A închide un geniu e ca şi cum ai pune lanţuri păsării şi i-ai da drumul deasupra oceanului. Plutirea este imposibilă, moartea este salvatoare, dar inconştientă şi, din astă pricină, şi inutilă.
Pe 8 decembrie 1864, se năștea Camille Claudel. Un personaj care tulbură și fascinează deopotrivă. Sora lui Paul Claudel. Iubita lui Auguste Rodin. Sunt primele cuvinte în cam toate prezentările publice.
Suflet posedat de artă, Camille a fost peste toate un sculptor de geniu, un spirit liber într-o lume a bărbaţilor, a masculinităţii dominatoare.
Artistul în umbra lui Auguste Rodin este un meşteşugar (ştia Brâncuşi ce ştia!). Femeia din coasta lui Rodin este flacără arzând pe dinlăuntru: se sfâşie pe sine, arde până la cenuşă.
Despre Camille se vorbeşte în primul rând ca femeie (iubita lui Rodin) şi mai puţin ca artist. Iubirea ei pentru Rodin este privită ca o obsesie. Dragostea lui Rodin pentru Camille este tratată ca o supremă înţelepciune şi protecţie.
Artistul bărbat tratează inspiraţia ca pe un dat, ca pe un drept ce i se cuvine. Dar femeia dă formă iubirii care îl inspiră pe Rodin, ea este izvorul însuşi.
Generozitatea târzie a lui Rodin, de a veghea nebunia femeii care a iubit peste sine, este tot o dominaţie masculină.
Camille a petrecut 30 de ani în azilul de boli mintale. 30 de ani! Acolo a murit la aproape 80 de ani, singură, fără nimeni la căpătâi, înmormântată în gropile pentru săraci.
30 de ani departe de familie, de lume, de artă. 30 de ani în care lutul, marmura, bronzul au frământat minţi chinuite de artişti cuminţi incapabili să atingă măreţia.
A închide un geniu e ca şi cum ai pune lanţuri păsării şi i-ai da drumul deasupra oceanului. Plutirea este imposibilă, moartea este salvatoare, dar inconştientă şi, din astă pricină, şi inutilă.