La Paganini m-am întors de multe ori în viață, prin Paganini am păstrat fărâme din prima mea tinerețe. Tot datorită lui Paganini aveam să primesc în dar o prietenie frumoasă.
Acum mulțișori ani, concert Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius, Botoșani. Aplauze, public în extaz, violonistul la al doilea bis. Se face liniște deplină în sală: ce va cânta, ce va scoate Alexandru Tomescu din nebunia corzilor lui Stradivarius? Alături, domnul Constantin Ionescu. La primele acorduri de vioară, se întoarce spre mine (era un extraordinar cunoscător al muzicii clasice!): Ce cântă? Îi răspund zâmbind și prompt: Paganini! A fost acel moment în care domnul Ionescu m-a primit în rândul prietenilor, iar eu am simțit că mi s-a permis acest lucru datorită muzicii lui Paganini.
De atunci am petrecut împreună multe ore de concert, am ascultat zeci de povești, despre artiști și spectacole, despre muzică veche și nouă, despre oameni și locuri. Era o enciclopedie și un fin alegător de oameni.
De câteva ori, în ani, mi-a trimis texte pe care le-am publicat pe Știri Botoșani (Asta-i muzica ce-mi place!), mai ales în vremea entuziasmului nostru concertistic, ca public fidel. Îmi amintesc și acum discuțiile din pauzele concertelor clasice. Iubea muzica clasică aşa cum rar mi-a fost dat să văd în ultimii mulţi ani. Păstrase, parcă, o sacră misiune de la domnul Profesor Aurel Dorcu, bunul său prieten. Apoi nu a mai venit la concerte, obosit şi el, ca şi alţii, de atmosfera tot mai chinuită de acolo. A regretat retragerea din sala de concert, dar nici nu s-a mai întors acolo. Avea să îmi scrie într-o zi: ”…nu mai am prilejul să mă întâlnesc cu cei câţiva prieteni. Nu mulţi, vreo doi trei, dar care împărtăşeau aceleaşi gusturi muzicale cu ale mele”. Dar bucuria şi dragostea pentru muzică i-au rămas. Avea poveşti cât lumea, călătorii rămase nerostite, imagini, înregistrări şi bucurii pe care nu a apucat să le aşeze pe hârtie.
În urmă cu aproape 13 ani (decembrie 2012), într-o zi cu nămeți și viscol, domnul Ionescu avea să îmi mai facă un dar pentru care îi sunt recunoscătoare și astăzi: a venit la un eveniment cultural însoțit de Doamna sa. Nu mai văzusem de mult o ființă atât de fragilă, și totuși cu o atât de mare bucurie pe chip. Știți versurile acelea ale Anei Blandiana: ”Ar trebui…”? Doamna Virginia este copilăria din urmă a vârstei noastre. Dar mai presus de toate este darul pe care domnul Ionescu ni l-a lăsat nouă.
S-a stabilit în Botoșani, alături de Doamna sa, în urmă cu 55 de ani. Profesori tineri căsătoriți (și îndrăgostiți), veniți din Gorjul lui Brâncuși.
Ne povestește Doamna Virginia: ”Pe 8 septembrie 1970, eu și soțul meu am pășit în acest colț de țară. În fiecare an îmi aduc aminte de acest eveniment din viața mea”. Doi oameni frumoși, profesori cu har, care în acel septembrie călcau pentru prima dată în Botoșani. Profesori la Rădăuți-Prut mai întâi, apoi la Dorohoi, la Răchiți, pe la școlile știute și neștiute, cu copii care astăzi se întorc maturi în amintirile ce nu dispar niciodată.
Domnul Ionescu a plecat fără să ne spună că îl doare, într-un 15 aprilie din 2016. A plecat molcom și parcă tot povestind. Sporovăind și scotocind în demultul trăit pentru a ne mai dărui o întâmplare. Nu știa ce să mai facă pentru a-i determina pe oameni să nu se mai lase păcăliți de muzica proastă, de literatura proastă, de pictura proastă. Nu accepta orice și nici nu valida orice.
Astăzi, 15 aprilie, se împlinesc 9 ani de când domnul Constantin Ionescu a plecat la Domnul. Vorbim despre dumnealui deseori, buna sa Doamnă îi continuă poveștile și o face cu suprema-i eleganță care ne este atât de dragă.
Gând pios pentru Profesorul Constantin Ionescu. Omul care, așa cum a colindat străzile orașului, sunt sigură că se plimbă acum prin Raiul oamenilor buni alături de Liza, cățelușa care l-a adorat.
La plecarea unui Profesor: "Chiar şi în moarte a reuşit să fie un aristocrat"
