L-am zărit ieri pe stradă. I-am recunoscut de departe mersul firav, cu capul puțin aplecat în față, într-o mirare aproape continuă. Este atât de multă tăcere în acest om, și totuși o atât de frumoasă vorbire. Nu e nevoie să îi auzi vocea, pentru că vorbesc în locul lui brațele cu care freamătă aerul, ca și cum ar undui un arcuș. E atâta necunoscut în ființa lui, că nici nu te întrebi vreodată cine e, de unde vine, încotro își duce trăirea.
Mulți îl știu de prin sala de concert simfonic. Intra mereu cu pasul mărunt, cu puține minute înainte de primele acorduri. Se așaza discret pe un scaun, într-o margine de rând (mereu într-o margine de rând) și asculta nemișcat, uneori cu ochii închiși. La final pleca, în pasul lui mărunt, la fel de discret, ca să nu tulbure nici aerul.
Știam despre el că, pe vremuri, a cântat într-o orchestră profesionistă. Unii prieteni îmi spun că a fost un excelent instrumentist, chiar premiat în vremuri de demult.
Mi-am amintit, zărindu-l ieri, de primăvara (încă) virusată a lui 2021. Era prima dată când îl vedeam cântând pe stradă. Și, sunt convinsă, o făcea pentru că avea nevoie de muzică mai mult decât de orice altceva.
M-a emoționat delicatețea cu care, preț de 2-3 secunde, s-a întors cu fața la mine, după ce a observat că îl filmez.
O femeie (nici avută, dar nici săracă), s-a întors din drum, a scotocit în portofel și a scos 10 lei (nu 1 leu, nu 5, așa cum, poate, mai dai unui om de pe stradă).
Un moment de mare încurcătură a fost acolo, între cei doi oameni buni. Violonistul s-a oprit, a coborât mâinile pe lângă corp, odată cu ele și vioara. Femeia stătea cu 10 lei în mână, neștiind cum să procedeze. În fața ei, un om cu o vioară i se înclina în semn de respect. Nici o mână întinsă, nici un gest disperat. Într-un sfârșit, femeia i-a strecurat banii în buzunarul hainei și a plecat. Nu s-a spus nicio vorbă. Doar mâinile omului bun au ridicat din nou în aer vioara. Și muzica a continuat cum o auziți mai jos...
