Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.
”…Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica", scria Nicolae Steinhardt, cel care se ”autodemasca” astfel într-o zi de 24 martie 1989, cu doar șase zile înainte de a muri: ”Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă. Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi «fenomenul românesc»”.
Ne aflăm, astăzi, într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne?
România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.
Cultura este mai mult decât afișaj electoral, mai mult decât parcurgerea unui program instituțional de 15 ianuarie.
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, CULTURA înseamnă
”Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori; faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice. Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație”.
Astăzi, la 174 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, nu mai vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu mai vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte.
Ana Blandiana povestește că, în anii 50, un propagandist ne vorbea despre inutilitatea lui Eminescu în zorii noii societăți de aur.
"Încet, încet, Eminescu va dispărea din conștiința poporului român" - cuvintele erau spuse de Ion Vitner, un reprezentant de seamă al realismului socialist și proletcultismului.
Articolul său, publicat în 1947 în revista Contemporanul, purta titlul "Poetul culorilor sumbre". În acel articol, Eminescu nu era doar contestat, ci și declarat nebun și acuzat ca fiind "un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. [...] Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...".
Să mai spunem că același Ion Vitner, în anul 1948, își face loc în Universitatea București, unde îl înlocuiește pe George Călinescu.
Misiunea lui Vitner: crearea și impunerea noii intelectualități în locul celei învechite.
Să ne mai ațâțăm vremurile, precum Hölderlin odată, cu întrebarea "La ce bun poeții…"?
"Se știe ca poezia a luat naștere din rugăciune", spunea George Popa, și astfel ne întoarcem în intimitatea spiritului.
La ce bun poeții, la ce bun cultura, rugăciunea, meditația, reflecția în vremuri de restriște? O întrebare la care răspundem fiecare dintre noi, după o atentă observare a ceea ce se întâmplă în universul nostru intim.
Avem nevoie, înainte de toate, de o cultură a vieții, numai astfel vom identifica manipularea, vom scăpa de frică și nu vom cădea pradă agresivității, furiei și propriilor angoase.
Și vom înțelege de ce comuniștii au pus gratii poeziei, au torturat poeții și ne-au așezat în față păpuși versificatoare menite să proslăvească lumea nouă și "omul nou". Întâmplările, cu grotescul lor, sunt mult prea aproape de noi pentru a mai folosi scuza că nu am știut sau că am fost din nou păcăliți.