Mama nu m-a dus niciodată la Sfântul Maslu. Nu că nu s-ar fi ştiut în casă importanţa acestei slujbe speciale, bunica după tată de la Bîrsăneşti avusese musai nevoie de ea într-o vineri, demult, de-a chemat şapte preoţi. Bunicul era la puşcărie pentru vina de-a fi fost secretarul ţărănist al comunei, iar ea rămăsese pe cap cu cinci băieţi pe care se încăpăţâna să-i crească cu acul, brodând şi cosând pentru cine avea nevoie. Nu-i vorbă, mai erau şi vacile, şi grădina pe care o lăsaseră comuniştii, dar tot acul ţinea casa, aşa că atunci când bunica şi-a pierdut lumina ochilor a văzut, că altfel nu pot spune, spectrul foamei abătându-se peste casă. Nu ştiu să fi avut carte, adică nu cred că străbunicul Ilie de la Helegiu, care dăduse numele neamului, o fi având atâta respect pentru alfabetizare încât s-o fi trimis la şcoală, însă îi era clar că preoţii au darul de a face minuni atunci când se adună la credinţa omului.
"Nelule, văd!" a zis bunica. Anticipa, fireşte, se bucura de raza luminii care-i venea din lampă precum Noe când s-a întors porumbelul cu ramura-n cioc. Nelu, adică cel mai mare frate al lui tata, căruia în acte îi zicea Ion, era absorbit în delicata operaţiune a scuipatului unui ochi de geam. Nu apucă să urmărească prelingerea lipiciosului lichid printre urmele altor isprăvi similare, că şi sări în uliţă, fără să-şi mai fi tras iţarii pe sub cămaşă. Ion Iliescu alergă în cea mai neprotocolară ţinută din uşă în uşă, ţipând printre lacrimi şi râsete că mama vede, şi era drept să fie aşa, pentru că de la toţi adunase bănuţ cu bănuţ pentru preoţi, iar câţiva fuseseră chiar cu carele cu boi să-i aducă din satele cele mai depărtate.
Bunica Aglaia reîncepea să vadă, peste câteva zile avea să pună din nou mâna pe ac şi aţă pentru mulţi dintre anii vieţii ei. Când am cunoscut-o vedea foarte bine, a murit cu ochii buni spre nouăzeci de ani, cât despre unchiul Ion Iliescu, mi-l amintesc ca pe un bărbat impunător şi cu aer sever, care nu zâmbea prea des iar de râs cu atâta mai puţin. Şi-a crescut cuminte cele două fete dintre care una, a cărei inteligenţă era recunoscută, a plecat în Canada, cât despre cealaltă toată lumea era de acord că este foarte frumoasă. Feciorul celei din urmă, nepoţelul lui Ion Iliescu, i-a înseninat ultimii ani ai vieţii, înainte de a muri de cancer. Pe celălalt Ion Iliescu al neamului meu, tatăl tatei, nu l-am cunoscut decât dintr-o litografie, pentru că a murit istovit de puşcării pe vremea când tata era în armată.
Cum spuneam, deşi în familie prestigiul Sfântului Maslu nu mai avea nevoie de dovezi, mama m-a dus ani la rândul, în fiecare vineri, la Moliftele Sfântului Vasile. În vremea copilăriei mele, cel care le citea în Botoşani era părintele Alexandru Bardieru de la Biserica "Duminica Mare" din Griviţei. Bondoc, părintele era slujitor al altarului de câţiva zeci de ani. Încerc să-mi scotocesc memoria după chipul lui şi-mi amintesc doar că avea părul tuns soldăţeşte şi că era bărbierit ca un pastor catolic. Şi mai era părintele slujitor al stiloului, întâi pentru că nu s-a împăcat niciodată cu maşina de scris, apoi pentru că utilizarea unui pix i-ar fi părut o prea risipitoare apucătură. Scria poveşti, printre cele mai stranii poveşti pe care le-am citit pe atunci.
Părintele Alexandru vorbea cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu demonii. Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul luminilor... Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul îngerilor celor de sub tăria Ta, Dumnezeul arhanghelilor... Dumnezeul măritelor domnii, Dumnezeul sfinţilor... Părintele se ruga pe scaun înconjurat de poporul îngenuncheat, cu cartea sfântă pe o masă acoperită de muşama, cu aerul gospodăresc al celui care toacă legumele înainte să le arunce în ciorbă. Staţi aşa să vă citesc şi dezlegările, spunea după o dulce rutină de fiecare dată, pentru că părintele îl lega pe ucigă-l toaca şi-i dezlega pe oameni cu puterea pe care i-o transmisese din episcop în episcop Sfântul Petru, dovedindu-se la rândul lui stăpân al cheilor.
Nu m-am uitat niciodată în cartea din care citea. Dar mă uit acum în cap şi ştiu sigur că diavolii nu erau blestemaţi, cum scrie în volumul pe care-l consult azi, ci certaţi, într-o limbă românească cu aer de cazanie, demult uitată: ceartă-te pe tine, începătorul răutăţilor şi al hulei, căpetenia împotrivirii şi urzitorul vicleniei... ceartă-te pe tine şi pe toată puterea cea căzută ce a urmat voinţa ta... ceartă-te pe tine, duh necurat... ceartă-te... Părintele nu desfiinţa Răul, nici nu-l alunga cu răul, ci cu binişorul, pentru că şi demonul tot creaţia lui Dumnezeu este, şi-şi are rostul lui în economia Creaţiei. Iar demonii înţelegeau şi se ridicau sfioşi între noi, deja obosiţi de îngenunchere, şi se trăgeau sub sfinţii afumaţi de pe pereţi, la conclav cu diavolul bisericii, tovarăşul de cursă lungă al părintelui, îngrijind fiecare după cinul lui de sfântul locaş. Cât despre dracii noştri fireşti, juruiţi la botez împreună cu îngerii păzitori, şi ei se luat de după umeri şi ne aşteptau dincolo de uşa de fier, acolo unde vocea bunicului în sutană nu se mai putea auzi, iar mefistofelii puteau să se gândească în linişte la răul care face binele, după natura firii lor.
Acum îmi dau seama că pe diavolul bisericii niciodată nu l-a alungat: sau eşti din mare... sau din râu... sau din pământ... sau din fântână... sau din dărâmături... sau din groapă... sau din baltă... sau din trestie... sau din noroaie... sau de pe uscat... sau din necurăţie... sau din luncă... sau din pădure... sau din pasăre... sau din tunet... sau din acoperământul băii... sau din scăldătoare de ape... sau din mormânt idolesc... Diavolul bisericii e precum cerberul infernal, e talpa necesară, care nu pleacă decât atunci când clădirea e demolată, ori şi mai rău, transformată în grânar ori bar. Privind în urmă sunt convins că părintele cu ochi albaştri îi vedea pe toţi şi ne acoperea creştetele cu haine preoţeşti ca să nu ne smintim, iar vocea lui dată după textul cu nesfârşite enumeraţii avea calmul hieratic al dresorului care din priviri îi cuminţeşte pe tigrii tandri şi catifelaţi din arenă. Molifta Sfântului Vasile era gestul prin care părintele Alexandru făcea ordine, reamintind slujitorilor infernului să nu se întindă peste misiunea lor.
N-am putut să mă uit niciodată la un film cu zombi. Cred că nu le-am luat niciodată în serios, n-am receptat emoţia pe care o astfel de arătare ar trebui s-o producă. Ideea că demonii n-ar putea fi trimişi undeva unde să nu mai facă rău, adică în pământ fără de apă, pustiu, nelucrat, unde om nu locuieşte, ci este cercetat numai de Dumnezeu, este una definitiv falsă. Din acelaşi motiv n-am semnat niciodată pactul narativ cu un film horror, neavând decât o profundă milă faţă de personajele care urlă deznădăjduite cu crucea în mână la demoni dominatori şi malefici. Nu pot lua în serios aşa ceva. Se spune că în faţa exorcistului care-şi împlineşte vocaţia, demonii sunt muţi şi umiliţi. Pentru mine, expresia autorităţii spirituale este un preot bătrân şi bondoc, cu părul tuns soldăţeşte şi obrajii raşi, ai cărui ochi albaştri citesc împreună cu buzele: ceartă-te pe tine, diavole...
