Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?
Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.
"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".
"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot". Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".
"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?”
Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac.
Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului?
Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului?
Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?
Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au ”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta suferință, dar nu vor fi în zadar!
Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori!