Lumea satului seamănă astăzi mai degrabă cu un tărâm cotropit și lăsat vraiște, într-un pustiu greu de imaginat. Parcă niciodată, în ultimul secol, țărănimea nu a fost mai dezbinată, mai bulversată și mai deteriorată în profunda ei existență. Și nu vorbim doar despre calitatea vieții, nici despre îmbătrânirea accelerată sau precaritatea sistemului sanitar. Folosit doar ca mașină de vot în perioadele electorale, țăranul este principalul consumator al poșircilor ieftine, cel mai avid cumpărător al celebrelor baxuri de pulpe de pui cu hormoni.
Și, ce este mai grav, țăranul român intră tot mai des în pușcării. Cum ies de acolo? Ce viață îi așteaptă? Politicienii ne dau cifre, statistici, ne amenință cu sancțiuni de la stăpânii europeni, trimit discursuri înflăcărate despre drepturile omului și condițiile inumane din pușcăriile românești. Că le pasă cu adevărat de soarta acelor nefericiți, că au coșmaruri cu deținuți înghesuiți în celule, asta nu putem ști. Dar putem bănui că nu au fost curioși să afle câte abuzuri se întâmplă în spatele gratiilor, câte traume adună mulți dintre pușcăriași, cu urme pe care nicio instanță, niciodată, nu va reuși să le șteargă.
Statul român nu vrea să știe de ce nu ne mai încap oamenii în pușcării, ci cum să le facem mai mult loc. Construim pușcării în loc să investim în educație. Mărim rația zilnică a deținutului, în loc să ne preocupe și să ne îngrijoreze saloanele insalubre și instrumentele sanitare vechi cu care se operează în spitalele noastre.
Aglomerarea pușcăriilor este un efect. Cauza, însă, nu interesează pe nimeni. Degradarea morală a societății, lipsa de perspectivă a tânărului născut în mediul rural, calitatea tot mai slabă a învățământului și ineficiența structurilor de aplicare a legii au condus la instalarea unui dezastru greu de imaginat în urmă cu 20-30 de ani.
În mediul rural se petrec astăzi cele mai abominabile fapte. Copile violate de propriul tată, cu acordul/sprijinul tacit al mamei. Agresiuni fizice și psihice de o ferocitate ieșită din comun. Părinți uciși cu sânge rece de copii, adolescente traumatizate, șantajate și transformate în sclave sexuale, pentru pofta masculilor duhnind a rachiu ieftin-otrăvitor. Acolo, în mediul rural, bătrânii sunt tâlhăriți, bătuți, schingiuiți, violați. Mulți nu supraviețuiesc, sfârșind sub pumnul de fier al atacatorilor.
E greu de acceptat o astfel de imagine a satului românesc. O realitate pe care o cunosc în primul rând magistrații care instrumentează aceste cazuri. Și psihologii care ascultă poveștile terifiante ale copiilor distruși de cei care le-au dat viață. Poate, pe alocuri, învățătorii care știu să citească dincolo de zâmbetul trist al vreunui prunc chinuit de bețiile părinților. În fiecare zi citim în ziare despre ce se întâmplă în satele noastre. Aflăm și sentințele: ani de pușcărie, mii de lei despăgubiri morale, decăderi din drepturi, ordine de restricție. Sunt acestea măsuri menite să curețe societatea, să o facă mai bună? În afară de mult licitata supraaglomerare a pușcăriilor și de povara financiară imensă pusă pe umerii familiilor infractorilor, statul nu mișcă un deget pentru a stopa degradarea morală și socială.
Și nu, nu avem nevoie de reforme, de programe sau de politici-gargară, nici de discursuri patriotarde rostite de la tribune strălucitoare.
Avem nevoie de întărirea siguranței publice și a autorității statului. De o strategie clară, aplicată și adaptată fiecărei comunități în parte, privind educația și accesul la educație. Implicarea echipelor de voluntari în comunitățile sărace, în vederea dezvoltării competențelor de comunicare și de autoeducație. Controale drastice și susținute în rândul agenților economici cu puncte de desfacere în mediul sătesc, în special pe linia calității produselor. Oportunitatea desfășurării cât mai dese a acțiunilor cu impact educațional. Încurajarea mediului de afaceri pentru a coopta și menține în câmpul profesional cât mai multe persoane din mediul rural.
E ușor? E greu?