M-am tot gândit zilele acestea la oamenii care lucrează cu copii (educatoare, învățători, profesori...).
M-am gândit pentru că în cei 41 de ani de carieră am trecut prin câteva situații urâte tare. Există protocoale cu pașii de urmat pentru fiecare situație mai deosebită?
De exemplu! Ești în clasă, ai 30 de copii la clasa pregătitoare (care este cumplită la început), face o hemoragie nazală un copil. Se întâmplă frecvent! Ai nevoie de ajutor! Ceilalți copii se sperie, încep să țipe. Cel cu problema este speriat și plânge. Deschizi ușa pentru a o chema pe doamna de serviciu, dar școlile nu au pe fiecare palier un asemenea om.
Poate școala nu are nici cabinet medical. Pentru că sunt situații. Sigur ai tampoane sterile pregătite (așa ar trebui!), dar hemoragia continuă.
Pe cine suni întâi?! Sfaturi teoretice sunt multe. Dar de la teorie la practică este o distanță.
Sau: ești în curtea școlii cu copiii tăi. Alături sunt copii de la altă clasă. Nu este nimeni cu ei. Cadrul didactic are o problemă urgenta și a plecat pentru un scurt timp. Nu a gasit pe nimeni să rămână cu copiii. Le-a dat ceva treabă. Unui copil i se face rău tare. Copiii țipă.
Ce faci? Intervii? Așa ar fi normal și uman. Pe cine suni?! Poate copilul are o afecțiune cronică de care nu știe nimeni. Eu am avut soră epileptică și știu ce spun. Sunt și copii care fac crize epileptice. Câte cadre didactice știu să intervină corect la o criză epileptică?!
Eu am trecut printr-un episod urât cu ceva timp în urmă, când am suplinit la o școală din oraș pentru un timp. Deși la început am rugat părinții să-mi trimită o scurtă informare despre copil, doar câțiva au răspuns solicitării mele (probabil restul au crezut că mă aflu în treabă).
Într-o oră, un copil mai sensibil, a spus că se simte cam rău. Era mai amețit, un pic mai slăbit, dar nu o stare proastă accentuată. Era aproape de finalul programului. L-am întrebat dacă a mâncat ceva, mi-a spus că nu și i-am dat un corn să mănânce (din ce primeau ei de la școală). Copilul s-a manifestat normal mai departe, nu tu cap pe bancă, nu a mai spus nimic, s-a jucat în pauză.
La prânz, după ce a ajuns acasă, nu vreți să știți ce telefon am primit de la tatăl copilului. Ce vocabular, ce urla! M-a acuzat că din cauza mea copilul a ajuns la UPU și voi răspunde pentru asta. Era un părinte dintre cei care nu au catadicsit să răspundă solicitării mele. Era pe final de săptămână. Am crezut că nu mai ajung ziua de luni. Mă și vedeam la pușcărie. Copilul a avut o răceală ușoară, nu au ajuns cu el la UPU, nu au dat un telefon apoi ca să spună situația reală. Nici măcar după, când a venit la șoală, nu a venit nimeni cu el să încerce să lămurim situația. Puteam să ajung eu la UPU, dar nu i-a interesat.
Până atunci eu nu am avut niciodată așa un părinte agresiv și iresponsabil.
Deci, situații sunt multe și diferite!
Așa că, dragi colegi mai tineri, la începutul anului școlar clarificați aceste situații de intervenție într-o situație specială.
Pe cine anunți prima dată: director, cabinet medical (dacă este), părinți, 112... Nu e de glumit cu astfel de lucruri, mai ales când este vorba de copii!
Prof. înv. primar Florentina Dănilă
