Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, unor pedagogi de şcoală nouă le-a trecut prin cap că metodele de predare a limbilor străine sunt greoaie, lipsite de eficacitate ori de-a dreptul greşite. Ar fi eronat, de exemplu, să-l pui pe copil să înveţe o gramatică solidă, pentru că oricum este nevoie de foarte puţine reguli pentru a putea să te exprimi în situaţii cotidiene. Ar fi o mare gafă pedagogică să-l trimiţi să studieze clasicii limbii franceze (un Molière, un Diderot, un Hugo, sau mai încoace un Rimbaud, un Pagnol, un Valéry), mai bine să ştie de câte feluri este cafeaua la restaurant şi care este diferenţa dintre RER şi TGV. Dincolo de un anumit nivel situat undeva la genunchiul broaştei, lexicul ar fi şi el o investiţie păguboasă. Toate aceste bonnes vieilles méthodes au fost aruncate la coş cu surle şi trâmbiţe şi înlocuite cu metodele moderne, de care toată lumea s-a îndrăgostit instantaneu.
Pe la sfârşitul deceniului 8, când eram încă la liceu, manualele erau comuniste, adică foarte proaste şi complet irelevante din punctul de vedere al pedagogilor de şcoală nouă. Am făcut un liceu cu profil real, în care statul mi-a dat voie să fac mişto de profa de engleză un ceas pe săptămână, iar de cea de franceză cam tot atât. Când nu ne prăpădeam de râs ca nişte elevi ce eram, făceam rezumatul textelor clasice pe care le recitam când ne venea rândul la notă. Cuvintele le puneam pe o foaie şi le repetam până când nu ne mai părăseau, pentru o vreme, memoria. Am umplut fără vreo tragere de inimă specială caiete de exerciţii. La engleză n-am fost corigent decât un trimestru, într-a noua, cu media trei, şi nu-mi amintesc distracţie mai mare anul acela. La franceză doar într-a unsprezecea, dar mult mai puţin eroic, adică doar media patru. Doamna de engleză mi-a spus tărăgănat şi nazal, după cum îi era vorba, că sunt brânză bună în burduf de câine. Colega de franceză a fost foarte mândră când am intrat în învăţământ, neuitând niciodată să sublinieze că am fost elevul ei.
Metodele moderne pornesc de la afirmaţia că gramatica nu contează, traducerea textului nu trebuie sub nicio formă făcută, nu trebuie insistat prea mult pe lexic – cheia este comunicarea. Elevul trebuie să comunice cât mai rapid, cât mai des, să devină cât mai volubil. Nu trebuie corectat, ci lăsat să înflorească (dacă-i spui c-a greşit, îl inhibi şi nu mai vorbeşte din cauza ta). Nu trebuie să-l încurci cu o franceză standard, el trebuie să ştie cât mai mult din franceza vorbită, limba populară, de pe stradă. Lasă subjonctivul, uită concordanţele, nu-i nevoie de acordul participiului trecut. Cultura nu e nici literatura, nici muzica anilor ‘60: concentrează-te pe festivaluri, dar fără festivisme, dacă se poate. Totul degajat, totul cool, nimic serios, mai ales fără perfecţionism.
Prin 1992 am ajuns, după o buclă, la Facultatea de Litere. Am intrat fără nicio meditaţie la o concurenţă de 4,5 pe loc, în regim bugetat (e drept ca locurile cu taxă abia începuseră cu gingăşie să-şi facă simţită prezenţa). Am citit în anii aceia până la epuizare (am avut în facultate două episoade de surmenaj în care am învăţat cum să număr varul de pe pereţi), am văzut filme franţuzeşti nedublate şi după actori, şi după regizori, şi am ascultat vers cu vers cam toată muzica franceză bună care s-a cântat în galaxia noastră. Mi-a fost bine cu spume, am avut bursă, mi-am cumpărat toate cărţile pe care mi le-a permis punga şi n-au fost puţine. Prin anul trei am lansat o butadă celebră: “La Litere oricum termini dacă nu te calcă tramvaiul.” Nimeni n-a fost şocat.
Am fost rău ca toţi colegii mei de atunci, decretând sentenţios despre cutare profesoară că “nu ştie franceză” pentru simplul motiv că accentul ei nu suna prea bine pentru noi. Am luat zece la un examen la care am învăţat un singur curs şi l-am recitat atât de convingător încât profesorul a spus că subiectul doi, despre care nu aveam habar, nici nu mai contează. Am picat un examen la care am învăţat totul mai puţin un singur subiect, pe care l-am găsit apoi pe bilet. Am citit în sala de lectură până când mi-am făcut musculatura după scaunele de la BCU. Am bifat lucrare după lucrare din bibliografii, am ţinut seminarii oratorice, am făcut analize pe text după mintea pe care mi-o formase geometria din liceu. Am făcut foame. Am fost antipatic. M-am îmbătat într-atât încât într-o zi mi-a fost frică să urc în tren. Când mi-am luat diploma m-am bucurat teribil pentru salariul meu care va fi mult mai mare decât o bursă. Urma să încasez 70 USD. Lunar.
Dar nu despre isprăvile mele năuce voiam să scriu aici, ci despre nivelul de limbă de care am avut nevoie la facultate. Toate cursurile au fost în limba franceză. Bibliografia, aproape în totalitate, în franceză. Examinarea, atât scris cât şi oral, cu scuze că mă repet, în franceză. În anul patru am avut de susţinut un seminar despre Georges Brassens cu lectoriţa franceză. Am schiţat expunerea pe o foaie de hârtie, într-un bar cu panaramă multă. Lectoriţa a spus că s-a bucurat să vină în România să afle cât de puţine ştie despre Brassens. Cunoşteam pe de rost toate cele 186 de piese, inclusiv postumele. La lucrarea de diplomă cine a luat nouă a fost o raritate. Noi, ceilalţi, am avut toţi zece. Cam ăsta era nivelul. Studenţi cu franceză bună, capabili să vorbească la obiect, nuanţat, pe multe teme. Exigenţi cu profesorii până la absurd. Şi treaba asta a mai durat încă vreo zece ani după plecarea mea de la Universitate.
La sfârşitul primului deceniu al secolului nostru s-a rupt ceva, ceva esenţial. Ştiu bine pentru că Delioara mea a terminat primul rând de Litere prin 2002, iar în 2012 a mai servit un rând, la Limbi Moderne Aplicate (un fel de Filologie fără literatură) de data asta, cu a doua pereche de limbi străine. Peisajul era complet schimbat. În sălile de lectură bătea vântul, şi nu mai era nevoie să te coordonezi cu un coleg ca să faci rost de o carte din bibliografie. Cărţile nu prea mai plecau de la raft. Printre colegi, o bună parte erau foarte nedumeriţi că li se cere aibă un bun nivel lingvistic, doar ei de asta veniseră acolo, ca să înveţe, iar facultatea le pusese la dispoziţie cursuri de aducere la zi (rattrapage) în care reluau în pas alergător cam ceea ce ar fi trebuit să facă pe aşezate şi cu zeci de culegeri de exerciţii în Liceu. De data asta, pe bani şi fără rezultate spectaculoase. Temele de seminar făcute câine-câineşte erau o obişnuinţă. În prima zi, un profesor le-a ţinut următorul discurs: Acum sunteţi la această specializare o sută de studenţi. Statistic vorbind, la jumătatea anului trei veţi mai fi doar cincizeci. Dintre aceştia, probabil că treizeci vor lua licenţa din prima încercare, cei mai mulţi cu nota minimă. Dintre absolvenţi, cel mult zece vor deveni ceea ce spune diploma, adică traducători şi interpreţi. Restul veţi face cafele.
Nu, nu era profet, era profesor. Ştiu, în anumite cazuri nu se înregistrează diferenţe notabile. Şi aşa a fost, punctual. Viitorii specialişti în aplicarea limbilor moderne refuzau să caute cuvintele în dicţionare. Nu erau deloc obsedaţi de perfecţiune. Ideea că ar trebui să înţeleagă la nivel de nuanţă textele cu care se confruntau nu li se părea implicită. Nici vorbă să-şi evalueze critic profesorii. Pentru cei mai mulţi, aventura numită Facultatea de Litere a fost o chestie plictisitoare şi scumpă. Au dezertat pe rând, cei mai deştepţi primii, încăpăţânaţii prin anul trei. Pentru masterul de interpretariat de conferinţă, care promitea locuri sexy de interpreţi la Parlamentul European, s-au bătut vreo cincizeci de studenţi pe douăzeci de locuri. Au fost selectaţi şaisprezece. Ultimele patru locuri au rămas neocupate, pentru că nu era cine să întrunească exigenţele minime. Din cei şaisprezece, după doi ani au obţinut diploma doar patru. Celorlalţi li s-a spus, simplu: “Cunoştinţe precare de limba română.” Prima competenţă a unui traducător este de fapt limba lui, abia după aceea limbile străine. Şi este cea mai greu de format, pentru că presupune să fi citit din clasa întâi şi până la sfârşitul liceului măcar o sută de mii de pagini în limba maternă. Nicio curs, niciun master nu poate suplini efortul extins al celui care se simte bine printre cuvinte şi structuri.
Am reflectat ca să înţeleg cum este cu putinţă un asemenea fiasco în toate Facultăţile de Litere din ţară (nu, nu extrapolez). Şi m-am întors la perversele metode ale modernităţii, amintindu-mi de vorba unui pedagog american: “Nu contează ce înveţi, contează cum înveţi.” Am înlocuit manualele comuniste indigeste cu manuale foarte atractive, şi acest lucru a fost bun. Am eliminat textele clasice cu texte axate pe probleme actuale, şi acest lucru n-a fost cu desăvârşire eronat. Dar ne-am imaginat tâmpeşte că am putea face un scop din comunicare, adică dintr-o consecinţă naturală şi firească a învăţăturii temeinice. Eu nu-mi amintesc să fi mimat vreo conversaţie în franceză cu profesoara mea în liceu, dar în ziua în care m-am întâlnit cu primul francofon din viaţa mea (belgienii se pun şi ei, nu?) am vorbit patru ceasuri până mi s-a gripat sternocleidomastoidianul. Dar aveam deja lexic şi nu foloseam în toate ipostazele verbele la infinitiv, ca un negru de pe plantaţie.
Dacă ceea ce am descris până acum sună ca o tragedie, încercaţi să asimilaţi versiunea ei 2.0, aflată de puţină vreme în plină desfăşurare. Anul trecut am fost coleg cu unul din rezultatele acestei pedagogii axate pe comunicare. Nu-l voi descrie în detaliu, specimenul merita o poveste amănunţită pe care o las pentru altădată. În câteva ipostaze m-a lăsat cu gura căscată: până atunci nu mai văzusem pe cineva care să folosească cu mai multă voioşie, dar foarte neîndemânatic, o limbă străină. Încercaţi să vă imaginaţi o gimnastă zglobie care cade de pe bârnă la fiecare execuţie. Se umple de vânătăi, îşi rupe câte ceva neimportant în ansamblu, dar tot urcă beată ca să se rostogolească vrednică de milă cu genunchii în dinţi în momentul următor. În clasă dovedea o ignoranţă desăvârşită a manualelor, aprobând orice inepţie spusă de elevi. Atunci când era întrebat în anumite chestiuni, dădea răspunsuri fanteziste cu aceeaşi largheţe cu care un gangster ar fi împărţit bani falşi. În primele două săptămâni, când eu încă nu mă dezmeticisem bine, a pus tuturor elevilor câte doi de zece. L-am întrebat deschis dacă s-a răsturnat căruţa cu ştiinţă în liceu şi cum de mi-a scăpat evenimentul.
Aţi fost îndelung educaţi că nota zece este măsura succesului. În noua conjunctură pedagogică, va fi măsura eşecului. Dacă neoprofesorul a fost format să debiteze în neştire o paraengleză sau parafranceză, rolul lui în clasă este redus la acela de babysitter spectaculos. Nu numai că nu poate corecta pe niciun elev, decât cel mult reproşându-i insuficienţa debitului verbal, dar nici nu-i trece prin cap că e cu putinţă şi trebuie să existe virtuozitate în mânuirea unui idiom de circulaţie internaţională. Dacă în timpul şcolii nu l-a obsedat erudiţia pe care o presupune implicit diploma lui de azi, nu o poate cere la rândul lui. Tot ceea ce poate produce este o lălăială dezinvoltă şi jenantă, toată pedagogia lui se reduce la a fi cât mai cooleanu cu elevii care-l miros, dar le plac măscăriciul şi notele maxime obţinute de-a moaca. Comunicatorul comunică, pentru că asta i s-a cerut şi asta face, dar nu poate evalua, pentru asta trebuie mai mult decât exuberanţă. Cultura lui este făcută din reclame, muzică şi filme, pentru că acestea sunt forme dinamice ale comunicării. Evită să citească pentru că-l plictiseşte şi oricum nu există probleme umane care să nu poată fi transmise printr-un film psihologic. De înţeles, înţelege cam ceea ce pricep alţii din ce spune el. Pentru el e minunat.
Gata, am terminat tot ce-am avut de zis. Recapitulăm şcolăreşte, să rămânem cu ceva din toată nebunia asta. Facultatea de Litere a fost foarte uşoară secolul trecut, între timp a devenit ceva de la foarte greu la imposibil. Dacă ceri de la un elev puţin, vei obţine mai puţin decât puţin. Corolar: în educaţia unui specialist bun se cere enorm, ca să iasă acolo, de-un foarte bine. Corolar suplimentar: geniului trebuie să i se ceară imposibilul, adică să mănânce jăratec. Temeţi-vă de profesorii care pun discreţionar nota zece. Nu vă repet de ce, că mă apucă pandaliile şi-s la ultimul paragraf. Şi o ultimă şi mare mirare: cum se poate ca nişte oameni care sunt foarte exigenţi cu mâncarea pe care o mănâncă, cu hainele pe care le poartă, cu casele în care locuiesc, cu maşinile pe care le conduc, să manifeste o imensă toleranţă legată de modul în care-şi transmit la nivel verbal sentimentele şi ideile? Insist: ce se va petrece cu o civilizaţie care se exprimă fără nicio ţinută intelectuală dar consideră că este sub demnitatea ei să mănânce o ciorbă ratată?
Radu Iliescu
