Unul dintre cele mai răspândite portrete în școala românească este cel al copilului care ”nu corespunde”. Copilul despre care și părinții și profesorii spun că ”are probleme”.
În afara cazurilor sociale și emoționale grave – unde inadaptarea școlară ține de foame, violență, neglijența familiei – și nici acestea nu sunt deloc puține – există mii de copii, de altfel inteligenți, pe care sistemul nu îi înghite cu ușurință. Ba mai mult, îi marginalizează, umilește, ignoră sistematic dar îi și târăște cu încăpățânare după sine, spre absolvire, ani de zile, cu etichetele iremediabile ale insuficiențelor lor, lipite de frunte.
Despre ce copii vorbim? Probabil despre majoritatea pe care îi are, fiecare, în proximitatea lui: copiii care nu se duc cu drag la școală, copiii despre care profesorii spun că sunt tare neatenți în oră, agitați, hiperactivi, prea sinceri sau prea obraznici, prea reactivi sau prea jusțițiari, prea independenți și cu atitudine. Copiii inconfortabili, copiii plini de spirit, care nu găsesc deloc plăcere în a-i mulțumi pe alții. Vorbim despre copiii care sunt isteți, de care familiile se ocupă, dar care își petrec ore în șir trăgând de timp ca să nu își facă temele, care se trezesc vorbind în clasă când doamna nu le permite, care se decuplează de la ce se întâmplă în oră și aleg să privească în gol, peste capul adultului care se străduiește să își impună prezența.
Vorbim despre copiii care nu seamănă deloc cu cei din prima bancă, cei liniștiți și conștiincioși, cei lăudați și apreciați cu ”așa mi-aș dori, să fie toți din clasă, ca tine”.
De unde vin acești copii? De ce aflăm de tot mai mulți părinți, martori exasperați ai demotivării lor treptate, ai stingerii interesului pentru școală, ai blazării și neangajării față de ce se întâmplă în rutina lor școlară? Ce este în neregulă cu ei? De ce nu se supun regulilor, de ce nu se străduiesc suficient, de ce nu au jenă pentru zecile de lecții neînvățate sau rezolvări mediocre de sarcină?
ADULȚI DECUPLAȚI, NECONECTAȚI EMOȚIONAL
Am stat de multe ori de vorbă cu acești copii. Să recunoaștem – sunt majoritarii culturii noastre școlare. Ce au cu toții în comun este revolta inconștientă față de neautenticitate. Sunt crescuți de generații de profesori și părinți care nu sunt cu adevărat, acolo, lângă ei; care vorbesc LA ei, CĂTRE ei, dar foarte rar CU ei. Nu au jenă și nici rușine – așa cum ne-am dori noi, generațiile hrănite sistematic cu cele două emoții – pentru că, inconștient, nu simt nevoia să dea socoteală adulților care își fac treaba cu silă, astenizați și nevrozați de grijile zilnice, supărați pe viața lor, pe sistem, pe salarii, pe propriile neputințe. Pentru generațiile de astăzi, autoritatea formală nu funcționează, până nu există suficient miez uman în ea. Copiii de astăzi sunt cei care au apăsat pe butonul de panică al lipsei noastre de energie, entuziasm și creativitate. Lipsa lor de bun simț sau cooperare e mai mult o indigestie emoțională, decât o alegere conștientă.
ȘCOALA – MĂSURĂ UNIVERSALĂ/NERECUNOAȘTEREA DIVERSITĂȚII
Sistemul nostru educațional are o iremediabilă opacitate față de recunoașterea diversității naturii umane și a nevoilor de libertate și validare emoțională a copiilor. El este croit ca o măsură unică pentru toată lumea. Copiii noștri sunt sistematic invitați să se conformeze fără să fie recunoscuți ca prezențe distincte, separate și diverse, în clasă. Toate școlile sunt la fel, așteptările și concepțiile noastre despre creștere și performanță sunt aproape identice, cu obsesii de tipul ”voi unde ați ajuns cu materia? – noi suntem mai înainte!/voi cât scrieți pe zi – noi scriem mai mult”. ”Mult” și ”repede înainte” par a fi singurii indicatori calitativi, așa cum i-a răspândit cultura informală a cancelariilor sau a ambițiilor parentale.
PEDAGOGII FĂRĂ OBIECTIVE RELEVANTE
Dincolo de asta, în obiectivele noastre școlare nu-l formulăm niciodată expres pe acela al formării apetenței pentru învățare. Pedagogiile noastre firave presupun că această calitate a minții e o premisă a învățării, nu un rezultat al ei. Cu alte cuvinte, copilul trebuie să vină la școală cu pachetul făcut: sete de cunoaștere, pe felii de interes și sârguință, asezonate cu pricepere și concentrare. Cam toți profesorii români așa dau feed-back la ședințele cu părinții despre copiii aceștia incomozi: n-au venit de acasă cu atenția și sârguința la ei. Foarte puțini profesori sunt conștienți că rolul lor este exact creșterea minții în acest sens. Trenul se pierde, de fapt, încă din anii de grație ai educației timpurii, când grădinițele uită că sunt, în mare parte, responsabile direct de formarea poftei de viață, cunoaștere, cercetare curioasă și atenție pe sarcina de lucru.
Pentru că nu educăm din vreme satisfacția pentru lucrul bine finisat și pentru că nu le sărbătorim efortul – oricât de mic e el la un moment dat – mulți dintre copiii noștri își amorțesc predispozițiile, curiozitățile, întrebările. Dacă nu le valorifică nimeni la timp, de ce ar găsi ei plăcere în rutină, în exercițiu, în obligațiile de zi cu zi?
AROGANȚA NOTEI 10 (zece) ȘI NERECUNOAȘTEREA EFORTULUI
Pe de altă parte, este adevărat, nu toți copiii sunt de nota 10. Asta nu e nici o problemă, nici o surpriză. Adevărata problemă este că sistemul nu apreciază nicio notă mai mică de 10. Orice este sub ea, e echivalent cu ”se putea și mai bine”, adică egal cu ”nu ești om destul”. Și copiii de nota 6 fac efort. Fiecare este, în fapt, cea mai bună variantă a lui posibilă la momentul dat. Există, probabil, multe vinovății în spatele unei performanțe mici, însă nu acestea ar trebui să fie sub reflectorul sistemului. Ci aceste 60 % eficiență pe care copilul le-a scos cu efortul X în condițiile Y. De aici trebuie privită situația și estimat, în tratare diferențiată, care este pragul sensibil următor pentru creșterea lui individuală, nicidecum raportată la idealul celor mai buni din clasă. Există mii de copii care trăiesc ani de zile în școală cu sentimentul că nu se vor putea ridica niciodată la nota superioară. Neputința decalajului și lipsa de empatie și competență a adultului responsabil de el îi determină, în ultimă instanță, abandonul. Acesta, de regulă, este bine camuflat cu nepăsare, cu teatrul obrăzniciei sau al neatenției și hiperactivității.
CUM ÎI SALVĂM?
În primul rând, trebuie să ne salvăm pe noi de la nevroza propriilor povești autovictimizatoare. Copiii aceștia au nevoie de adulți cu nivel de energie foarte ridicat, cu pasiune și ardere interioară de nivel inspirațional. Cu mai puțin nu se mulțumesc. Pentru noi, părinții lor, funcționau, ca inhibitori ai pornirilor noastre năvalnice – frica și rușinea. Pentru ei, aceste două ingrediente și-au pierdut, slavă Domnului, eficiența. Ca să educi autocontrolul, ambiția, atenția, angajarea – la aceste generații, trebuie să fii un om autentic – bine conectat la adevărurile tale, la exemplul pe care propria-ți viață îl servește.
A trecut vremea liniștii care se așterne când se deschide ușa pentru că intră profesorul. Oricât de mult s-ar strădui să le fie pe plac profesorilor lor, acești copii percep omul fals, închipuit sau rigid, de la prima vedere. Revolta lor vine natural. Copiii de astăzi sunt excelenți cititori de caractere. Au un al șaselea simț, un fel de mutație genetică a sensibilității pentru adevăr. Un scanner pe care noi nu îl deținem – al oamenilor care le sunt, cu adevărat, alături sau ai celor care doar își forțează prezența sub titluri artificiale ca ”mama/tata/profesor/director/șef/președinte.”
Într-un fel, este un semnal bun că avem atâți copii pe care sistemul pur și simplu nu mai reușește să îi înhame. Prezența lor incomodă anunță fie o schimbare în conștiința noastră, un salt către alte dimensiuni de conectare umană, fie o prăbușire violentă în propriile noastre neputințe.
Oana Moraru, voceaparintilor.ro