După ultima pagină a acestei cărți, coperta a patra închide, parcă, o lume spre care ai privit năuc, prin fantele luminoase ale scrisului. O carte pe care o trăiești pândind, adulmecând fiecare dintre cele 100 și încă 10 pagini. Înaintemergătorul și înaintevăzătorul așază drumul în cuvinte pentru ca tu, cititorul, să primești totul gata simțit, trăit, gata prelucrat în imagine, stare, vibrație, percepție.
Cartea Carmeliei Leonte, La umbra lui Don Quijote (Editura Ideea Europeană, 2011), pare anume scrisă pentru a ne învăța Călătoria. Marcel Proust ne spunea că "adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi". Or ce este această (pre)umblare-citire a cărții Carmeliei Leonte, dacă nu întocmai călătoria de descoperire cu/prin alți ochi, cei ai autoarei. Aș spune și prin altă inimă. Cea a autoarei. Și prin talpa ei, și deopotrivă prin palma care atinge, pipăie, cu rugăciunea purtată îndelung, cu tăceri sau spaime.
Dacă iubești Spania, cartea de față îți va răsuci toate dorurile. Dacă nu iubești Spania, citind cartea Carmeliei Leonte vei învăța să privești oamenii, vei experimenta răbdarea și vei (re)dobândi încrederea în tine.
Desigur, poți și să vezi Spania și atât. Dar te vei lipsi de toate trăirile fantastice, de toate imaginile poetice de o frumusețe tulburătoare. Pentru că, dacă ceva uimește cu adevărat în cartea Carmeliei Leonte, este tocmai această transfigurare a realului, acest joc dintre real și fictiv care, însă, rămâne totdeauna agățat într-un soi de relativitate, de interdependență dintre spațiu, timp și materia veșnic în mișcare. Și nu te mai miri când, odată cu autoarea, simți cum uscatul devine o altfel de mare. Și, mai ales, fascinează felul extraordinar în care Carmelia Leonte iubește omul "animalizându-i" într-un chip atât de tandru trăsăturile. Și nu doar omul, pentru că, în Albaicín, "până și dalele de piatră arată ca niște solzi de pește".
"Uneori am impresia că iubesc umanitatea și nu iubesc oamenii", spune autoarea. "Și știi de ce? Pentru că nu îi văd". Dar un om cu "o față enormă și cu ochi bulbucați", pare a fi "o specie rară, un pește travestit, lunecos și singur". Omul-pește îi cere bani. "Varsă o lacrimă. Din tot ce am văzut la Albaicín, mai ales lacrima aceea nu pot să o uit. Lacrima și lumina".
În metrou, un oriental "are trăsături foarte dure, de pasăre de pradă…", iar Vincent pare un cameleon. Spania însăși devine "o carte și a devorat oamenii…", iar autoarea "o cititoare somnambulă, nimic altceva".
Fluturii, lumina, străduțele-labirint, casele, oamenii capătă alte dimensiuni. "Vitalitatea, înfumurată pe pământ, aici devine transparentă ca o pasăre de sticlă. (…) Trebuie să aleg. Ori rămân aici - și voi fi una dintre păsările de sticlă prinsă sub ape – ori să evadez! Să fug!".
Scrisul la persoana întâi, existența (reală sau nu) a unui destinatar, stilul diaristic de călătorie sub impactul imediatului, al imprevizibilului. Peisajele Spaniei, spiritualitatea și istoria împletite într-un mod subiectiv care apropie mai mult decât intrigă. Și poezia, starea de imponderabilitate în care plutește fiecare imagine descrisă. Un drum, o călătorie între om și Dumnezeu. "Uneori mă întreb ce mi se întâmplă cu adevărat? Dumnezeu mi se întâmplă cu adevărat, dar aș vrea să fie și oamenii".
Călătoria prin Spania nu se face doar printre oameni, orașe, trasee. Este o călătorie prin sine, spre sine. O redescoperire, o reconfigurare a simțurilor pentru a face față agresivității materiei.
"Uneori îmi propun să citesc o carte și visez ani în șir că o voi citi", spune autoarea. La umbra lui Don Quijote poate fi cartea visată ani în șir. Sau poate fi cartea din care ieșind ca din vis, după cele 100 și încă 10 pagini, învățăm să călătorim printre oameni. "M-am întrebat dacă în cărțile pe care le citim ducem ceva, o câtime din oamenii pe care îi iubim. Vreau să spun: coborâm în cărți ca în somn, uităm tot ce ne înconjoară sau dorințele rămân treze, vrem să fim înconjurați de oameni, vrem ca atunci când ridicăm ochii din pagini cineva să ne zâmbească?"
Cartea Carmeliei Leonte nu este numai despre Spania. Este (și) despre România, despre a fi român într-o lume a prejudecăților dureroase care devin prea ușor judecăți. Despre lumi care prea ușor se despart, prizoniere într-o prea lejeră și descurajantă ignoranță.
"Mi se întâmplă un fenomen ciudat: când plec de acasă, încetez să mai frumoasă. Toată frumusețea mi-o dă orașul în care locuiesc, oamenii pe care îi iubesc. Devin banală în altă parte". Citiți cartea Carmeliei Leonte. În această banalitate asumată veți descoperi frumusețea lui Dumnezeu, atunci când omul se lasă locuit de minunile Sale.
