După ultima pagină a acestei cărÈ›i, coperta a patra închide, parcă, o lume spre care ai privit năuc, prin fantele luminoase ale scrisului. O carte pe care o trăieÈ™ti pândind, adulmecând fiecare dintre cele 100 È™i încă 10 pagini. Înaintemergătorul È™i înaintevăzătorul aÈ™ază drumul în cuvinte pentru ca tu, cititorul, să primeÈ™ti totul gata simÈ›it, trăit, gata prelucrat în imagine, stare, vibraÈ›ie, percepÈ›ie.
Cartea Carmeliei Leonte, La umbra lui Don Quijote (Editura Ideea Europeană, 2011), pare anume scrisă pentru a ne învăța Călătoria. Marcel Proust ne spunea că "adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alÈ›i ochi". Or ce este această (pre)umblare-citire a cărÈ›ii Carmeliei Leonte, dacă nu întocmai călătoria de descoperire cu/prin alÈ›i ochi, cei ai autoarei. AÈ™ spune È™i prin altă inimă. Cea a autoarei. Și prin talpa ei, È™i deopotrivă prin palma care atinge, pipăie, cu rugăciunea purtată îndelung, cu tăceri sau spaime.
Dacă iubeÈ™ti Spania, cartea de față îÈ›i va răsuci toate dorurile. Dacă nu iubeÈ™ti Spania, citind cartea Carmeliei Leonte vei învăța să priveÈ™ti oamenii, vei experimenta răbdarea È™i vei (re)dobândi încrederea în tine.
Desigur, poÈ›i È™i să vezi Spania È™i atât. Dar te vei lipsi de toate trăirile fantastice, de toate imaginile poetice de o frumuseÈ›e tulburătoare. Pentru că, dacă ceva uimeÈ™te cu adevărat în cartea Carmeliei Leonte, este tocmai această transfigurare a realului, acest joc dintre real È™i fictiv care, însă, rămâne totdeauna agățat într-un soi de relativitate, de interdependență dintre spaÈ›iu, timp È™i materia veÈ™nic în miÈ™care. Și nu te mai miri când, odată cu autoarea, simÈ›i cum uscatul devine o altfel de mare. Și, mai ales, fascinează felul extraordinar în care Carmelia Leonte iubeÈ™te omul "animalizându-i" într-un chip atât de tandru trăsăturile. Și nu doar omul, pentru că, în Albaicín, "până È™i dalele de piatră arată ca niÈ™te solzi de peÈ™te".
"Uneori am impresia că iubesc umanitatea È™i nu iubesc oamenii", spune autoarea. "Și È™tii de ce? Pentru că nu îi văd". Dar un om cu "o față enormă È™i cu ochi bulbucaÈ›i", pare a fi "o specie rară, un peÈ™te travestit, lunecos È™i singur". Omul-peÈ™te îi cere bani. "Varsă o lacrimă. Din tot ce am văzut la Albaicín, mai ales lacrima aceea nu pot să o uit. Lacrima È™i lumina".
În metrou, un oriental "are trăsături foarte dure, de pasăre de pradă…", iar Vincent pare un cameleon. Spania însăși devine "o carte È™i a devorat oamenii…", iar autoarea "o cititoare somnambulă, nimic altceva".
Fluturii, lumina, străduÈ›ele-labirint, casele, oamenii capătă alte dimensiuni. "Vitalitatea, înfumurată pe pământ, aici devine transparentă ca o pasăre de sticlă. (…) Trebuie să aleg. Ori rămân aici - È™i voi fi una dintre păsările de sticlă prinsă sub ape – ori să evadez! Să fug!".
Scrisul la persoana întâi, existenÈ›a (reală sau nu) a unui destinatar, stilul diaristic de călătorie sub impactul imediatului, al imprevizibilului. Peisajele Spaniei, spiritualitatea È™i istoria împletite într-un mod subiectiv care apropie mai mult decât intrigă. Și poezia, starea de imponderabilitate în care pluteÈ™te fiecare imagine descrisă. Un drum, o călătorie între om È™i Dumnezeu. "Uneori mă întreb ce mi se întâmplă cu adevărat? Dumnezeu mi se întâmplă cu adevărat, dar aÈ™ vrea să fie È™i oamenii".
Călătoria prin Spania nu se face doar printre oameni, orașe, trasee. Este o călătorie prin sine, spre sine. O redescoperire, o reconfigurare a simțurilor pentru a face față agresivității materiei.
"Uneori îmi propun să citesc o carte È™i visez ani în È™ir că o voi citi", spune autoarea. La umbra lui Don Quijote poate fi cartea visată ani în È™ir. Sau poate fi cartea din care ieÈ™ind ca din vis, după cele 100 È™i încă 10 pagini, învățăm să călătorim printre oameni. "M-am întrebat dacă în cărÈ›ile pe care le citim ducem ceva, o câtime din oamenii pe care îi iubim. Vreau să spun: coborâm în cărÈ›i ca în somn, uităm tot ce ne înconjoară sau dorinÈ›ele rămân treze, vrem să fim înconjuraÈ›i de oameni, vrem ca atunci când ridicăm ochii din pagini cineva să ne zâmbească?"
Cartea Carmeliei Leonte nu este numai despre Spania. Este (È™i) despre România, despre a fi român într-o lume a prejudecăților dureroase care devin prea uÈ™or judecăți. Despre lumi care prea uÈ™or se despart, prizoniere într-o prea lejeră È™i descurajantă ignoranță.
"Mi se întâmplă un fenomen ciudat: când plec de acasă, încetez să mai frumoasă. Toată frumuseÈ›ea mi-o dă oraÈ™ul în care locuiesc, oamenii pe care îi iubesc. Devin banală în altă parte". CitiÈ›i cartea Carmeliei Leonte. În această banalitate asumată veÈ›i descoperi frumuseÈ›ea lui Dumnezeu, atunci când omul se lasă locuit de minunile Sale.
