Când eram micuță și mă ținea mama în brațe, nu știam ce este România. Mama era România. Mâinile ei calde erau România.
Mai târziu, la bunici, într-un sat cu nume ciudat – Vârfu-Câmpului (Botoșani) –, bunicii m-au copleșit cu dragostea și atenția lor. Deși țărani, erau distinși și discreți, trebăluiau de dimineață până noaptea și totuși aveau timp să-mi spună o vorbă bună, să mă mângâie, să mă întrebe. Ei, cu mâinile lor noduroase de atâta muncă, au construit pentru mine un rai. Raiul acela era România.
Îmi amintesc că într-o zi am ieșit de capul meu pe drum, m-am împiedicat și am căzut. Am început să plâng. O femeie care trecea grăbită cu sapa în spate m-a ridicat, mi-a zis cu blândețe: „Nu mai plânge!” și mi-a dat o bucată de pâine, apoi a plecat. Dințișorii mei abia mijiți erau plini de sânge. Când am mușcat, pâinea s-a făcut roșie. Dar era atât de bună! Pâinea aceea a fost pentru mine România.
Și bunica îmi făcea turte coapte pe plită, îmi dădea miere de la albinele din grădină și fragi din pădure. Ce frumoasă și bună la gust era România!
Preocupați de viitorul meu, ce și-au spus? Dacă tot e la noi, s-o ducem la grădiniță, să nu stea degeaba, să învețe ceva! Acolo chiar se făceau mici lecții, dar culmea învățăturii a fost într-o zi când doamna educatoare ne-a scos pe toți la cules de mușețel. Eram noi prea mici sau mușețelul era foarte înalt, că ne măsuram puterile cu el? Strângeam flori și ne bucuram. Ce înmiresmată era România!
În Iași, la școală, în clasa I, am început să învăț literele limbii române, să le scriu și să le combin în fel și chip. Umblam cu ghiozdanul în spate, mare cât un munte mic, și cu cheia legată de gât. Se complicase puțin România, dar tot blândă și bună era!
Când ajungeam acasă, descuiam ușa, intram cu grijă, îmi schimbam uniforma cu hainele obișnuite și mâncam ce-mi lăsase mama de dimineață. Începeam să-mi fac lecțiile, dar cu ochii la ușă! O așteptam pe mama. Acea așteptare înfrigurată era România.
Nemaiavând răbdare, ieșeam la poartă să prind momentul venirii ei. Și ea negreșit venea! O vedeam din capătul străzii și fericirea mă străbătea ca un curent viu din creștet până în tălpi.
Ce tânără și grațioasă era România!
Trecând anii în galop nebun, povara timpului se aduna și începeam să văd în jur tot mai multe lucruri apăsătoare și triste. România a devenit atunci o speranță, un vis trăit cu ochii deschiși! Că voi termina facultatea și drumul meu în viață va fi mai neted; că voi avea realizări minunate și țara mea, România, va fi mândră de mine!
Ce simt acum?
Încep să simt că România îmi scapă printre degete.
Nu numai că nu e mândră de mine, dar nici eu nu mai sunt mândră de ea. Pentru că, dincolo de bogățiile naturale, valoarea unei țări o dau oamenii. E tot mai greu să mă recunosc în semenii indiferenți și apatici, conformiști și robotizați, e tot mai greu să înțeleg tinerii care ocupă locurile în mijloacele de transport în timp ce vârstnicii stau lângă ei în picioare ori să-i înțeleg pe vârstnicii acriți și cârcotași, când altădată senectutea era un simbol al înțelepciunii! Îmi este imposibil să înțeleg de ce România mea a ajuns slugă la stăpâni, vândută de niște politicieni ieșiți parcă din străfundul iadului!
Păcat ar fi să generalizez, dar atmosfera generală este așa cum o vedem cu toții, chiar dacă noi înșine ne situăm (sau credem asta) în enclave de normalitate pe care avem tendința să le închidem etanș pentru a ne feri de năvălitori.
Acum România este pentru mine o tristețe, o neîmplinire, o problemă fără soluție, o întrebare fără răspuns.
Dacă admitem că timpul are trei fragmente distincte, trecut, prezent și viitor, știu sigur că România mea e undeva în trecut. Mă uit cu disperare să o recunosc în mulțimea de vorbe goale și de chipuri abrutizate ale prezentului.
Unde este România? Cine mai este pentru mine România?
O sărbătorim azi cu adevărat sau doar pendulăm între ură, apatie, lașitate și festivism găunos?