Când eram micuță È™i mă È›inea mama în braÈ›e, nu È™tiam ce este România. Mama era România. Mâinile ei calde erau România.
Mai târziu, la bunici, într-un sat cu nume ciudat – Vârfu-Câmpului (BotoÈ™ani) –, bunicii m-au copleÈ™it cu dragostea È™i atenÈ›ia lor. DeÈ™i țărani, erau distinÈ™i È™i discreÈ›i, trebăluiau de dimineață până noaptea È™i totuÈ™i aveau timp să-mi spună o vorbă bună, să mă mângâie, să mă întrebe. Ei, cu mâinile lor noduroase de atâta muncă, au construit pentru mine un rai. Raiul acela era România.
Îmi amintesc că într-o zi am ieÈ™it de capul meu pe drum, m-am împiedicat È™i am căzut. Am început să plâng. O femeie care trecea grăbită cu sapa în spate m-a ridicat, mi-a zis cu blândeÈ›e: „Nu mai plânge!” È™i mi-a dat o bucată de pâine, apoi a plecat. DinÈ›iÈ™orii mei abia mijiÈ›i erau plini de sânge. Când am muÈ™cat, pâinea s-a făcut roÈ™ie. Dar era atât de bună! Pâinea aceea a fost pentru mine România.
Și bunica îmi făcea turte coapte pe plită, îmi dădea miere de la albinele din grădină È™i fragi din pădure. Ce frumoasă È™i bună la gust era România!
PreocupaÈ›i de viitorul meu, ce È™i-au spus? Dacă tot e la noi, s-o ducem la grădiniță, să nu stea degeaba, să înveÈ›e ceva! Acolo chiar se făceau mici lecÈ›ii, dar culmea învățăturii a fost într-o zi când doamna educatoare ne-a scos pe toÈ›i la cules de muÈ™eÈ›el. Eram noi prea mici sau muÈ™eÈ›elul era foarte înalt, că ne măsuram puterile cu el? Strângeam flori È™i ne bucuram. Ce înmiresmată era România!
În IaÈ™i, la È™coală, în clasa I, am început să învăț literele limbii române, să le scriu È™i să le combin în fel È™i chip. Umblam cu ghiozdanul în spate, mare cât un munte mic, È™i cu cheia legată de gât. Se complicase puÈ›in România, dar tot blândă È™i bună era!
Când ajungeam acasă, descuiam uÈ™a, intram cu grijă, îmi schimbam uniforma cu hainele obiÈ™nuite È™i mâncam ce-mi lăsase mama de dimineață. Începeam să-mi fac lecÈ›iile, dar cu ochii la ușă! O aÈ™teptam pe mama. Acea aÈ™teptare înfrigurată era România.
Nemaiavând răbdare, ieÈ™eam la poartă să prind momentul venirii ei. Și ea negreÈ™it venea! O vedeam din capătul străzii È™i fericirea mă străbătea ca un curent viu din creÈ™tet până în tălpi.
Ce tânără È™i graÈ›ioasă era România!
Trecând anii în galop nebun, povara timpului se aduna È™i începeam să văd în jur tot mai multe lucruri apăsătoare È™i triste. România a devenit atunci o speranță, un vis trăit cu ochii deschiÈ™i! Că voi termina facultatea È™i drumul meu în viață va fi mai neted; că voi avea realizări minunate È™i È›ara mea, România, va fi mândră de mine!
Ce simt acum?
Încep să simt că România îmi scapă printre degete.
Nu numai că nu e mândră de mine, dar nici eu nu mai sunt mândră de ea. Pentru că, dincolo de bogățiile naturale, valoarea unei țări o dau oamenii. E tot mai greu să mă recunosc în semenii indiferenÈ›i È™i apatici, conformiÈ™ti È™i robotizaÈ›i, e tot mai greu să înÈ›eleg tinerii care ocupă locurile în mijloacele de transport în timp ce vârstnicii stau lângă ei în picioare ori să-i înÈ›eleg pe vârstnicii acriÈ›i È™i cârcotaÈ™i, când altădată senectutea era un simbol al înÈ›elepciunii! Îmi este imposibil să înÈ›eleg de ce România mea a ajuns slugă la stăpâni, vândută de niÈ™te politicieni ieÈ™iÈ›i parcă din străfundul iadului!
Păcat ar fi să generalizez, dar atmosfera generală este aÈ™a cum o vedem cu toÈ›ii, chiar dacă noi înÈ™ine ne situăm (sau credem asta) în enclave de normalitate pe care avem tendinÈ›a să le închidem etanÈ™ pentru a ne feri de năvălitori.
Acum România este pentru mine o tristeÈ›e, o neîmplinire, o problemă fără soluÈ›ie, o întrebare fără răspuns.
Dacă admitem că timpul are trei fragmente distincte, trecut, prezent È™i viitor, È™tiu sigur că România mea e undeva în trecut. Mă uit cu disperare să o recunosc în mulÈ›imea de vorbe goale È™i de chipuri abrutizate ale prezentului.
Unde este România? Cine mai este pentru mine România?
O sărbătorim azi cu adevărat sau doar pendulăm între ură, apatie, laÈ™itate È™i festivism găunos?