Copilăria mea îşi are biserică în satul bunicilor.

Între coline vălurite, acoperite de fâneţe şi păşuni fără de sfârşit, pe care le-am bătut la pas adunând sub pleoape imagini şi în suflet chipuri, la poalele pădurilor de foioase care îmbrăcau dealurile, ale căror culmi sunt prelungi și domoale, cu versanţii dinspre vest și nord-vest abrupţi, afectaţi de alunecări și surpări în terase.

De o parte şi de alta a şoselei străjuite de căsuţe ca din poveste, de grădini bogate, cu garduri de lemn, sau din vişini pitici, sau din şiruri prelungi şi parfumate de liliac mov şi de coroniţa-miresei, cu nuci uriaşi şi scorburoşi la poartă, răsunând în asfinţit de ecoul cirezii venite de la păşune, când zgomotul copitelor se ascundea sub bocetul tălăngilor.

Cu uliţele care îşi fac loc printre lanuri nesfârşite de porumb, ogrăzi prăfuite sau pline de floare, pe malul pârâului care erupea din matcă, în vremea ploilor mari, traversat de un pod trainic de lemn şi de podeţe improvizate, ascunse de pletele de smarald ale sălciilor şi răchitelor, de salcâmi fragili cu bănuţii frunzelor tremurând la fiecare adiere, de păpuriş şi de tufe ţepoase de mure. 

Sat cu nume de plantă medicinală, cunoscută ca remediu din vechime, unul dintre leacurile din lunile de primăvară pe care natura le oferă pentru ca organismul să se cureţe de toxine şi să îşi întărească sistemul imunitar, mi-a fost mie remediu pentru suflet, de-a lungul fiecărui anotimp al vieţii. Mi-e destul să mă gândesc la fiecare loc în care mi-am petrecut vacanţele copilăriei şi adolescenţei, ca să ştiu că acolo timpul curge altfel, mai domol, şi toate se petrec odată ca niciodată, cu gust de cartofi copţi în vatră şi de porumb fiert pe plita bucătăriei de vară, cu aromă de praf biciuit de ploaie, în dangătul profund şi sacru al clopotelor din fiecare bisericuţă.

CITEȘTE ȘI: "Fetița din Germania cu rădăcini în Vorona, care a descoperit frumusețea ortodoxi..."

Conform informaţiilor oferite de lucrarea „Contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului", volumul II, scrisă de preotul Ioan Canciuc şi publicată în anul 2013 la editura Doxologia, în Iași, cu denumirea veche de „Ivancicăuţi”, Leorda, satul bunicilor mei paterni, apare ca atestat documentar din 22 septembrie 1499, când Ştefan Voievod face referire la el, într-un document privitor la un imobil din acest ţinut.

În amintirile mele, datează din anii dintâi ai copilăriei, din clipa magică în care am urcat prima dată în trenul cu vagoane verzi şi albastre, în mirosul înecăcios de fum, şi am ascultat cântecul roţilor „te duc, te-aduc, te duc, te-aduc, te duc, te-aduc”, din clipa în care am pus piciorul în gara cochetă, îmbrăcată pe alocuri în iederă, cu cerdac bătrânesc din lemn, maro închis spre roşu, cu dalele sparte ale peronului vechi, printre care îşi ridicau perciunii smocuri de iarbă şi flori pitice şi pe care băncile dormitau leneş, cu fântâna arteziană dreptunghiulară, în care se răsfrângea lumina soarelui de vară, cu cele cinci tuia înalte, mai înalte decât clădirea din piatră veche, cu acelaşi cuib de berze construit cu migală în vârful unui stâlp de telegraf.

Pe urmă, la pas, pe şoseaua pe care copitele cailor sunau cu ecou, ritmic, pe lângă străvechiul felinar spart, care şi astăzi se înalţă între liniile de cale ferată, pe lângă depozitele gării, până la casa Babei Iţa, printre câmpuri de porumb, şiruri de vişini pitici şi pe lângă nucul mare, pe cărarea fragilă care traversa liniile de cale ferată şi se pierdea în curticica din spatele casei, întâmpinată de un păr uriaş, cu pere mărunte, aromate, de mieunatul liotei de pisici şi de piuitul puilor de catifea neagră sau galbenă, puşi în adăpostul unei colivii mari, improvizate, de nuiele şi plasă de sârmă.

Bunica stătea cu noi, la oraş, Bunicul nu mai era. Străbunicul, tatăl lui, fusese cântăreţ la bisericuţa cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cea mai veche dintre bisericile din sat, construită în jurul anului 1803. Acolo era următorul popas, între crucile de lemn, acoperite de muşchiul verde-gălbui, sau de piatră veche, roasă de vreme, pe care nici nu se mai cunoşteau numele şi anii, săpate de mâini acum risipite în uitare. Acolo, aprindeam lumânările şi aşteptam ritualul Hramului bisericii, în larma molcomă de glasuri care se stingea treptat sub glasul blând şi solemn al preotului, un glas care încărca aerul de o emoţie puternică, trecând ca un val de smerenie peste întregul cimitir: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului… Şi într-unul Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu...” Iar când ritualul slujbei se încheia, glasul acela profund cobora din amvon, ieşea din biserica de piatră şi intra în biserica de lumină de afară, şi primea trup şi chip de om, în care frumuseţea şi înălţimea interioară se recunoşteau oglindite. Şi mergea cu noi la casa Babei Iţa, unde, la masă, vorbea cu fiecare dintre cei poftiţi, pentru fiecare având câte un cuvânt. În copilărie, m-a uimit faptul că îi ştia pe toţi ai noştri, risipiţi de la un capăt la altul al satului, pe nume şi pe obiceiuri, şi stând cu ei de vorbă, era parcă de-al lor. Mai târziu, mi-am dat seama că aşa era cu tot satul, şi pe toţi îi păstorea fără deosebire, cu aceeaşi credinţă şi dăruire.

La casa părintelui am fost poftiţi într-o vară a copilăriei. Soţia, doamna Maria, căreia ţin minte că părintele îi zicea Mioara, blândă şi fragilă, ne-a întâmpinat cu dulceaţă delicioasă de cireşe amare, în farfurioare de porţelan, cu apă rece de la fântână şi cu vorbe din care vârsta fiecăruia alegea ceea ce se cuvenea. Stăteam cuminţi, ieşind din lumea vorbelor celor mari, intrând în lumea de icoane şi fotografii, de mobile şi perdele şi copii, ca într-o poveste.

După o vreme, Cristi, unul dintre băieţii părintelui, a stat la noi în gazdă, în vremea când învăţa la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, Botoşani. Era anul 1977, când cutremurul din 4 martie a dărâmat din temelii viaţa multora. În acel an, l-am cunoscut şi pe băiatul cel mare, Florin, student pe atunci la Fizică Nucleară, dar nu mi-l amintesc prea bine, a fost o singură dată la noi. Cristi, care acum este preot, mi-a predat cândva o lecţie frumoasă despre prietenie şi despre asumarea propriilor greşeli. Ai mei cumpăraseră în camera fratelui meu, în care stătea atunci Cristi, un covor persan nou, de un verde fascinant. Într-una din zile, fratele meu a vărsat pe covor cerneală şi pata era vizibilă, destul de mare. Nu era el genul care să plângă sau să se frământe la gândul viitoarei pedepse, dar se vedea că nu era tocmai liniştit. Nu ar fi fost pedepsit prea aspru, dar i-ar fi ţinut Mama morală şi, când eram mici, preferam să ne mai dea Tata câte o palmă, decât să ne ţină Mama morală. Când pata a devenit vizibilă şi pentru ai mei, Cristi şi-a cerut iertare şi le-a spus senin că el a vărsat cerneala, din greşeală, atunci când îşi alimenta stiloul şi nu a aşezat bine călimara deschisă pe un raft al bibliotecii. Uimit, fratele meu, care avea aproape 7 ani pe atunci, nu a reacţionat, pe moment, dar la o bucată de noapte, frământat de ceea ce făcuse Cristi pentru el, a intrat în camera alor mei şi, trezindu-i, le-a mărturisit adevărul. A doua zi, când ai mei i-au mulţumit pentru lecţia dată nouă, Cristi nu a spus nimic, doar a zâmbit şi a continuat să îşi scrie temele. Pata nu s-a şters cu nimic, a rămas acolo până s-a destrămat covorul şi a fost înlocuit, după ani de purtare, dar era un semn al asumării propriilor greşeli, o însemnare albastră, neuniformă, a lecţiei primite de la un prieten, a cărui menire era, se vede, să ilustreze cuvintele lui Nicolae Iorga, citate mereu de părintele său şi al satului bunicilor mei: „În viaţă dăinuie ceea ce facem pentru alţii.”

Pe Elena, sora lui Cristi, am cunoscut-o prea puţin. De Mihuţ, fratele mai mic, îmi aduc aminte că era, în Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, unde studia când am intrat eu în învăţământ şi m-am titularizat acolo, comparat la înfăţişare cu Eminescu, pentru că avea chipul aidoma cu al poetului, din cea mai cunoscută fotografie, cea care ilustra cărţile de versuri şi manualele. Prima dată când l-am întâlnit, m-a încercat un hohot fragil de râs, pe care l-am mascat cu o tuse mincinoasă. Îmi amintisem de o poznă din copilăria lui, povestită de una dintre mătuşile mele din Leorda. Copil ca toţi copiii lumii, cu biserica în satul bunicilor.

La fel de copil, cu ani în urmă, fratele meu a avut o îndrăzneală de care părintele s-a amuzat foarte. Cununau ai mei în Leorda şi noi, copiii, ţineam lumânările, în biserica cea nouă, cu hramul „Sfântul Nicolae”, pe atunci din lemn, dar pe care, după 1989, părintele a primit binecuvântarea de construcţie şi a ctitorit-o, din piatră fiind acum. Nu prea m-a încântat ideea, nu aveam astâmpăr, mi-era peste putinţă să stau nemişcată, în solemnitatea aceea, şi numai timbrul fascinant al părintelui, mă ţinea liniştită. Avea un timbru a cărui profunzime era dată de o credinţă nestrămutată şi a cărui rezonanţă amplă umplea până la refuz biserica, la fiecare slujbă. Dar mă miram că fratele meu, mult mai neastâmpărat decât mine, a acceptat atât de repede propunerea şi părea chiar bucuros de însărcinarea care i se dăduse. La un moment dat, în timpul slujbei, el a întins lumânarea cuiva de alături, care a luat-o, gândindu-se că l-a obosit greutatea ei, sau s-a plictisit, sau i s-a făcut rău de la căldură. Pe urmă, a îngenuncheat. Până aici, toate erau oarecum în ordine, era copil, putea să imite într-un moment oarecum nepotrivit, comportamentul credincioşilor, din timpul altor slujbe. Dar el s-a îndreptat în genunchi către părintele care slujea şi a început să mişune în jurul acestuia, căutând parcă ceva. Se vedea că un zâmbet era atârnat de colţul buzelor părintelui, deşi glasul i-a rămas solemn. La un moment dat, fratele meu a renunţat la expediţia lui şi s-a întors, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a primit lumânarea de la cel care îi ţinuse locul şi a stat relativ cuminte până la final. Abia seara, la petrecere, părintele a aflat motivul care l-a făcut să zâmbească în biserică: fratele meu nu căuta nimic, era doar curios dacă părintele, pe sub reverendă şi epitrahil, poartă ciorapi, ca Mama la rochie, sau pantaloni, ca orice bărbat. Şi hohotul lui de râs, sincer şi sănătos, a izbucnit nestăvilit atunci de rigorile slujbei. Nu cred că i-a mai pus cineva, nici până atunci, nici de atunci încolo, întrebarea asta naivă. A ridicat poalele veşmântului şi i-a arătat curiosului că poartă pantaloni, ca toţi bărbaţii, pe urmă l-a mângâiat pe creştet şi l-a lăsat să stea lângă el, la masă.

Tot la masă era părintele şi în după-amiaza aceea de vară, cu ani în urmă, când băieţii de la casele care conduceau şoseaua către ieşirea din sat, spre Belcea şi Bucecea, s-au adunat să înceapă un joc. Maşini treceau foarte rar, din timp în timp, îşi făcea drum câte o căruţă. Noi, tot copii, eram în vacanţă, la neamuri. Mai aveau nevoie băieţii de încă unul, ca să poată juca.

- Mă duc sî-l chem pi Cristi.

- Du-ti...

Din curte, unde avea de lucru, mătuşa mea îl vede pe băiat plecând din faţa porţii:

- Undi ti duci?

- Mă duc sî-l chem pi Cristi la joacă...

- Cari Cristi?

- Cristi al popii...

- Vezi, măi copchili, cum vorbeşti cu părintili, zi „săru’ mâna”, vorbeşti frumos...

Ascultător, băiatul ajunge la câteva case distanţă, la poarta gospodăriei părintelui. În curte nu era nimeni. Linişte copleşitoare de după-amiază de vară... Mai scund decât gardul şi decât poarta, băiatul îşi ia avânt şi începe a striga:

- Cristi! Cristii!! Cristiii!!!

Deodată, în cerdac iese părintele, dar nu apucă să zică nimic, că glasul din faţa porţii, cu respect, aşa cum fusese sfătuit, şi tare, ca să se audă că sfatul a fost urmat, întreabă cu un strigăt fericit:

- Sărut mâna, părinti! Cristi al popii e acasî?

- Acasă, acasă, Dănuţ, a mijit a râde părintele. Termină de mâncat şi îl trimit la voi.

-

Anii au trecut în ritmul pe care l-am imprimat noi în curgerea lor. Departe de satul bunicilor mei, au trecut mai repede parcă. Neamurile s-au risipit şi s-au regăsit, pe rând, într-o lume mai bună.

Până în vara în care timpul a stat o zi în loc. Vara anului 2006, în iulie, când un dramatic accident a curmat părintelui drumul vieţii.

Atunci mi-au năvălit în minte imaginea staturii impunătoare, hohotul de râs dintr-o altă  vară, lăsată cu mult în urmă, privirea aceea albastră, blândă şi glasul sfătos, uneori solemn, alteori încărcat de emoţie şi zâmbet, cu timbrul acela inconfundabil: „Dacă m-aş naşte de trei ori, tot preot m-aş face!” Cuvintele marelui ierarh şi învăţat Andrei Şaguna îi defineau chemarea şi harul. Gospodar om, părintele, odată cu trecerea timpului, a pus instalaţie electrică la toate bisericile - trei la număr, a împrejmuit terenul cu gard, a împrejmuit toate cele trei cimitire şi a reuşit să ctitorească biserica cea nouă, dar şi bisericile din sufletul enoriaşilor săi, pentru care era o icoană vie.

33 de ani a slujit părintele Stelian Ştiuler în satul bunicilor mei paterni şi a rămas pentru eternitate în bisericile de acolo şi din sufletul celor care l-au cunoscut.

Semnificaţia numărului constituie unul dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate secrete ale filozofiei ezoterice. 33 este ritmul domeniului vegetal al cosmosului, dimensiunea care controlează interacţiunile dintre lumile spirituale şi cea materială. Sunt o mulţime de referinţe la numărul 33 în Biblie: 33 de zile de purificare (Levitic 12:4), 33 de fii şi fiice ale lui Israel (Geneza 46:15). Regele David a domnit în Ierusalim timp de 33 de ani. (Regi 2:11). În „Metamorfoze”, poetul Ovidiu afirmă despre spiritul lui Cezar că, atunci când este asasinat, îi părăseşte trupul prin cele treizeci şi trei de răni. Conform Bibliei, Iisus și-a început iluminarea la 30 de ani și a terminat-o la 33. Acest număr este sinonim cu inițializarea Soarelui, care traversează întreg zodiacul. Şi ar mai fi multe altele...

Mi-au năvălit atunci în minte şi vorbele lui Ion Creangă, publicate în 1872, în articolul „Misiunea preotului la sate”, din ziarul „Noul curier român”: „Toți văd în păstorul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se şi cade să fie. De aceea, preotul trebuie să-şi înceapă misiunea sa cu blândețe şi devotament, să fie un model de moralitate şi de muncă, fără de care misiunea lui nu va putea produce roadă bună niciodată. Inima lui trebuie să fie totdeauna deschisă, sfaturile lui cele bune să fie o comoară nesfârșită. [...] Să fie învățător bun şi conștiincios, doctor fără sete de argint şi judecător imparțial. Aceste trei calități posedate, succesul misiunii preoțești este pe deplin asigurat”.

Aşa mi-l şi amintesc eu pe părintele Stelian Ştiuler.

Un om deosebit, datorită căruia copilăria mea îşi are biserică în satul bunicilor.

Mihaela Arhip, profesor, scriitor