Numărasem deja 126 de zile de când venisem cu pruncul meu în spital. Venisem vara, soarele încălzea cu putere tabla ambulanței care străbătea urlând străzile Iașului. Apoi, începuseră să se îngălbenească primele frunze. Cădeau jelind... Jeleau vara pierdută, viața pierdută, pământul... Vântul le ținea isonul, răscolindu-le furios prin curtea spitalului. Totul era trist, nefiresc de trist. Moartea pândea la fiecare ușă, la fiecare pat, nesătulă, lacomă, haină... O simțeam lângă mine, lângă patul copilului meu. O vedeam victorioasă luând cu ea suflete de copii bolnavi. Lăsa în urmă durere multă și jale, o jale atât de mare încât simțeai că sufletul doare. Durerea din suflet îmi trezea amintirea bunicii. Pierduse șapte copii și adesea îmi spunea când mă ținea cu capul în poala ei cât de mult o durea sufletul: „Când îți moare copilul, draga mamii, îți moare o parte din suflet, iar partea care-ți râmâne doare toată viața...”.
Începusem să simt acea durere... Era ascuțită, rodea ca un vierme în inima unui copac.
Clopoțelul din apropierea spitalului vestea începerea școlii. Îl auzeam in fiecare dimineață. Priveam pruncul care respira pe aparate... Mi-l închipuiam mergând la școală. Dar Moartea rânjea spre mine, păzindu-mă de după ușă. Pe stradă treceau zilnic copii veseli cu părinți de mână. Viața își urma cursul..., dar aici, printre paturi, seringi, aparate, se plimba moartea...
De la o vreme, începuse să ningă cu fulgi mari și grei..., atât de grei, încât îi simțeam cum se spărgeau de caldarâm. Totul se schimbase afară, dar înăuntru totul era la fel. Începusem să obosesc, să-mi pierd speranța... Nopțile se transformaseră în zile de veghe, de lacrimi. Somnul nu mai venea. Frica luase locul somnului. Nu! Nu puteam adormi nicio secundă! În lupta mea cu Moartea aveam remiză, multe mame pierduseră bătălia! Dar eu mă încăpățânam să câștig.
Și în nopțile acelea, aievea o vedeam pe bunica: „E postul Crăciunului, draga mamii, să te rogi, să postești pentru sănătate, să te impărtășești ca să poți primi cu lumină Nașterea Domnului”... Posteam deja, de nevoie... Bani nu erau, eram departe de casă, de cei ce mi-ar fi putut da ceva de mâncare..., învățasem ce este foamea. Fusese mai greu la început, dar acum foamea părea o moarte mai fină, mai elegantă care mă păzea, dar nu de după ușă, ci din dulapul gol. Dar de rugat..., de rugat nu mă mai rugasem de mult...
Într-o dimineață, la vizită, profesorul m-a privit cu deznădejde. A ridicat brațele spre cer a neputință. L-am văzut ocolindu-mi privirea și l-am auzit șoptind: Nu mai e nimic de făcut!
Nu! Nu era cu putință! Nu putea învinge Moartea! Nu după atata luptă!
Și-atunci am căzut la rugăciune așa cum o văzusem pe bunica: cu ochii plini de lacrimi și cu genunchii plecați... Am rămas așa ore întregi, rostind toate rugăciunile știute și neștiute. Dintr-o dată parcă cineva mă învățase rugăciuni... Era glasul iubirii de mamă, era glasul durerii, era glasul sufletului ce nu voia să fie rănit. Am rămas în rugăciune zile și nopți la rând... Multe, multe zile și nopți nedormite, flămândă, luptând cu somnul și cu moartea. Am ținut strâns mânuța pruncului meu, atât de strâns încât îi simțeam inima bătând în palmă. Prin catetere îi curgeau medicamente, dar din mâna mea se prelingea încet picătura de viață. Apoi...
Într-o noapte de iarnă mi-a vorbit Dumnezeu.
Era pretutindeni... în tot și în toate,
În plâns de spital L-auzeam numai eu,
Și-o bufniță hâdă ce cânta trist în noapte...
Genunchii mi-ardeau încălzind gheața rece,
Ce inima-mi frântă -nvăluise-n amurg,
Îl vedeam printre paturi alene cum trece,
Privind cu tristețe spre vieți ce se scurg...
L-am privit fermecată, murmurând rugăciune,
Am ținut strâns la piept capul pruncului meu,
În genunchi am tăcut cerând o minune,
Căci pe creștet aveam mâna lui Dumnezeu.
„Tu să crezi în minuni, căci minunea există!
Iar în cer vei găsi peste vreme un Rai.
Să nu plângi, ci să speri, să nu fii egoistă,
Din puținul ce-l ai, orișicui tu să dai!
Să privești moartea pururi, ca pe-o sfântă plecare,
Căci în Rai Te aștept să-ți aduci crucea ta!
Vei păși în lumină luând cuminecare,
Când din cer va cădea, luminând, steaua ta”.
Doamne, de moarte, nicidecum nu mă tem!
Eu te rog să îmi lași visul meu de-a fi mamă!
Și de-a fi sub povara crucii mele să gem,
Tu alături să-mi stai, să-mi alungi orice teamă!
Când vreunul va spune că ce fac nu e bun,
Că-al meu prunc nu e vrednic să cânte, să spere,
Tu din Cer să-mi trimiți înger vrednic, preabun,
Și pe cruce să-mi pui din belșug mângâiere!
Domnu-atunci mi-a zâmbit și-a privit blând spre pruncii,
Ce-ncetară să plângă privind spre Lumină.
L-am văzut mai apoi cu tristețe trecând,
Și-am simțit cum m-atinge un dor ce alină...
Am întors fața mea spre al pruncului pat,
Și-am văzut cum m-așteaptă sprijinită-a mea cruce,
Era mare și grea dar pe ea sta-ntrupat,
Chipul Domnului bun, ce pe toate le duce...
Într-o noapte de iarnă mi-a vorbit Dumnezeu.
Era pretutindeni, în tot și în toate,
În plâns de spital L-auzeam numai eu,
Și-un clopot angelic ce bătea trist în noapte...
Clopotul bătea miezul nopții. Era Ajunul Crăciunului...Departe se auzeau glasuri de copii... ”Colinde, colinde e vremea colindelor...”.
M-am întors și am privit spre ușă. Moartea nu mai era acolo... Și atunci am înțeles că rugăciunea este calea spre Dumnezeu, iar Dumnezeu înseamnă Viață!
Știam că pruncul meu va trăi, va merge la școală, va merge la colindat... Știam că Dumnezeu îl iubește, atât de mult încât își făcuse timp să vină la noi în seara de Ajun...
Pe masă, uitată, o pâine se uscase de mult timp... Am frânt în mâini o bucățică de pâine și am băgat-o în gură. Lacrimi mari mi s-au rostogolit pe față. Erau atat de mari... Pâinea amestecată cu lacrimi devenise împărtășania pentru o mamă care câștigase lupta cu Moartea și o întrevedere cu Dumnezeu.
„Să te rogi, să postești, să te impărtășești daca vrei să primești în lumină Nașterea Domnului!”. Bunica îmi zâmbea dintr-o stea...
Pe pat, micuța mea dormea liniștită. Prin firul subțire băgat in vene curgea picătură cu picătură fărâma de viață.
De atunci în fiecare noapte de ajun stau de vorbă cu Dumnezeu. În genunchi, cu fața plecată la pământ și cu lacrimi mari îi mulțumesc că și-a făcut timp într-o noapte de iarnă să vină la mine.
În seara asta, Doamne, stăm de vorbă,
Cum am mai stat în taină, amândoi.
Eu Îți voi spune câte am pe suflet,
Tu să mă mângâi de va fi să mă-nconvoi...
În seara asta voi vorbi mai mult
Și poate lăcrima-voi cu fruntea la pământ...
Din lacrimile mele, Doamne, fă o cruce,
Și-ascultă-mi, Sfinte, fiece cuvânt!
Pe cruce, Tu să pui al meu păcat,
Să-l țintuiești acolo cu răbdare,
Să-așezi deasupra lui orice oftat,
Ce am scăpat cât am trăit sub soare...
În seara asta, Doamne, stăm de vorbă,
Vom bea în doi o cană cu răbdare,
Tu , Doamne, să mă cerți de vei voi,
Eu pentru toate am să-Ți cer iertare...
Căci mi-ai menit destinul mult prea greu
Făcându-mă-ntre oameni o lumină,
Și-adesea mă întreb dacă pot eu
Să luminez cum vrei a Ta grădină?
În seara asta Îți voi mulțumi,
Că pururi Mi-ai vegheat nemărginirea,
C-adesea brațul Tău mi-a fost toiag,
Și dragostea-Ți mi-a luminat privirea...
Când vântul vieții m-a făcut să mă-nconvoi,
Când m-a lovit pe suflet vreun cuvânt,
M-ai scuturat ca pe o frunză și apoi,
Mi-ai așezat genunchii la pământ...
Și când durerea singură am înfruntat,
Plângând la ceas de noapte prin spitale,
Tu, singur, ai venit și m-ai vegheat,
Și-alături, în genunchi, mi-ai dat răbdare...
Mi-ai șters cu mâna-ți lacrime amare,
Și mi-ai zvântat de chin rănitul suflet,
Iar crucea mea de multe ori luat-ai,
Făcând ușor și lin umilu-mi umblet...
În seara asta, Doamne, dă-mi povață,
Iubire, har și binecuvântare,
Să pot să-mi duc pe lume crucea-n spate,
Cu bucurie multă, cu răbdare!
Tu, Doamne, pe pământ m-ai făcut dascăl,
Să fiu copil cu sufletul mereu curat,
Când voi muri, mă fă, te rog, vioară,
Să cânt de heruvimi înconjurat...
În seara asta, Doamne, stăm de vorbă,
Cum am mai stat în taină, amândoi.
Eu îți voi spune Ție, taine multe,
Voi plânge sigur...dar vom ști doar noi....
De atunci în fiecare seară de Ajun îi mulțumesc că prin suferință a făcut din mine un alt om... Un om căruia îi pasă, un om care își știe locul în lume, un om care plânge ades, dar râde cu întreg sufletul, un om... un alt om.
Mulțumesc Doamne!... Atunci Tu te-ai născut pentru mine! Atunci eu m-am născut din nou. MULȚUMESC!