Numărasem deja 126 de zile de când venisem cu pruncul meu în spital. Venisem vara, soarele încălzea cu putere tabla ambulanÈ›ei care străbătea urlând străzile IaÈ™ului. Apoi, începuseră să se îngălbenească primele frunze. Cădeau jelind... Jeleau vara pierdută, viaÈ›a pierdută, pământul... Vântul le È›inea isonul, răscolindu-le furios prin curtea spitalului. Totul era trist, nefiresc de trist. Moartea pândea la fiecare ușă, la fiecare pat, nesătulă, lacomă, haină... O simÈ›eam lângă mine, lângă patul copilului meu. O vedeam victorioasă luând cu ea suflete de copii bolnavi. Lăsa în urmă durere multă È™i jale, o jale atât de mare încât simÈ›eai că sufletul doare. Durerea din suflet îmi trezea amintirea bunicii. Pierduse È™apte copii È™i adesea îmi spunea când mă È›inea cu capul în poala ei cât de mult o durea sufletul: „Când îÈ›i moare copilul, draga mamii, îÈ›i moare o parte din suflet, iar partea care-È›i râmâne doare toată viaÈ›a...”.
Începusem să simt acea durere... Era ascuÈ›ită, rodea ca un vierme în inima unui copac.
ClopoÈ›elul din apropierea spitalului vestea începerea È™colii. Îl auzeam in fiecare dimineață. Priveam pruncul care respira pe aparate... Mi-l închipuiam mergând la È™coală. Dar Moartea rânjea spre mine, păzindu-mă de după ușă. Pe stradă treceau zilnic copii veseli cu părinÈ›i de mână. ViaÈ›a îÈ™i urma cursul..., dar aici, printre paturi, seringi, aparate, se plimba moartea...
De la o vreme, începuse să ningă cu fulgi mari È™i grei..., atât de grei, încât îi simÈ›eam cum se spărgeau de caldarâm. Totul se schimbase afară, dar înăuntru totul era la fel. Începusem să obosesc, să-mi pierd speranÈ›a... NopÈ›ile se transformaseră în zile de veghe, de lacrimi. Somnul nu mai venea. Frica luase locul somnului. Nu! Nu puteam adormi nicio secundă! În lupta mea cu Moartea aveam remiză, multe mame pierduseră bătălia! Dar eu mă încăpățânam să câÈ™tig.
Și în nopÈ›ile acelea, aievea o vedeam pe bunica: „E postul Crăciunului, draga mamii, să te rogi, să posteÈ™ti pentru sănătate, să te impărtășeÈ™ti ca să poÈ›i primi cu lumină NaÈ™terea Domnului”... Posteam deja, de nevoie... Bani nu erau, eram departe de casă, de cei ce mi-ar fi putut da ceva de mâncare..., învățasem ce este foamea. Fusese mai greu la început, dar acum foamea părea o moarte mai fină, mai elegantă care mă păzea, dar nu de după ușă, ci din dulapul gol. Dar de rugat..., de rugat nu mă mai rugasem de mult...
Într-o dimineață, la vizită, profesorul m-a privit cu deznădejde. A ridicat braÈ›ele spre cer a neputință. L-am văzut ocolindu-mi privirea È™i l-am auzit È™optind: Nu mai e nimic de făcut!
Nu! Nu era cu putință! Nu putea învinge Moartea! Nu după atata luptă!
Și-atunci am căzut la rugăciune aÈ™a cum o văzusem pe bunica: cu ochii plini de lacrimi È™i cu genunchii plecaÈ›i... Am rămas aÈ™a ore întregi, rostind toate rugăciunile È™tiute È™i neÈ™tiute. Dintr-o dată parcă cineva mă învățase rugăciuni... Era glasul iubirii de mamă, era glasul durerii, era glasul sufletului ce nu voia să fie rănit. Am rămas în rugăciune zile È™i nopÈ›i la rând... Multe, multe zile È™i nopÈ›i nedormite, flămândă, luptând cu somnul È™i cu moartea. Am È›inut strâns mânuÈ›a pruncului meu, atât de strâns încât îi simÈ›eam inima bătând în palmă. Prin catetere îi curgeau medicamente, dar din mâna mea se prelingea încet picătura de viață. Apoi...
Într-o noapte de iarnă mi-a vorbit Dumnezeu.
Era pretutindeni... în tot È™i în toate,
În plâns de spital L-auzeam numai eu,
Și-o bufniță hâdă ce cânta trist în noapte...
Genunchii mi-ardeau încălzind gheaÈ›a rece,
Ce inima-mi frântă -nvăluise-n amurg,
Îl vedeam printre paturi alene cum trece,
Privind cu tristețe spre vieți ce se scurg...
L-am privit fermecată, murmurând rugăciune,
Am È›inut strâns la piept capul pruncului meu,
În genunchi am tăcut cerând o minune,
Căci pe creÈ™tet aveam mâna lui Dumnezeu.
„Tu să crezi în minuni, căci minunea există!
Iar în cer vei găsi peste vreme un Rai.
Să nu plângi, ci să speri, să nu fii egoistă,
Din puținul ce-l ai, orișicui tu să dai!
Să priveÈ™ti moartea pururi, ca pe-o sfântă plecare,
Căci în Rai Te aÈ™tept să-È›i aduci crucea ta!
Vei păși în lumină luând cuminecare,
Când din cer va cădea, luminând, steaua ta”.
Doamne, de moarte, nicidecum nu mă tem!
Eu te rog să îmi laÈ™i visul meu de-a fi mamă!
Și de-a fi sub povara crucii mele să gem,
Tu alături să-mi stai, să-mi alungi orice teamă!
Când vreunul va spune că ce fac nu e bun,
Că-al meu prunc nu e vrednic să cânte, să spere,
Tu din Cer să-mi trimiÈ›i înger vrednic, preabun,
Și pe cruce să-mi pui din belÈ™ug mângâiere!
Domnu-atunci mi-a zâmbit È™i-a privit blând spre pruncii,
Ce-ncetară să plângă privind spre Lumină.
L-am văzut mai apoi cu tristeÈ›e trecând,
Și-am simțit cum m-atinge un dor ce alină...
Am întors faÈ›a mea spre al pruncului pat,
Și-am văzut cum m-așteaptă sprijinită-a mea cruce,
Era mare și grea dar pe ea sta-ntrupat,
Chipul Domnului bun, ce pe toate le duce...
Într-o noapte de iarnă mi-a vorbit Dumnezeu.
Era pretutindeni, în tot È™i în toate,
În plâns de spital L-auzeam numai eu,
Și-un clopot angelic ce bătea trist în noapte...
Clopotul bătea miezul nopÈ›ii. Era Ajunul Crăciunului...Departe se auzeau glasuri de copii... ”Colinde, colinde e vremea colindelor...”.
M-am întors È™i am privit spre ușă. Moartea nu mai era acolo... Și atunci am înÈ›eles că rugăciunea este calea spre Dumnezeu, iar Dumnezeu înseamnă Viață!
Știam că pruncul meu va trăi, va merge la È™coală, va merge la colindat... Știam că Dumnezeu îl iubeÈ™te, atât de mult încât îÈ™i făcuse timp să vină la noi în seara de Ajun...
Pe masă, uitată, o pâine se uscase de mult timp... Am frânt în mâini o bucățică de pâine È™i am băgat-o în gură. Lacrimi mari mi s-au rostogolit pe față. Erau atat de mari... Pâinea amestecată cu lacrimi devenise împărtășania pentru o mamă care câÈ™tigase lupta cu Moartea È™i o întrevedere cu Dumnezeu.
„Să te rogi, să posteÈ™ti, să te impărtășeÈ™ti daca vrei să primeÈ™ti în lumină NaÈ™terea Domnului!”. Bunica îmi zâmbea dintr-o stea...
Pe pat, micuÈ›a mea dormea liniÈ™tită. Prin firul subÈ›ire băgat in vene curgea picătură cu picătură fărâma de viață.
De atunci în fiecare noapte de ajun stau de vorbă cu Dumnezeu. În genunchi, cu faÈ›a plecată la pământ È™i cu lacrimi mari îi mulÈ›umesc că È™i-a făcut timp într-o noapte de iarnă să vină la mine.
În seara asta, Doamne, stăm de vorbă,
Cum am mai stat în taină, amândoi.
Eu ÎÈ›i voi spune câte am pe suflet,
Tu să mă mângâi de va fi să mă-nconvoi...
În seara asta voi vorbi mai mult
Și poate lăcrima-voi cu fruntea la pământ...
Din lacrimile mele, Doamne, fă o cruce,
Și-ascultă-mi, Sfinte, fiece cuvânt!
Pe cruce, Tu să pui al meu păcat,
Să-l țintuiești acolo cu răbdare,
Să-așezi deasupra lui orice oftat,
Ce am scăpat cât am trăit sub soare...
În seara asta, Doamne, stăm de vorbă,
Vom bea în doi o cană cu răbdare,
Tu , Doamne, să mă cerți de vei voi,
Eu pentru toate am să-Ți cer iertare...
Căci mi-ai menit destinul mult prea greu
Făcându-mă-ntre oameni o lumină,
Și-adesea mă întreb dacă pot eu
Să luminez cum vrei a Ta grădină?
În seara asta ÎÈ›i voi mulÈ›umi,
Că pururi Mi-ai vegheat nemărginirea,
C-adesea brațul Tău mi-a fost toiag,
Și dragostea-Ți mi-a luminat privirea...
Când vântul vieÈ›ii m-a făcut să mă-nconvoi,
Când m-a lovit pe suflet vreun cuvânt,
M-ai scuturat ca pe o frunză și apoi,
Mi-ai aÈ™ezat genunchii la pământ...
Și când durerea singură am înfruntat,
Plângând la ceas de noapte prin spitale,
Tu, singur, ai venit și m-ai vegheat,
Și-alături, în genunchi, mi-ai dat răbdare...
Mi-ai È™ters cu mâna-È›i lacrime amare,
Și mi-ai zvântat de chin rănitul suflet,
Iar crucea mea de multe ori luat-ai,
Făcând uÈ™or È™i lin umilu-mi umblet...
În seara asta, Doamne, dă-mi povață,
Iubire, har È™i binecuvântare,
Să pot să-mi duc pe lume crucea-n spate,
Cu bucurie multă, cu răbdare!
Tu, Doamne, pe pământ m-ai făcut dascăl,
Să fiu copil cu sufletul mereu curat,
Când voi muri, mă fă, te rog, vioară,
Să cânt de heruvimi înconjurat...
În seara asta, Doamne, stăm de vorbă,
Cum am mai stat în taină, amândoi.
Eu îÈ›i voi spune Èšie, taine multe,
Voi plânge sigur...dar vom È™ti doar noi....
De atunci în fiecare seară de Ajun îi mulÈ›umesc că prin suferință a făcut din mine un alt om... Un om căruia îi pasă, un om care îÈ™i È™tie locul în lume, un om care plânge ades, dar râde cu întreg sufletul, un om... un alt om.
Mulțumesc Doamne!... Atunci Tu te-ai născut pentru mine! Atunci eu m-am născut din nou. MULȚUMESC!