Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin în sine, în dimensiunea spiralată a timpului, cea care construieşte spiritul, care individualizează şi înalţă. Nu încetăm a ne consuma în relaţii de tot soiul, în verbalizări fără sens, dar care răvăşesc şi păgubesc stratul fiinţial al trăirii. Pornim războaie pe care le pierdem cu preţ imens. Uneori cu preţul vieţii.
Lucian Alecsa a trăit şi timpul măsurat, lumesc, dar a cunoscut şi spirala, eonul, energia ideilor, a raţiunii lucrurilor. A creat veşnicia prin poezie, prin metaforă, dar a şi călcat printre oameni tumultuos, trecând lumea prin ascuţiş de sabie (în)cuvântată.
Ne-am întâlnit foarte rar în anii din urmă, ultima dată la Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel: opintit, epuizat în cuvinte, ca de fiecare dată când revolta îl împiedica să răsufle năduful deodată şi definitiv. Revoltat pe politicieni, pe şefii din Cultură, pe indolenţa tuturor celor care nu fac destul şi niciodată la timp.
Am fost colegi de redacţie, acum mai bine de 10 ani. Scria editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale, era singurul care striga nestăpânit. Care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente, aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de ameninţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai puţin justificate.
Lucian Alecsa a fost prietenul multora. Şi duşmanul altora. A fost prieten mai ales cu cei care nu îşi puteau permite un duşman ca el.
Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris, fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Ştim cu toţii, nu mereu avea dreptate, uneori recunoştea, şi atunci, în acele momente, ieşea la suprafaţă un Lucian vulnerabil sentimentelor umane, răvăşitoare.
Însă Lucian Alecsa trebuie aşezat, de aici înainte, în scrisul său. Trebuie privit prin ochiul cuvântului-metaforă, în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste. Scriitorul Lucian Alecsa a călcat mai toate cărările literaturii şi ale umanului. A experimentat şi înălţimile deopotrivă cu căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune. Ce a rămas nerostit va rămâne pitit în scrierile sale, iar noi vom desluşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.
A plecat la Domnul în ziua de 5 februarie 2016.
Lucian Alecsa s-a născut în localitatea Mihăileni, judeţul Botoşani, la data de 31 ianuarie 1954. A absolvit şcoala primară şi gimnaziul în comuna natală (1961-1969), Liceul Teoretic Siret, județul Suceava (promoţia 1973). A frecventat Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea. Din 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. A publicat: Oraşul de gips, poezii, Iaşi, Cronica, 1992; Ars apocalipsis, poezii, Botoşani, Axa, 1996; Recurs la Joc secund, roman, Botoşani, Axa, 1999; Asupra căderii, poezii, Cluj, Dacia, 2002; Deasupra căderii. A doua geneză, poezii, Botoşani, Axa, 2003; Judecătorul, roman, Iaşi, Timpul, 2005; Ţinutul Klarei, poezii, Botoşani, Dionis, 2005; Nelegiuitul amant, roman; Piteşti: Paralela 45, 2008; Iluzionista Babette, poezii; Bucureşti, Editura Vinea, 2008; De veghe în lanul cu moroi, versuri, Cluj-Napoca, Limes, 2009; Klara, Babette şi alte iluzioniste, Iaşi, Tipo Moldova, 2011; Viaţă mahmură şi neagră, poeme; Timişoara, Brumar, 2011; Moartea e bine mersi, roman; Piteşti, Paralela 45, 2012; Femeia fără zâmbet, Editura Eikon, 2015; Umbra, agent dublu, Editura Junimea, 2016.
A fost redactor-şef adjunct al revistei culturale Hyperion, a desfăşurat o bogată activitate publicistică, colaborând cu versuri şi recenzii la revistele Ateneu, Baaadul literar, Caietele Oradiei, Conta, Contact Internaţional, Convorbiri Literare, Cronica, Curierul, Gazeta de Botoşani, Hyperion, Luceafărul, Monitorul de Botoşani, Nord Literar, Orizont, Poesis, România literară, Ţara de Sus, Viaţa Românească ş.a.
A fost distins cu Premiul pentru Debut, Poezie, acordat de Asociaţia Scriitorilor din Moldova, 1993; Premii acordate de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 1993, 2009, 2013; Premiul APLER şi Premiul pentru construcţii româneşti acordat de revista Convorbiri Literare, 2001. Figurează în antologiile de poezie Nord (Botoşani: Axa, 2009) şi Cina 12+1 / Vecernea 12+1 (Moscova: Vest – Konsalting, 2010). Opera sa a fost tradusă în limbile engleză, franceză, persană şi rusă.
LUCIAN ALECSA: Numărătoare inversă
Mi-am adunat cele trebuincioase
Zicându-mi
Că moartea o să-mi dea un răgaz
Să număr firele de nisip din ochii mării
m-am urcat pe un val cu spumă albastră
cu picioarele adâncite în mine
să nu-mi ud tălpile
nu ştiam de unde să încep numărătoarea
aşa că m-am aruncat în primul vârtej
şi-am dat peste un albatros
ce încerca să-şi ia zborul spre adâncuri
în loc de nisip am dat peste mii de ochi
ce mă priveau miraţi
spre seară priveam la trupul meu mort
ce încerca să ajungă la mal
Nebunul şi soldatul
Nebunul îşi spală zilnic cămaşa de forţă
cu periuţa de dinţi din dotare
precum răcanul buda
sub privirile gigaşe ale superiorilor
ambii siliţi de insomnie
nebunul este surghiunit într-o coajă de vis
metalică şi plină de ţinte de aur
haleşte în neştire pilitură de nervi oxidaţi
într-o totală euforie
i-au explodat gingiile
au dat buzna iarăşi dinţii de lapte
îşi pansează barba c-un cleşte steril
de teamă să nu-şi infecteze fanteziile
soldatul e un sâmbure de piersică
sub talpa generalului
sufletu-i asemenea unei proteze de poţelan
clămpăne sub jetul înjurăturilor
caporalul îl loveşte cu bombeul peste meclă
aducându-i aminte c-a lăsat acasă o fată borşoasă
i s-a deschis corespondenţa
i s-a pârjolit intimitatea
ambii îşi trasează lângă ferestre stoluri de păsărele
gălăgioase şi viu colorate
aşa, doar să le ţină de urât şi să aibă cu cine conversa!
peste rafturile de amintiri ale nebunului
suflă crivăţul în draci
cuvintele ploşniţă
plesnesc ca arse
hărmălaie mare în plămânii medicului de gardă
în schimb
în bârlogul sentimentelor cazone
se culcuşesc tot felul de mândre
care de care mai despuiată
soldatul face instrucţie cu ele
cât e somnul de lung
până ce sufletul i se face leoarcă de transpiraţie
şterge grăsimea de pe gamelă cu emoţiile lor neclăite
ochii-i colindă hai-hui
printre grenade, îngeri şi minijupe
seară de seară
umbrele celor doi horesc şi joacă ţonţoroiu
sub streaşina aceluiaşi ospiciu
administrat de mine.