Horia H. Cosmovici s-a născut la 4 aprilie 1909 în comuna Tureatca, județul Dorohoi. A fost avocat, preot si pictor. Primul război mondial îl surprinde în București, unde se va stabili definitiv. Toate studiile le face la București - Școala primară Poenarescu de pe strada Antim, studiile liceale la liceul Lazăr și doctoratul în drept roman la Facultatea de Drept din București. Se înscrie în Baroul de Ilfov și lucrează în Biroul avocatului profesor Istrate Micescu. În anul 1940 este numit de Mareșalul Antonescu Subsecretar de Stat la Președenția Consiliului de Miniștri pentru probleme doctrinare. După o lună și douăzeci de zile demisionează.
La 30 noiembrie 1940, avocatul Cosmovici a pledat în favoarea lui Corneliu Zelea Codreanu la procesul de revizuire a condamnării acestuia din 1938. După rebeliune și după intrarea României în război, a fost trimis pe frontul de est.
La 8 septembrie 1943, Cosmovici s-a convertit la catolicismul de rit bizantin în capela privată a monseniorului Vladimir I. Ghika. La 16 decembrie se căsătorește. Are 2 băieți și 7 nepoți. După 1944 a avut 6 arestări, care înglobează peste 17 ani de închisore. În 1964 este eliberat de la Periprava.
La 13 mai 1969 este ordonat preot catolic de rit bizantin de către episcopul Iuliu Hirțea.
Moare la 14 martie 1998, fiind îngropat în cimitirul Bellu Catolic.
Citim pe horiacosmavici.blogspot.com: "Eu am stat, ca să se ştie, în puşcării şi pentru prietenii mei şi pentru duşmanii mei. Mai ales pentru ei, duşmanii mei. Am ajuns la această simplă filozofie: când un om îmi face un lucru rău, în mine se petrece ceva deosebit. Şi anume: îl văd ca se îneacă şi strigă SOS: Scapă-mă, uite de ce sunt în stare să fac! Şi eu trebuie să-l ajut. Şi ce am la îndemână. Să ofer suferinţa mea pentru sufletul lui şi să mă rog. Nu-i prea complicat. Dar e complicat. Vrem
să schimbăm vremurile fără a schimba oamenii.
Pornim de sus în jos, în loc să pornim de jos în sus. Deci, eu am stat în puşcărie pentru duşmanii mei în primul rând, şi pentru prietenii mei, cei alături de mine în suferinţă. Nici o deosebire nu trebuie făcută. Şi, sigur, că asta jenează. Dar după 2000 de ani de la venirea lui Isus, nu s-a găsit nicăieri să se practice efectiv: iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Unde-i porunca aceasta? Şi atunci asistăm la toată nenorocirea care e în lume. Să-mi iubesc vrăjmaşul. Asta este. El are un suflet, sufletul lui a fost creat de Cel Atotputernic, ca şi sufletul meu. Şi el trebuie să ajungă în eternitate. Isus a murit pentru el, şi eu să-i dau în cap? Pentru ce? Pentru că-mi dă în cap.
Dar nu asta este toată istoria Bisericii creştine? Martiriul… Eu, s-ar putea să decepţionez, însă eu am trăit anumite lucruri, le-am practicat şi pot să spun că nu prea am adepţi în ceea ce priveşte ideile mele. De ce? Pentru că nu fac deosebire între prieten şi vrăjmaş… Iubirea de duşmani, să fim bine înţeleşi, nu este vorbă sentimentală că aici se face confuzia. Sentimental îmi vine să-i dau cu ceva în cap duşmanului, prima mişcare. Nu este asta, este iubire prin voinţă, raţională. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a asculta poruncile lui. Ascultă poruncile Lui! E definit de Mântuitor. Şi atunci mă întreb: cum pot să iert sentimental? Nu pot să iert sentimental dar mă rog în fiecare zi la sf. Liturghie pentru ei. Pentru duşmani, pentru cei care m-au persecutat pentru că au o situaţie foarte grea...".
