A plecat la Domnul maica Pangratia Mureșan, după o viață de muceniță, stâlp de credință în fața comunismului nimicitor. Un destin care astăzi, într-o țară care nu își mai amintește trecutul, are menirea de a ne zdruncina și de a ne reaminti cine suntem.
Vă prezentăm mai jos, în semn de cinstire a unui suflet ales, interviul acordat în urmă cu câțiva ani părintelui ieromonah Siluan Antoci, publicat în anul 2012 în cartea "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist", de Ierom. Siluan Antoci, Editura Doxologia:
Mare ne-a fost bucuria să aflăm, la mănăstirea Viforâta de lângă Târgovişte, un model al demnităţii creştine zăvorâte în temniţele comuniste, o conştiinţă puternică şi neclintită, care de data aceasta a îmbrăcat forma unui trup plăpând de femeie, care ascunde însă un suflet la a cărui bărbăţie nu mulţi bărbaţi au ajuns… Ne minunăm de torturile suferite de marii noştri martiri în închisori, dar cu cât mai înfiorător trebuie să fi fost martirajul feminin, mai ales în postura de maică! Demnitatea acestei maici a închis de multe ori gurile mârşave ale bolşevicilor. Scoasă afară din mănăstire, odată cu decretul din 1959, după ce mănăstirea Bistriţa fusese desfiinţată, datorită capacităţii ei intelectuale şi profesionale, maica fiind inginer-şef, devine un factor disturbator pentru trădătorii acestui neam şi este arestată. Mărturia vieţii ei rămâne însă stâncă neclintită în faţa prigonitorilor acestui neam şi a întregii Ortodoxii.
– Maică Pangratia, ştim că sfinţia voastră aţi fost una dintre victimele ateismului şi că Dumnezeu v‑a învrednicit să slujiţi acestui neam prin jertfa pe care aţi săvârşit-o în închisorile bolşevice. V-am ruga să ne povestiţi câte ceva din suferinţele prin care aţi trecut. Pe sfinţia voastră pentru ce v-au arestat?
– Mamă dragă, eu sunt inginer de meserie. Când m‑au arestat, eram profesoară; eram transferată din producţie în învăţământ, pentru că în ’54 m-au transferat în învăţământ, deoarece mănăstirea noastră, Bistriţa, se desfiinţase. Mai întâi l-au arestat pe tatăl unei colege de cămin, profesor de istorie basarabean, Ion Fariboga. Pe atunci, la Târgu Mureş era Regiunea Autonomă Maghiară, deci la putere erau ungurii. În ’56, când ne-au arestat pe noi, era revoluţia din Ungaria. Ungurii din Târgu Mureş, care sunt destul de activi, fac mai mult decât românii, au făcut ei o organizaţie. Şi, ca s-o acopere pe-a lor, au arestat toţi intelectualii români din Târgu Mureş şi au făcut un lot de vreo 70 de persoane, erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiu câţi doctori.
Deci prima dată au arestat vârfurile. În 15 noiembrie 1956 era o şedinţă cu toţi inginerii din regiune. Şi vine un tehnician la mine şi-mi spune: „Domnişoara inginer, vă urmăreşte cineva de la Securitate”. El fusese arestat şi acum era pus în libertate, şi zic: „Să fie sănătos, că n-am făcut la nimeni nimic, ce are cu mine?” A mai trecut vreo oră şi jumătate şi vine tot el şi zice: „Vă rog să veniţi la telefon la secţia de învăţământ”. Am văzut eu că era cineva care mă urmărea. Era o zi urâtă, ploioasă şi cetăţeanul care m-a urmărit îşi întoarce reverul de la haină şi‑mi arată că-i de la Securitate. N-am opus nicio rezistenţă, eram în plină zi, fără haină că era toamnă, eram într-un taioraş şi m-am dus la maşină. Era o Skoda de aia militară, în fundul maşinii erau doi maiori de securitate, un locotenent major care era şofer şi cetăţeanul care m-a arestat. Am urcat în maşină şi m-au dus la Securitate, m‑au dus prin faţă. Eu, fiind şef de unitate, ştiam unde‑i Securitatea, ştiam care-i situaţia, dar nu m-am gândit nicio clipă că voi fi arestată. Vine un cetăţean care a fost zidar la mine la serviciu, la Miercurea-Ciuc, acum era locotenent major, maghiar. Şi el, când mă vede: „Doamna ingineră”; dar ăştia, când au auzit: „Ce, mă, o cunoşti?” „Da, am fost subalternul doamnei”. L-au luat, a plecat. M‑au dus la colonel, comandantul Securităţii, un evreu, îl cunoşteam din timpul serviciului. Şi zice: „Doamna ingineră, v-am reţinut pentru o declaraţie. O să staţi de vorbă cu un domn”. Nu mi-a spus anchetator, pe urmă m‑am familiarizat cu nomenclatura lor de acolo. Şi, zice: „O să mai discutăm, dar să ştiţi, câţiva ani de puşcărie tot veţi face” – fără să fiu anchetată, fără să fiu judecată. N‑am zis nici lae, nici bălaie, câţiva ani de puşcărie, mă rog, unde-i lege nu-i tocmeală. M‑a băgat în altă cameră, unde erau două scaune şi vine un cetăţean care îmi ia şireturile de la pantofi şi ceasul de la mână. Mi-am zis: „Stai, domnule, că s-a îngroşat gluma”. Asta se întâmpla la Securitatea din Târgu Mureş. Dar eu nu m-am gândit nicio clipă că este vorba de o anchetă. Şi mă lasă în birou, nici mâncare, nici nimic, seara vine şi mă duce într-o celulă. Celula era cât patul acesta al meu de lată şi nu avea trei metri, puteam face numai trei paşi şi jumătate în stânga, ca să nu înţepenesc.
Şi aşteptam să se întâmple ceva, să-mi dea drumul acasă. A doua zi mă cheamă din nou la anchetă un tinerel, locotenent, singurul român din Securitate care terminase facultatea, că la Securitate pe vremea aia erau analfabeţi. Mă bagă într-o celulă, care de jur împrejur avea coridor, avea trei zăvoare la uşă, nu puteai ieşi afară, că dacă trebuia să te duci la toaletă, venea şi te ducea cu ochelari negri. Într-o seară mă duce la toaletă un cetăţean înalt cât uşa şi îi zic: „Tinere, la statura dumitale, de ce nu te duci să lucrezi într-o fabrică, nu să mă duci pe mine la closet aici”? S-a dus repede şi m-a reclamat la comandant. „Doamna ingineră, insultaţi personalul”. „Nu, domnule, i‑am spus de ce nu lucrează într-o fabrică, într-o uzină, nu să mă ducă pe mine, cu ochelari negri, pe un coridor, mă rog, la closet”. Zice: „Ăştia sunt oamenii cu care lucrăm, căci dumneavoastră n‑aţi vrut să lucraţi.”
Şi în fiecare zi mă scotea la anchetă, şi în fiecare zi spuneam acelaşi lucru: cum l-am cunoscut pe Fariboga, că am fost colegă de cameră cu fiica lui în studenţie, şi m‑a cam deranjat întrebarea asta repetată şi îi spun anchetatorului: „Domnule anchetator, dacă mă tăiaţi, dacă puneţi sare cum au pus ungurii în ’40 în fostul Ardeal, şi nici atunci nu vă pot spune mai mult; că nu ştiu mai mult, nu ştiu ce vreţi”. Şi i-a fost ruşine de mine, eram mai în vârstă decât el, avea vreo 23-24, eu aveam vreo treizeci de ani. Şi zice: „Doamnă inginer, la noi sunt şi alte metode”. „Ştiu metodele care le aveţi.” Zice: „Mi-ar fi plăcut să ne cunoaştem în libertate, nu unde sunteţi acum, pentru că am ce învăţa de la dumneavoastră”. Şi în timpul acesta intră o namilă de jidan, care era clasa a şasea elementară, sau a şaptea, şi era căpitan. Acesta era „locotenent cu facultate”. Da, aşa se scrie istoria. Istoria pe care o faceţi voi la şcoală nu e istorie. E batjocură. Important e să dăm „diplome”. Dar suntem prea mici, nu avem ce face. Şi numai ce-i zice căpitanul: „Ce, mă, Costine, te anchetează inginera pe tine?…” „Tovarăşul căpitan…”, nu ştiu ce… A dispărut Costin, nu l-am mai văzut. A venit unul, a venit altul, a venit altul, şi la fiecare le-am spus acelaşi lucru. În fine, ne‑a ţinut din noiembrie până în mai la Securitate la Târgu Mureş. Între timp îmi spune Costin: „Să ştiţi că este arestat şi preotul de la dumneavoastră din comună, l‑au lăsat să se ducă cu botezul de Bobotează şi l‑au arestat după Anul Nou. Ce ziceţi?” „Să fie sănătos, mă rog, de arestat e uşor”.
La un moment dat au băgat cu mine în celulă o femeie de drept comun, credeau că ei îi spun mai mult decât le-am spus lor. M-a întrebat ea multe. Şi i‑am spus: „Ce vrei, dragă”? „Ce te rogi atâta, crezi că vine Dumnezeu să te scoată de aici?” Şi zic: „Te-am deranjat cu ceva”? „A, nu”. Noaptea a ţipat o dată şi a sărit repede în picioare. Erau priciuri de beton armat, şi pe fiecare era o salteluţă de două degete, pe care dimineaţa trebuia să o agăţi în cui, n-aveai voie să stai pe ea. Şi zice: „Să nu mă lăsaţi să mă mai culc până nu mă închin, învăţaţi-mă Tatăl nostru”. Au scos-o din celulă cu mine.
– Aţi avut pe cineva în familie arestat pentru legionarism?
– Da, cumnatul meu. Noi am fost şase copii – două fete şi patru băieţi.
– Câţi au făcut puşcărie, dintre ei?
– Prima a fost arestată soră-mea, în ’40, de unguri. Însă n-au ţinut-o decât şase săptămâni; îi lăsaseră copiii pe drumuri. Soţul ei era refugiat în România. Aşa se zicea la noi în Ardeal, în România. Şi după soră-mea a fost arestat fratele meu, generalul Ion Mureşan. A fost şi el condamnat la opt ani. A murit acum trei ani, exact de Sfântul Nicolae.
– Deci a supravieţuit puşcăriei?
– A trăit până la 90 de ani. El a făcut cinci ani de puşcărie. Cel mai mult am făcut eu. Am prins în închisoare şapte Crăciunuri, şapte Boboteze, şapte Ani Noi.
– Povestiţi mai departe. Cum s-a încheiat procesul?
– Apoi am ajuns la proces la Sibiu. Au împărţit lotul acesta de 70 de persoane, în patru grupe. Mai eram cu trei femei şi pe noi ne-au pus în prima grupă. Am fost eu, a fost preotul de la noi din comună, Mihai Crăciun îl chema, a fost Fariboga, preşedintele organizaţiei.
– Cum se numea organizaţia? Cu ce se ocupa?
– N-a fost nicio organizaţie, Securitatea a numit‑o organizaţie, că n-a făcut nimic. Exista o organizaţie maghiară mare, am aflat în puşcărie, şi, ca să acopere murdăriile lor, a trebuit să ne strângă pe noi, intelectualii. Şi ne duce la proces. La proces, fiecare persoană era însoţită de doi ofiţeri înarmaţi. Parcă eram cei mai mari criminali. Eu cunoşteam Sibiul foarte bine, ne-au băgat în penitenciarul de drept comun. Şi, în prima zi când ne‑au dus la proces, între cei care ne purtau s-a nimerit un fost elev de-al meu, care era acuma locotenent de securitate. Şi acela când ne-a văzut: „Doamna ingineră!”. Dar unul dintre ăştia: „Ce mă, o cunoşti?” „Da, mi-a fost profesoară”. A dispărut, nu l-am mai văzut. N-aveai voie să ai nicio cunoştinţă, să nu ştie nimeni de tine. Şi a citit dosarul. Mă rog, un proces cusut cu aţă albă. Şi citeşte actul de acuzare, cică am răsturnat guvernul. Aceasta a fost condamnarea. Ce guvern? Bine, era Gheorghiu Dej. În prima zi după ce a citit actul de acuzare, a spus toată grupa, ne‑a băgat în bibliotecă ca să se odihnească şi să ia gustare completul de judecată. Ne-a băgat în camera aia, şi în timpul acesta vine tot matahala aia de jidan şi Fariboga, săracul de el, zice: „Domnule căpitan, vă rog să‑mi daţi voie să-i spun două cuvinte inginerei Mureşan”. „Ce vrei, mă, să-i spui”? – a ţipat la el. Şi atunci se întoarce el cu faţa spre mine, şi cu spatele spre el îmi arată unghiile, unghiile îi erau scoase. Dacă-mi dădea 25 de ani condamnare şi n-aş fi zis nimic… Vă daţi seama, să-i scoată unghiile? Şi atâta a spus: „Iertaţi‑mă, v-am băgat de pomană”. Ce puteam să zic la o asemenea situaţie?
A treia zi, înainte de a se termina şedinţa i s-a făcut rău unui băiat, student, şi l-au scos la geam. Şi-i spune: „Ei, Sandule, acum ai posibilitatea să-ţi uşurezi situaţia”. Acesta înspăimântat: „Domnule căpitan, am să spun despre tata cutare şi cutare, că tata a fost un ticălos.” A fost foarte zguduitoare scena asta. Când ne-a băgat în sală, s-a citit rechizitoriul. Şi când s-a ajuns la el a început să spună că tatăl său a fost aşa şi aşa. Şi atunci tatăl său, plângând, a spus: „Da, mi-am scos pantofii din picioare şi haina de pe mine să te trimit la facultate.” Iar colonelul, Nichita, care era comandantul completului de judecată şi era român, era om de meserie, avocat, zice: „Tinere, nu-ţi permit să vorbeşti în halul acesta despre tatăl dumitale, nu uita că eşti în faţa unui complet de judecată militar.” Şi s-a terminat, a durat procesul exact două săptămâni.
După două săptămâni, vine într-o zi să ne aducă sentinţele. Vine comandantul ungur, jidan şi el, cu sentinţa, şi cu el era o femeie, sergent major, de la Penitenciar, care era tot evreică. Şi aia zice: „Doamna ingineră, o să faceţi 8 ani de puşcărie, că atâta vi s-a dat, 8 ani de temniţă grea, confiscare totală…”. Şi eu atunci aşa am zis: „Păi acela-i om, care face ani de puşcărie, nu cel care dă ani de puşcărie.” Ei, cât am stat la Sibiu mi-a purtat sâmbetele. De câte ori era de serviciu, trebuia să facă o mizerie. Într-o duminică, am început să cânt cu o altă deţinută, era fiică de preot, cântări din Sfânta Liturghie. Ştiam Sfânta Liturghie pe dinafară, că doar am fost crescută la mănăstire şi am început să cântăm. Ea, sergenta aceea, era de serviciu. Eu n-am ştiut că-i de serviciu, dar putea să fie şi tatăl ei nu numai ea, că eu tot aşa făceam. Şi întreabă: „Cine a cântat”? „Eu am cântat”. „Păi nu ştiţi că nu‑i voie”? Mi se pare că am cântat Axionul, sau Heruvicul, nu mai mult, nu-mi aduc aminte. Şi ea furioasă: „La neagra”. Neagra era, mă rog, camera de tortură. Şi locotenentul, care era român, a spus: „Nu, lasă, a cântat prea frumos, le iert.” El era român, era el securist, dar a simţit româneşte.
Şi m-am trezit din nou la Securitate la Braşov, în ’57, şi nu pricepeam ce rost mai are şi ancheta asta, din moment ce eu eram deja condamnată. Acolo, la Braşov, în ’59 am făcut icter negru. Scapă unul la mie în spital, dar eu în puşcărie fără o bucăţică de zahăr, sau o bucăţică de pâine curată!? Dar puterea lui Dumnezeu e mai mare decât raţiunile omeneşti. Aveam 36 de kilograme, că îmi spunea una dintre colege, pe urmă, când m-am dus la Miercurea Ciuc, că nu mi se lipeau pleoapele când dormeam.
– Şi cum aţi scăpat de icter? Vi s-a acordat ajutor medical?
– Ei, dacă ai credinţă, Dumnezeu face multe minuni. Şi ca să vă arăt că nu se moare de bolnav, cum toată lumea se vaită, am să vă povestesc o altă experienţă mai recentă. Eu am fost paralizată acum şase ani, ca un lemn. Într‑o miercuri mi-a luat picioarele, am rămas ca o scândură în pat. Şi după patru săptămâni, tot într-o miercuri, nu ştiu cine deschide uşa, şi… parcă îmi simt piciorul. Şi-i zic maicii aceleia: „Ajută-mi, dacă vrei, să dau piciorul pe marginea patului”. Şi în timpul acesta a venit doctorul Paraschiv din oraş şi mi-a bătut în uşă. El, când a văzut, s‑a tras înapoi. „Domnul doctor, intraţi”. A intrat el, s-a aşezat pe scaun şi mi-a spus: „Maică Pangratia, iertaţi-mă, dar eu n‑am crezut că vă mai reveniţi”. Şi i-am zis: „Un Doctor e mai mare decât voi, eu am nepoată doctor, am avut un unchi profesor universitar doctor, am o cumnată doctoriţă, dar eu cred în Dumnezeu, El e Doctorul doctorilor”.
Şi, în fine, aşa am păţit şi la Braşov, că nu mă ridicasem de jos de vreo trei zile, şi atunci parcă m-a ridicat un resort, m-am ridicat în sus şi le-am spus: „Nu ştiu ce caut la post, sunt judecată, sunt condamnată, ce caut la Securitate? Mă minţiţi de trei ani de zile că rejudecaţi procesul. Să ştiţi că mor când vrea Dumnezeu, nu când vreţi voi”. La care doctorul spune către comandant: „Păi, nu vedeţi că ne sfidează”? Şi zic eu: „Dacă un muribund vă sfidează, halal de medicina pe care aţi făcut‑o”. Şi asta i-a pus capac, că a doua zi pe un ger de minus 18 grade, m-a băgat într-o dubă metalică şi m-a trimis la Penitenciar la Miercurea-Ciuc. Aici erau numai unguri şi evrei, norocul a fost că era o singură femeie, sergent major româncă, de la Podeşti, de lângă Focşani, şi era ea de serviciu. Ea când m-a văzut, m-a întrebat: „Ce-i cu dumneavoastră”? „Am fost bolnavă de icter”. M-a luat ea, m-a băgat într-o cămăruţă, că n-aveam voie să stau şapte zile cu nimeni în cameră. Izolare. În cămăruţă era o sobiţă mică, serviciul la penitenciar îl făceau cei de la dreptul comun la noi, la deţinuţii politici. Şi seara s-au tras zăvoarele acelea, erau trei rânduri de zăvoare. Şi intră ea şi întinde o gamelă cu zeamă din aia. „Doamna inginer, nu-i de calitate, doar să vă încălziţi, la mâncare n-aveţi dreptul astăzi.” Zic: „Eu ştiu că n-am dreptul nici să mor, n-am dreptul la nimic”.
– La cât timp vă dădea de mâncare?
– Ne dădea dimineaţa trei linguri de terci, un mălai înmuiat, că nu era nici fiert, nici crud…
– Ca la pui.
– La pui le pregăteşti mai ca lumea că-s puii tăi. Pe noi nu ne scotea din bandiţi şi din criminali, asta era nomenclatura noastră.
– Cum a fost în închisoarea de la Miercurea-Ciuc?
– La Miercurea Ciuc parcă v-am spus, după o săptămână, ne-a băgat într-o cameră mai mare, cu vreo 27 de persoane, erau de toate religiile. Şi era cu noi în cameră o cetăţeancă care se dădea drept descendentă din familia Ghica de la Iaşi. N-avea nici laie, nici bălaie; era cât o matahală, care pentru un polonic de zeamă din aia neagră, spunea toate prostiile. Şi, într-o zi, una dintre fetele astea – că le băgase de acum saltele – a scos un fir de aţă din saltea ca să-şi coase ciorapii, că curgeau zdrenţele după noi. Şi a făcut un ac dintr-un pai de mătură. Şi ea a bătut în uşă şi a reclamat-o. Şi imediat a venit şi i-a pus cătuşele; era o fetiţă de vreo 17 ani, unguroaică era, dar era totuşi un suflet. Când am văzut treaba asta, am crezut că‑i sar în cap şi am spus: „Bine, doamna Ghica, dar se poate să faceţi o aşa crimă? Nu suferim noi aici împreună?” „Pentru interesele mele trec şi peste cadavrele părinţilor mei”. Nici ca maică, nici ca profesoară, nici ca ingineră, n‑am cunoscut lumea cum am cunoscut-o în puşcărie, în ticăloşia ei, dezbrăcată de zdrenţele astea de caracter, de suflet.
Pentru că îmi aduc aminte, a venit odată, încă eram în Miercurea-Ciucului – nu ne dusese încă la Arad – un maior de la Procuratura militară. Şi a venit cu comandantul, care a zis: „Doamnelor, uitaţi-vă: Domnul maior de la Procuratura militară. Dacă aveţi ceva de spus, ce n‑aţi vrut sau n-aţi putut să spuneţi, spuneţi-i dumnealui”. Şi baba Ana, Dumnezeu s-o ierte, plină de pelagră, a ieşit dintre paturile alea: „Să trăiţi, domnule maior, vreau şi eu să vă pun o întrebare.” „Spuneţi, măicuţă, spuneţi.” Toată lumea era foarte curioasă să vadă ce spune. „Vă rog să-mi spuneţi şi mie ce-i aia politică.” Acesta a făcut ochii mari: „Da` de ce, da ce s-a întâmplat?” „Acum trei ani într-o toamnă, a venit un bărbos, un amărât şi mi-a spus: «Măicuţă, dă-mi şi mie ceva de mâncare că-s nemâncat de trei zile». Erau fugarii din Făgăraş. Şi n-am avut nimic, veneam din poiată, dar aveam în pulpana de la haină nişte prune şi i le-am pus în buzunar. Şi am fost acuzată că am făcut politică”. Şi pentru asta o condamnase 10 ani. Ştiţi cum s-au dat pedepsele?
– Da, ne mai spunea părintele Justin. Şi pentru că purta cămaşă verde pe stradă îl aresta.
– Era cu mine, tot la Miercurea Ciucului, nepoata marelui actor Nottara de la Bucureşti, arestată pentru că fetiţa ei, care avea doi ani, într-o zi se juca cu o cutie de zahăr pe care erau doi căţei, şi bombănea ea: „Are mama doi căţei/ Cine-i pupă-n fund pe ei: Stalin, Stalin”. Şi a fost denunţată, şi pentru asta a primit mama copilului, cinci ani. Aşa se dădeau pedepsele.
– Maica Mihaela Iordache a fost la Miercurea-Ciuc. Aţi cunoscut-o?
– Tot din bătut în perete. A murit în aceeaşi celulă, în ziua de Vinerea Mare, în ’63, în ziua în care a murit frate-său, cu 7 ani în urmă – Nicoară. Spunea una dintre sergente, majoră: „N-am văzut un om cu mai multă demnitate ca maica asta”. La proces a spus: „Vă rog să-mi daţi condamnare maximă. Eu sunt vinovată de tot ce s-a întâmplat”.
– De la Miercurea Ciuc unde v-au trimis?
– În ianuarie ’61 a venit într-o zi comandantul închisorii de la Miercurea-Ciuc – Dumnezeu să-i dea sănătate sau să-l ierte dacă nu mai trăieşte -, el era român, Humulescu îl chema, era cred că de undeva din Moldova, şi zice: „Doamnelor, se face o colonie, pe lângă Penitenciarul de drept comun de la Arad; se face o colonie de muncă pentru politici. Cine se simte în stare să meargă la lucru?” „Scrieţi-mă şi pe mine” – am zis eu. Şi intervine doctorul, ştiindu-mă bolnavă de icter: „Ce să vă scrie pe dumneavoastră? Nu vă daţi seama că peste două zile muriţi?”. Mă rog, nu m‑a scris, a plecat. În luna mai venea din nou comandantul cu grefierul. Nu era doctorul, şi-i spun comandantului: „Domnule comandant, cred că nu vă e totuna – că în fiecare zi murea cineva – dacă moare una în plus, sau minus, scrieţi-mă şi pe mine pe listă”. S-a uitat lung la mine şi a zis către grefier: „Hai, trece-o şi pe doamna pe listă”. Şi a intrat doctorul: „Nu, nu, nu.” „Domnule, ce-aţi spus? E sub comanda mea”. În fine, ne-a dus la Arad. Era o viaţă mai omenească, pentru că te scotea 15 minute la aer, aveam nu 150 de grame de pâine, aveam 250 de grame de pâine pe zi. Doctorul penitenciarului, nu ştiu de unde era venit, era un doctor evreu, Avramescu. Acela, când m-a văzut, m-a întrebat: „Da’ ce-i cu dumneavoastră?” Şi-i spune comandantei: „Vă rog s-o luaţi, s-o duceţi la cabinet”. Mă duce la cabinet, mă controlează, spun ce-am avut şi îi spune asistentului: „Îi dai cutare, cutare, cutare, să vedem dacă îşi revine în trei săptămâni. Şi să-i dea 250 de grame de lapte pe zi şi o bucăţică de marmeladă”. Nu mai văzusem nimic dulce de atâţia ani şi într-adevăr în trei săptămâni m-am îngrăşat patru kg. M-am făcut bine şi puteam merge la lucru. Între timp auzisem eu printr-o femeie, sergent major că sunt nişte tratative cu americanii şi cu, Dumnezeu să-l ierte, Kennedy, preşedintele Americii, care a fost împuşcat de un bandit – el ne-a scos din puşcărie pe politici. S-a dus, Maurer şi cu Gheorghiu-Dej, să ceară bani împrumut pentru centrala de la Porţile-de-Fier I. Şi a spus: „Dar ce politică s-a făcut la voi dacă la ora actuală, în ’60, aveţi 300.000 de deţinuţi politici, dintre care 1000 de femei? Condiţia ca să vă dau bani împrumut este ca într-un an de zile să lichidaţi problema deţinuţilor politici”. Şi-a luat angajamentul, pentru că îi strângea cu uşa. „Banii vi-i dau prin Israel, că, dacă vi-i dau direct, vi-i iau ruşii”. Că noi eram încă sub copita ruşilor.
– Sfinţia voastră nu aţi făcut parte din niciun partid?
– Nu, asta mi s-a reproşat la tribunal când m-au judecat: „Aţi avut grad de ministru”. Ca inginer-şef în regiune, eram singura femeie din 16 regiuni. Şi zic şi eu: „Am avut că am muncit. Nu mi s-a dat pe gratis”. „Vi s-a propus de atâtea ori să intraţi în partid şi aţi spus: «Nu», – că nu vă interesează”. Zic: „Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu, nu al vostru, când îţi face voi ceva mai bun decât ce a făcut Dumnezeu, atunci sunt de acord cu voi”.
– Maică, dar eraţi deja maică, când aţi fost anchetată?
– Păi da, eu am terminat ca maică facultatea.
– Eraţi călugărită, nu?
– Eu am făcut liceul de la mănăstirea Bistriţa în Vâlcea, apoi m-am dus la facultate. Eu am terminat în rasă Politehnica. Erau 145 de băieţi şi eram cinci fete. Ca studentă am avut un necaz, n‑am avut dreptul la bursă, n‑am avut drepturi, că eram în sutană.
– N-aţi avut dreptul la bursă din cauza asta?
– Sigur că da.
– Şi cine vă ajuta?
– Dumnezeu. Lucram vara atâta cât să-mi ajungă pentru iarnă şi pentru familie. Şi la examenul de stat mi‑au trimis vorbă că dacă vin în uniformă mă pică din oficiu, că-i sfidez. La examenul de marxism, că băgase în anul IV examenul de marxism, era evreu profesorul. Pe urmă am aflat că e evreu şi că era şeful sioniştilor. Şi, când să ies pe uşă: „Măicuţă, încă o întrebare în afară de subiect: Cum se împacă religia cu marxismul?” „Religia o trăiesc, marxismul îl învăţ”. „Bine, mulţumesc” – şi toamna a trebuit să mă prezint din nou la examen.
– Cum a fost eliberarea?
– În ’62, înainte de Crăciun, vine anchetatorul: „Care-i inginera Mureşan?” Parcă nu ştia, că era evreu. Şi vine cu un ziar: „Citeşte articolul acesta la deţinute”. „Păi, aduceţi-mi ochelarii, că-s la voi”. Îmi aduce ochelarii, erau cu balamalele rupte, – „Pune şefa de cameră, că-i mai tânără, să citească”. A plecat el, a început lumea să plângă, că eu plec acasă, şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Şi mă întreabă. „Ce căutaţi dumneavoastră la puşcărie? Că noi avem nevoie de ingineri afară, nu la puşcărie.” „Păi, să vă întreb eu ce caut la puşcărie?” Zice: „Tot colţoasă aţi rămas”. Dacă-i spui un adevăr, rămâi că eşti colţoasă. Nu m‑a eliberat atunci. În ziua de 15 ianuarie în ’63, aud forfoteală mare. În noaptea aceea avusesem eu un vis, în care bunicul meu – care a murit la 93 de ani – mi-a spus că la 15 ianuarie plec acasă. Îi spusesem visul lui tanti Natalia şi zice. „Cât e astăzi?” „15 ianuarie e astăzi”. Pe la 9 s-au deschis uşile larg. De‑acum se lecuise Gheorgiu-Dej de zonă autonomă. I‑au spus ungurii să vorbească ungureşte, că-i în autonomă, şi atunci a desfiinţat autonoma automat, şi liceele şi şcolile cu limbă de predare maghiară. Şi intră comandantul – era deja personal, mai erau nişte ofiţeri, din Oltenia aduşi – „Doamnelor, unul dintre domnii ofiţeri o să citească o listă, şi care îşi aude numele să treacă în dreapta şi care nu-şi aude numele, să rămână pe loc”. Şi atunci fac eu un calcul, să vedem pe cine citeşte întâi. A citit pe cele 8 paralizate, care au fost declarate incurabile de nu ştiu câte comisii medicale, dar dacă erau politice, nu le-a dat drumul acasă. Ei, zic, mi-am zis tot mie: astea pleacă acasă. Şi mai citeşte. Ajunge la 26: „Pangratia Mureşan” – eu sunt trecută în buletin cu numele de maică, aşa am vrut. „Doamnelor, care v-aţi auzit numele, ieşiţi afară”. Ne-a băgat în altă cameră, unde strânseseră paturile. Vine comandantul, de data asta vesel: „Doamnelor, verificându-se dosarele dumneavoastră şi vinovăţia, s-a ajuns la concluzia: de astăzi înainte sunteţi libere. Pe măsură ce vin anchetatorii să vă ia în primire plecaţi acasă. Aveţi grijă să nu bateţi”, că noi vorbeam cu toată puşcăria, în morse.
– În limbajul morse?
– Morse, şi cu cana.
– Cu cana cum?
– Puneai căniţa la perete şi ascultai tot ce se întâmplă. Aşa mi-a zis unul, zice: „V-a dat Dumnezeu prea multă inteligenţă. Şi zic: „A ştiut Dumnezeu ce să facă”. La prost trebuie să-i răspunzi după el. În fine, plec acasă. Din 15 am fost prima care am plecat acasă, că aveam anchetatorul acolo. Cele de la Bucureşti, care erau vreo 17, au plecat a doua, a treia zi, când le-a venit anchetatorul. A doua zi, când am ajuns acasă, era o zăpadă mare, la noi, până-n genunchi. La Topliţa, când am ajuns în gară, se uită o cetăţeancă, se uită, se uită, se uită lung la mine – dacă m-a văzut în halul acela, în care eram. Totuşi, a avut curaj şi a spus: „Nu sunteţi sora lui nana Aurelia?”, sora mea. Zic: „Ba da”. „Păi, zice, sunt naşii mei de cununie”. M-a luat în braţe şi a început să plângă. Am avut noroc cu ea, că în gară ea m-a dat jos din tren, că nu aş fi reuşit singură. Când m-a văzut soră-mea, nu-i venea să creadă – ea primise înştiinţare că am murit de icter negru.
– Şi aţi intrat în mănăstire?
– Nu, că nu m-au primit. Bistriţa a fost mănăstirea mea de metanie şi acolo am vrut să intru, n-am vrut să mă duc în altă parte. Acolo însă mi-au spus : „Nu, aţi fost în puşcărie. Nu.” Şi aşa că m-am angajat. N-am vrut să mai am de-a face cu ungurii şi am plecat de la gospodăria colectivă, de lângă Reghin, unde mă repartizase ministerul. Bine că m-au lăsat în pace şi m-am dus la Bucureşti, unde aveam doi fraţi: unul, v-am spus, generalul, murise în puşcărie; celălalt, legionarul, nu se întorsese încă. Ministerul m-a repartizat la o gospodărie de stat în judeţul Mehedinţi, la Slaşoma, la Podu Gros. După ce am venit la Valea Roşie, eu am venit la Valea Roşie în ’64, am venit din puşcărie în ’63. Mergea destul de prost, cu pierderi planificate de milioane. Şi într-o zi mă întâlnesc cu secretarul de partid: „Doamna inginer, vă rog să poftiţi până la mine la birou”. Se scoală respectuos, îmi sărută mâna – nu aveam eu nevoie. Am un spirit de observaţie destul de dezvoltat şi începe să mă ia la întrebări, ca la anchetă: „Unde v‑aţi născut? Unde aţi făcut şcoala? … Şi din ’56?” Atunci m-am enervat şi m-am ridicat : „Păi, zic, am fluierat în biserică.” S-a simţit el foarte prost şi s-a ridicat. „Ce rost are ancheta asta?” „Doamna inginer, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, e numai în favoarea dumneavoastră, pentru că ştiu că şi cu dumneavoastră s-au făcut mari nedreptăţi”. Aşa mi-a spus şi procurorul când mi-a rejudecat procesul, în ’72. Procurorul, care era al acuzării, a întrebat: „Cu ce putem să ne revanşăm pentru nedreptăţile pe care vi le-am făcut?” „Am coloana prăbuşită de sus până jos, aia-i una, – cei mai frumoşi ani de viaţă mi i‑aţi mâncat. Tot ce am agonisit până la 36 de ani mi-aţi confiscat. Ce mai vreţi?” „Da, ştiu, s-au făcut nedreptăţi.” „Dar atunci, ce mai? Dacă s-au făcut, lasă-le aşa”. Şi primul secretar: „Doamna inginer, zice, am venit să reparăm ce se poate repara.” Şi a doua zi m-a trimis la fotograf şi mi-a trimis o poză mare cât icoana Sfântului Ioan Botezătorul, şi m-a pus la panoul de onoare al fabricii. Şi zic: „Dar ce faceţi, domnule? Din 24 de ingineri câţi suntem în fabrică, sunt singura puşcăriaşă, şi pe panoul de onoare?” „Ei, dacă toţi inginerii noştri ar munci cum munciţi dumneavoastră, fabrica n‑ar lucra în pierdere”.
– Ce fabrică era?
– Fabrica de conserve Valea Roşie. Era fabrică de gradul 0, fabrică mare era, lângă Olteniţa la 6 Km şi 56 de km de la Bucureşti până la noi. Şi apoi m-a ţinut la panoul de onoare vreo 5 ani, şi spun preşedintei de sindicat, că era tot o femeie, tot ingineră: „Ascultă, fată dragă, mai bine daţi-mi 200 de lei la salariu decât să mă puneţi la panou”. Că în industria alimentară erau salarii foarte mici, mici, mici de tot. Ei ziceau că mai mâncăm o conservă şi ne descurcăm noi. Plăteam autoconsum şi odată îi spun tovarăşului director: „Tovarăşe director, de ce plătesc eu autoconsum? Ce consum eu din fabrică?” „Păi sunteţi singura care nu furaţi.” M-am dus odată, că aveam un chioşc alimentar acolo al fabricii, m-am dus în iulie să cumpăr ceva de mâncare, că era cantina închisă – nişte biscuiţi şi nişte tocană de legume. Şi vânzătorul mă lasă, serveşte pe unul, pe altul, pe altul, şi când îi termină pe toţi, îmi zice: „Vă rog să mă iertaţi, nu vă supăraţi că v-am ţinut, după câte ştiu – eram proaspăt venită în fabrică – după câte ştiu sunteţi ingineră în fabrică şi veniţi să cumpăraţi de la mine conserve?” Dar eu fac nişte ochi mari: „Ce vorbă-i asta, domnu’ Petrică?” „Păi, zice, sunteţi singura din Valea Roşie care vine să cumpere de la mine”. „Domnule, să ştii o treabă: pentru ce muncesc, statul mă plăteşte; pentru ce mănânc, trebuie să plătesc.”
– Cum v-aţi reîntors în mănăstire?
– A, povestea cu mănăstirea. Abia în ’91 am reuşit să intru în mănăstirea Viforâta, pentru că aici erau maicile mele de la Bistriţa. V-am spus, mănăstirea Bistriţa, când a fost desfiinţată, multe din maicile de acolo au venit aici la Viforâta cu maica Arsenia, ucenică a Părintelui Arsenie Boca – şi pe ea au pus-o stareţă. Patriarhul Justinian a făcut la Viforâta casă sanatorială de preotese şi maici pensionare, ca să-şi spele greşeala când a desfiinţat Bistriţa. Mi‑aduc aminte, ce misiune se făcea la Bistriţa! Îngrijeam 2800 de copii ai nimănui. În fiecare an găseam vreo două, trei lădiţe cu copii aruncate sub clopotniţă. Mi‑aduc aminte, eram de serviciu la bucătărie într-o dimineaţă, şi aud scâncet de copil: „Doamne, ce-o fi”? Intru pe unde se intra la clopote şi găsesc o fetiţă, abia îşi mai trăgea sufletul.
– Maică, dar de unde erau copiii ăia acolo?
– Ştia lumea că maicile îi iau şi-i cresc şi nu‑i omoară. Îi aruncau, nebotezaţi. Am avut o colegă, o chema Boboteanu, că au găsit-o în ziua de Bobotează. Aveam o altă colegă, doctoriţă, dentistă la Arad, care a găsit-o pe malul Dâmboviţei, i-a dat numele de familie Dâmboviţeanu. Şi mănăstirea Bistriţa au desfiinţat-o înainte de decret. Eu le-am spus atunci, în ’40, maicilor. Primiseră în mănăstire o cetăţeancă de la Craiova care era informatoarea Securităţii şi au făcut-o călugăriţă. Şi eu le‑am spus odată: „Să ştiţi că ea o să desfiinţeze Bistriţa”. Şi am fost prima mănăstire din ţară care a fost desfiinţată, în ’52; pe celelalte le-a desfiinţat în ’56. Când am venit de la puşcărie şi le-am văzut pe maici îmbrăcate cu rochiţe, care mai de care…. Nu mi-a venit să cred – în sat, cu fustă scurtă, că le scosese din mănăstire, aşa m-am cutremurat! Nu puteam să realizez treaba asta.
– Cum? Dintre cele care au fost maici, totuşi s‑au căsătorit?
– Dintre colegele mele de facultate sunt singura care am rămas pe poziţie. Am fost 12 la călugărie, 12 la bacalaureat. Despre grupa mea vorbesc. Singura care am făcut facultate, singura care, aşa mi-a zis una dintre colege, Dumnezeu s-o ierte, a murit acum doi ani la Orăştie: „Ai avut atâtea posibilităţi, ce-ţi trebuia mănăstire?” „Bă, nu uita, că noi am depus un jurământ”. Şi pentru asta îi mulţumesc Părintelui Miron, de la Dealu, care era duhovnicul meu. Şi el mi-a spus odată, când eram civilă: „Maică Pangratio, toate ca toate, dar să nu uitaţi că aveţi un jurământ depus”. Toate ca toate, dar călugăria este un jurământ pe care nu-l poate spăla nicio prigoană şi niciun patriarh…
(Interviu preluat din cartea "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist", de Ierom. Siluan Antoci, Editura Doxologia)