Duhovnicul Mănăstirii Agafton, părintele Damaschin Gafencu, s-a născut în comuna Vlădeni, judeţul Botoşani, la data de 8 octombrie 1883, din părinţii Iordache şi Ecaterina, aceştia fiind cei mai de frunte gospodari din sat. La Sfântul Botez primeşte numele de Dumitru, avându-l ca ocrotitor pe Sf. M. Mc. Dimitrie, prăznuit la 26 octombrie. Urmează studiile elementare ale şcolii din satul natal, iar mai târziu îndeplineşte serviciul militar ca fiecare tânăr din vremea sa. Familia Gafencu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii, dintre care trei urmează viaţa monahală. Două dintre surori s-au nevoit în obştea Mănăstirii Agafton, iar fratele lor Dumitru îşi începe nevoinţa monahicească la Mănăstirea Neamţu, vestita lavră a Moldovei, în anul 1908. Cea dintâi din familia Gafencu care urmează viaţa monahală în Mănăstirea Agafton a fost însă monahia Tavefta Gafencu.
Maica Tavefta Gafencu s-a născut în anul 1823, face parte dintre primele vieţuitoare ale Agaftonului. Ajută împreună cu familia la zidirea noii biserici din Mănăstirea Agafton, sfinţită în anul 1844 pe 14 mai, de către arhiereul Meletie Racoviţă-Saridon. În "Condica de toate monahiile ce sî aflâ în monastirea Agaftonul, Plasa Târgului, judeţul Botoşanii formată dupe ordinul Ministeriului de Culte no. 8324 din 1872" întâlnim numele maicii Tavefta Gafencu la poziţia 12. În altă "condică de calităţi a petrecătorilor din sf. m-rea Agafton de la anul 1874" scrisă din porunca Mitropolitului Calinic al Moldovei, între cele 149 de monahii o întâlnim şi pe monahia Tavefta Gafencu. Maica Tavefta trece la cele veşnice în data de 30 august 1893.
Monahia Augustina Gafencu a fost a doua nevoitoare a familiei în Mănăstirea Agafton, s-a născut în anul 1834 şi a intrat în Mănăstirea Agafton după anul 1874, întrucât numele ei nu este înscris în condica din anul 1874. Se mută la cele cereşti în anul 1890, pe data de 23 septembrie. Urmează în lupta duhovnicească maica Iulia Gafencu, sora după trup a părintelui Damaschin.
Monahia Iulia Gafencu s-a născut la data de 20 iulie 1864 în comuna Vlădeni, jud. Botoşani. Din fragedă pruncie merge spre Mănăstirea Agafton, care-i devine a doua casă. Aici învaţă la ceaslov citirea şi mai târziu devine absolventă a şcolii de muzică bisericească din Iaşi. După perioada de noviciat primeşte tunderea în cinul monahal, lasă vechiul nume de Savasta şi primeşte noul nume de Iulia. Maica Iulia avea ascultarea de a cânta în strana dreapta a Bisericii "Pogorârea Sfântului Duh" a Mănăstirii Agafton, fiind cea care conducea şi corul de maici al mănăstirii întrucât cunoştea foarte bine notele psaltice. Maica Iulia a fost cea dintâi care i-a arătat fratelui său Dumitru, viitorul părinte Damaschin, frumuseţea nevoinţei monahale. Ea l-a îndemnat să urmeze lui Hristos şi să părăsească lumea şi cele frumoase ale lumii. Maica Iulia l-a chemat pe părintele Damaschin în Mănăstirea Agafton şi l-a sfătuit să primească ascultarea de povăţuitor al obştii monahale de aici. Pentru părintele Damaschin, maica Iulia a fost o "icoană" a desăvârşirii monahale, pilda vieţii ei l-a marcat profund. În luna februarie din anul 1960, la vârsta de 96 de, ani maica Iulia este izgonită din mănăstirea unde s-a nevoit din tinereţe. Durerea despărţirii de vatra monahală şi anii plini de nevoinţă pentru Hristos au grăbit trecerea la cele veşnice. În data de 29 septembrie 1960, ora 17, sufletul monahiei Iulia a zburat către locaşurile cereşti unde cântă împreună cu îngerii slava lui Dumnezeu. Maica Iulia a fost înmormântată lângă biserica din satul Cotârgaci, comuna Roma, judeţul Botoşani, departe de locul unde au curs lacrimile şi sudorile nevoinţelor sale.
Monahia Tecla Gafencu s-a născut la anul 1892 în comuna Vlădeni, judeţul Botoşani. După absolvirea studiilor din satul natal intră în viaţa monahicească la Mănăstirea Agafton. Maica Iulia, sora sa mai mare, îi arată calea spre desăvârşirea monahală fiind o fire tăcută, deprinde repede toate asculările din mănăstire. Ascultarea sa pe parcursul mai multor ani a fost aceea de secretar. De dimineaţa până seara lucra la cancelaria mănăstirii cu multă dragoste şi jertifire de sine. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, împreună cu alte surori de la Mănăstirea Agafton, maica Tecla se înrolează ca infirmieră, pe lângă îngrijirea medicală aceasta contribuie împreună cu maica Iulia şi la confecţionarea de ciorapi pentru ostaşii de pe front. Pe data de 28 februarie 1941, la ora 15, maica Tecla s-a mutat la veşnica odihnă. A fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Agafton, unde se odihnesc în nădejdea învierii şi celelalte rude trupeşti şi duhovniceşti ale sale. În Mănăstirea Agafton se mai nevoia în acea perioadă şi nepoata părintelui Damaschin, maica Zenfora Pricope.
Monahia Zenfora Pricope s-a născut în data de 13 iunie 1908 în comuna Leorda, din judeţul Botoşani. Era fiica cea mai mare a surorii părintelui Damaschin, Raveica, ce era căsătorită cu Gheorghe Pricope, din satul Cotârgaci, comuna Roma – Botoşani. Părinţii săi au numit-o la Sfântul Botez Hareta. După ce primeşte haina monahală este numită Zenfora. Se nevoieşte împreună cu celelalte maici în ascultare şi rugăciune continuă. Locuia în aceeaşi chilie cu maica Iulia şi maica Tecla, ea era aceea care se ostenea la bucătărie unde pregătea şi prescurile pentru Sfânta Liturghie. Întotdeauna la pregătirea prescurilor nu mânca nimic până când acestea nu erau scoase din cuptor.
În 1960 este alungată din mănăstire împreună cu părintele Damaschin şi cu maica Iulia. Merge în satul Cotârgaci la casa rudelor sale, unde plânge după frumuseţea vieţii mănăstireşti. Trece la cele veşnice în ziua de 24 februarie 1970. Este înmormântată în cimitirul satului Cotârgaci.
În anul 1943, din obştea monahală a Mănăstirii Agafton făceau parte şi următoarele nepoate ale părintelui Damaschin:
- monahia Tomaida Pricope (+1945)
- monahiaVeniamina Pricope;
- monahia Adriana Pricope (izgonită din monahism şi decedată la Mănăstirea Slatina);
- maica Elena Pricope.
Intrarea în viaţa monahală a părintelui Damaschin a fost minunată, încă din copilărie dorea să devină călugăr, dar încă nu era hotărât pentru aceasta. În satul său era obiceiul ca la sarbătorile mari de peste an să se întocmească o horă pentru tineri. Într-o iarnă geroasă, Dumitru a plecat în satul Huţani să vorbească cu lăutarii satului pentru a veni la Vlădeni să cânte la horă. Pe când însă trecea prin pădure, în faţa sa a ieşit o haită de lupi, singurul mijloc de apărare a sa era un băţ cu care îşi croise drum prin nămeţii de zăpadă. De frică ca nu cumva să fie atacat se urcă într-un dud de lângă drum, lupii au înconjurat copacul urlând înfricoşător. Pe drum nu trecea nimeni, mâinile au început să îi îngheţe şi în mintea lui au început să apară gânduri că va putea sfârşi ca pradă lupilor. Adunându-şi gândurile se îmbărbătează şi începe să se roage către Dumnezeu şi Maica Domnului cu lacrimi. După mai multe ore de aşteptare langă copac, lupii au început să se retragă unul câte unul, din vârful dudului tânărul Dumitru aude de departe zurgălăii unor cai înhămaţi la o sanie. Cu ultimile puteri coboară din copac şi cu gesturi alarmante încearcă să se facă auzit de către acei trecători, însă cel care mâna caii ezită să oprească socotind ca fiind un nebun ratăcit în pădure pe cel ce striga după dânşii, totuşi, la insistenţele soţiei acesta opreşte sania şi îl primeşte alături de ei pe călătorul îngheţat şi foarte îngrijorat. După ce s-a urcat în sanie aceştia l-au cunoscut pe fiul lui Iordache Gafencu din satul lor, care era înfricoşat. Ajuns înapoi în sat vesteşte prietenilor săi că renunţă la horă, la distracţie şi la lumea cea deşartă. A doua zi, după cele petrecute în pădure, sărută mâna părinţilor şi îşi îndreaptă paşii către Mănăstirea Neamţ, unde devine călugăr şi preot. În obştea mănăstirii Neamţ se nevoieşte între anii 1908-1913, perioadă în care îndeplineşte şi ascultarea de Superior al metocului Mănăstirii Neamţ. Între anii 1913-1915 slujeşte ca Ieromonah la Mănăstirea Cetăţuia-Iaşi, unde în data de 25 martie 1916 este hirotesit duhovnic. La Mănăstirea Cetăţuia a avut ascultarea de Eclsiarh mare. Pe data de 1 ianuarie 1916 vine la Mănăstirea Vorona-Botoşani, unde stă până la 1 august 1916, când primeşte ascultarea de preot slujitor la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul-Iaşi. La această parohie dezoltă o bogată activitate misionară până în anul 1926. Din ziua de 3 decembrie 1926 se reîntoarce la Mănăstirea Cetăţuia până în 23 decembrie 1937, când primeşte ascultarea de preot slujitor la Mănastirea Agafton-Botoşani.
Slujirea la Mănăstirea Agafton a început la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aici, la 17 iunie 1938, semnează ca ieromonah primul său Botez. Preoţii din mănăstire săvârşeau botezuri, cununii, înmormântări pentru credincioşii din cătunul Agafton, care pe acea vreme nu era parohie. La începutul anului 1940, mitropolitul Irineu Mihălcescu hiroteseşte pe părintele Damaschin în protosinghel. În data de 20 ianuarie 1940, la cununia unor fii duhovniceşti, părintele Damaschin semnează ca protosinghel.
Maica stareţă Evelina Honceriu înaintează către Mitropolia Moldovei şi Sucevei, la începutul anului 1944, un memoriu, unde arată vrednicia protosinghelului Damaschin Gafencu şi propune inaintarea acestuia în rangul de arhimandrit. Mitropolitul Irineu al Moldovei şi Sucevei aprobă cererea maicii stareţe şi ridică pe părintele Damaschin la rangul de arhimandrit. La 18 aprilie 1944, părintele Damaschin era deja hirotesit arhimandrit, primind şi ascultarea de duhovnic al Mănăstirii Agafton. Soborul de slujitori ai Mănăstirii Agafton era format la 3 ianuarie 1948 din următorii părinţi: arhim. Damaschin Gafencu, protos. Veniam Berbecaru, protos. Nicanor Vlădeanu, ierod. Ghenadie Honciuc.
Părintele Damaschin, împreună cu maica stareţă Evelina Honceriu, la 2 mai 1946, primeşte ascultarea de la Preasfinţitului Justinian Marina, vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei de atunci, să se ocupe cu distribuirea alimentelor pentru fiecare orfană de război. Din iniţiativa Preasfinţitului Justinian Marina la începutul anului 1946 a luat fiinţă un orfelinat pentru fetiţele rămase orfane în urma celui de Al Doilea Război Mondial. Părintele Damaschin, ca un adevărat tată s-a îngrijit cu multă dragoste pentru ca orfanele să fie hrănite şi îmbrăcate, mai ales că în 1947 Moldova a trecut printr-o grea secetă căreia i-a urmat o mare foamete. În data de 1 noiembrie 1949, arhimandritul Damaschin Gafencu este scos la pensie împreună cu maica stareţă Evelina Honceriu. Soborul maicilor aleg ca stareţă pe economa mănăstirii, maica Agapia Moisă, fiica duhovnicească a părintelui Damaschin.
Părintele Damaschin îşi dedică activitatea primirii credincioşilor şi spovedaniei maicilor. La chilia părintelui Damaschin credincioşii aşteptau la rând pentru rugăciune şi binecuvântare, unii veneau de departe, alţii erau de prin împrejurimi, câteodată părintele nu avea timp nici măcar să manânce. Mulţimii adunate în curtea mănăstirii le citea rugăciuni de binecuvântare, primea pomelnice şi îi pomenea la sfintele slujbe. Dumnezeu, prin rugăciunile părintelui Damaschin, dăruia ajutor tuturor celor care aveau nevoie. Erau atât de mulţi oameni la uşa chiliei sale încât unii dintre ei aşteptau la rând chiar zile în şir pentru întâlnirea cu sfinţia sa. "A fost în sat la noi o femeie bolnavă de plămâni iar doctorii i-au spus că nu mai are decât trei luni de trăit. Ea s-a dus pe jos de aici până la Mănăstirea Agafton, unde a plătit rugăciuni la părintele Damaschin. Părintele i-a dat să citească şi ea nişte acatiste în timpul cât avea să se roage pentru ea...era tânără...domnişoară. După ce părintele a terminat rugăciunile ea s-a vindecat în chip minunat... trăieşte şi acum... aprinde lumânări la mormântul părintelui şi spune: trăiesc datorită părintelui Damaschin".
În toamna anului 1959, peste monahismul românesc vine o grea încercare, sute de călugări şi călugăriţe sunt obligaţi să părăsească vetrele monahale şi să se întoarcă în lume. Cea mai greu încercată dintre toate mănăstirile a fost Mănăstirea Agafton, aici tot soborul de maici, în frunte cu maica stareţă Agafia Moisa, împreună cu arhimandritul Damaschin şi ceilalţi slujitori, au fost siliţi să părăsească locaşul monahal. Deşi avea vârsta de 77 de ani, părintelui Damaschin nu i s-a permis să rămână în Mănăstirea Agafton sau să se ducă în alte locaşuri monahale din Neamţ şi Suceava, unde s-au dus o parte din maicile cu vârstă înaintată. Împreună cu maicile Iulia, Zenfora şi Adriana, în luna februarie 1960, într-o căruţă, cu lacrimi în ochi, părăsesc mănăstirea unde se nevoiseră atâţia ani. În satul Vlădeni, locul natal al parintelui, nu mai trăia nici o rudă, astfel au fost nevoiţi să se ducă în satul Cotârgaci, din Botoşani, unde trăia sora părintelui. În mica gospodărie a surorii Raveica Pricope era o căsuţă în care li s-a dat o cameră unde şi-au aşezat puţinele lucruri. La Mănăstirea Agafton le-a rămas casa în care s-au nevoit maicile Gafencu şi Pricope timp de peste o sută de ani şi o nouă chilie la care se lucra acoperişul când a apărut decretul 410. "Părintele a ajuns la noi acasă fiind purtat pe braţe. De multe ori îl vedeam cum se ruga în genunchi şi lacrimile îi curgeau pe obraz... atâtea lacrimi au vărsat încât ne topeam şi noi de durerea lor. Pe braţe i-au adus acasă, maica Iulia şi părintele Damaschin nu mai puteau merge. Noi, copiii, nu intram în camera unde ei locuiau când vroiam noi... se rugau mereu, nu mâncau carne, de câte ori ieşeam în sat îmi spuneau: poate auzi ceva, poate s-a deschis din nou mănăstirea... cum să murim noi aici in sat? Petrecea în linişte pe o bancuţă afară, unii îl înjurau şi vorbeau urât… chiar odată au năvălit peste el şi l-au bătut foarte tare. Îl acuzau că e chiabur şi nu dă pământul la C.A.P. Vroiau să ia locul unde era căsuţa noastră, în care locuia şi părintele, casă pe care au şi luat-o mai târziu. Dacă era în viaţă părintele... încă o dată avea să fie scos din casă. Veneau oameni şi acasă să le citească, el se ferea şi zicea: "aştia mă aruncă în puşcărie, sunt bătrân şi bolnav, măcar să fiu înmormântat într-un cimitir, nu aruncat într-o groapă comună". Ameninţările la adresa sa erau şi din cauză că fratele său, Gheorghe Gafencu, din Bucecea, era deţinut, l-au făcut chiabur, l-au închis în temniţă unde a şi murit... nu mai ştim nimic despre el.
Lumea ştiţi cum e, cu necazuri, tot venea la părintele pentru slujbe iar miliţia îl ameninţa că dacă mai primeşte oameni va ajunge la puşcărie, săracul părinte ce avea să facă ?...Pentru spovedanie şi împărtăşanie a venit pe furiş un părinte de la Vorona, iar ultima împărtăşanie a primit-o de la un preot de mir. La biserică nu putea merge, îl dureau foarte rău picioarele deoarece a petrecut mult timp în frig, iar când a venit la noi nu mai putea merge.Atunci când a venit protopopul în sat a fost dus pe braţe şi părintele Damaschin a cerut îngăduinţă să fie înmormântat în cimitirul din sat. Cu fiecare an ce trecea se simţea tot mai slăbit...plângeau şi el şi maicile. Plângeau şi se rugau... aşa a şi murit...s-a stins ca o lumânare şoptind o rugăciune".
În data de 4 octombrie 1968, arhimandritul Damaschin Gafencu s-a mutat la veşnica odihnă. Maicile izgonite din mănăstire care locuiau în sat, credincioşii ce s-au folosit de rugăciunile părintelui, săracii care au primit milostenie din mâinile sale au adus lacrimi şi flori la sicriul unde odihnea trupul părintelui Damaschin. A fost înmormântat lângă biserica din satul Cotârgaci. Să avem parte de rugăciunile lui către Dumnezeu. Veşnică să-i fie pomenirea!
(Ieromonah Siluan Antoci, Mănăstirea Agafton)
(Galerie foto: Părintele Dumitru Gafencu va fi reînhumat la Mănăstirea Agafton, locul unde inima şi duhul său au rămas în ultima clipă a vieţii)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
