L-am intalnit si eu pe Parintele Paisie Olaru in pelerinajele facute la Manastirea Sihastria si Schitul Sihla singur, cu colegii de soala si in special cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligenta calauza in cercetarea si descoperirea comorilor duhovnicesti.
In timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, la indemnul specialistilor de a citi textele sacre in limba lor originla si-n efortul de a-mi insusi mai multe limbi am simtit o acuta criza existentiala si de sens. Obosit, confuz, am hotarat sa fac o spovedanie din copilarie in fata celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Parintele Paisie Olaru.
In una din discutiile personale ce le-am avut cu Parintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus: "Parintele Paisie si Cleopa sunt cu adevarat monahi si mari duhovnici. Multi altii, mai bine si-ar gasi altceva de facut."
Am scos bilete de tren din Bucuresti pentru Moldova. Cu toate ca m-am grabit sa prind trenul, acesta a plecat. Nemultumit de intamplare si plin de nerabdare, m-am intors la casa de bilete si m-am hotarat sa iau urmatorul tren care pleca din Bucuresti, chiar daca as fi facut ocolul Romaniei. Am luat urmatorul tren care mergea Brasov - Ciceu - Onesti - Adjud - Bacau - P. Neamt, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos pana la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris marunt in dorinta de a avea cat mai detaliata marturisirea in fata acestui om sfant.
Parintele locuia in chilioara din deal din dreapta Bisericutei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii si pelerinii parintelui.
L-am gasit pe parintele Paisie Olaru, in partea de sud, afara intr-o mica gradina, printre stanci. M-am apropiat, i-am sarutat mana, cerandu-i binecuvantare si rugandu-l staruitor, dar abrupt sa ma spovedeasca. Mi-a spus foarte direct ca nu se poate.
M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gandit ca n-am fost destul de politicos si cuviincios si ca ar fi trebuit sa stam un pic de vorba si apoi sa-i adresez rugamintea de a-mi asculta marturisirea. Am incercat o mica discutie si iar l-am rugat sa-mi asculte marturisirea. Din nou, Parintele ma respinge. Am facut cel putin cinci incercari de a-l convinge pe Parintele sa-mi asculte marturisirea. Raspunsul a fost de fiecare data "nu".
Nemultumit, sfasiat, revoltat, l-am intrebat "de ce nu?". Cu voce adanca, mi-a raspuns: "Nu pot pentru ca sunt orb". Raspunsul a fost napraznic pentru mine, a avut un impact ca de trasnet. M-am gandit: "Doamne, eu n-as putea purta crucea lui", sa nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitura fatala. Recunosc ca nu as putea purta astfel de Cruce, "de ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! - dar, nu-i treaba mea. Ma gandeam, mai bine mort, decat orb.
M-a descumpanit greutatea crucii lui. Totusi, incapatanarea mea egoista mi-a adus in minte acest gand: "Dar, de fapt, eu doresc sa ma asculte, nu sa ma vada." Am gandit, fara sa o spun. Apoi, el ma intreaba: "Stii unde este cel mai rau loc?" Am raspuns, nu stiu. imi spune: "Cel mai rau loc, este acolo unde sunt eu." Il rog, din nou, sa-mi asculte spovedania.
Indarjit de refuzul lui, un gand m-a ravasit: "De ce m-o fi respingand Parintele?! In fond, eu sunt un om destept, el este un om simplu." Ma trezesc in fata unei avalanse, Parintele spune: "Ce cauti tu la mine, un om simplu si prost cum sunt? - adresandu-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi sa te spovedesti si sa discuti cu profesorii si indrumatorii tai ilustri; Parintele Staniloae, Parintele Galeriu si ceilalti?"
In prezenta lui ma simteam ca-ntr-o alta lume. Spatiul, timpul si adancimea cuvintelor lui capatau dimensiuni noi, parca venite dintr-o alta lume. Surprins din nou de faptul ca eu, desi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt indrumatorii mei, sunt uimit de precizia informatiilor ce mi le expune. Ma uit injur, nu vad oameni, nu vad nici linie electrica, nici telefonica si, stim precis ca n-am destainuit nimanui decizia, planul meu de a merge si a ma spovedi la Parintele Paisie. Am inteles ca este un harismatic, ca stie tot, ca are darul inainte-vederii de la Dumnezeu.
Insist, din nou sa ma priveasca.. "Stiti, Parinte sunt sarac, am facut un efort mare ca sa ajung pana aici si sa ma spovedesc", imi raspunde: "Stiu ca ai pierdut trenul in Bucuresti. Stiu ca ai venit prin Brasov, Ciceu, Adjud, Bacau... pe ocolite, dar, nu pot"... si apoi mi se pare ca deviaza discutia, spunand ce greu sunt de miscat pietroaiele acestea. Am inteles ca se referea la impietrirea inimii mele si ca, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformati inimile voastre de piatra, macar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le innoiasca." Puterea rugaciunii lui launtrice sfarama stancile inimii mele impietrite.
Un gust amar, pentru refuzul sau si orgoliul meu ranit. Am hotarat sa mai insist inca o data. De data aceasta justifica refuzul spunandu-mi: "Eu, sunt un mare ticalos, incapatanat si tare mandru."
Am inteles, ca-mi tot arata oglinda vietii mele launtrice. M-am hotarat sa renunt. Un gand mi-a spus: "Nu-l mai necaji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugaciune, saruta-i mana, cere binecuvantare si pleaca." N-am terminat bine gandul acesta ca sunt nevrednic si Parintele ma surprinde, din nou, spunandu-mi: "Acuma dar, tatucuta, acuma te pot spovedi."
M-a luat de mana, m-a dus in chiliuta lui cu geamuri mici, si-a pus epitrahilul si felonul, a aprins o lumanare si a inceput sa rosteasca pe de rost rugaciunile de spovedanie. Intre timp, eu mi-am scos toate hartiile din buzunar, doream sa fac o marturisire completa. Incercam sa prind o raza de lumina de la lumanare si gemulet, ca sa pot citi tot ce era scris in insemnarile mele.
Din nou, surpriza. Dupa terminarea rugaciunilor, Parintele incepe sa ma intrebe si sa-mi spuna pacatele mele in ordinea in care le scrisesem pe hartiile mele. Simteam ca iau foc. Furtuni de ganduri si emotii ma copleseau. M-a lovit insa un gand rau. Cam la jumatate de ora dupa ce incepuse sa-mi spuna, de fapt, sa ma intrebe de pacatele personale, mi-am zis: "Stiu ca Parintele este un om sfant, dar nu-i Dumnezeu."
La inceput am crezut ca este coincidenta, ca s-a nimerit sa stie cateva lucruri, doar cand dupa aproape 45 de minute imi spunea cuvant cu cuvant ce era scris in hartiile mele, m-am revoltat, e prea mult...
Cu un glas intristat imi spune: "Tatucuta, da' de ce te mai indoiesti si acum?!" Am inteles atunci ca eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel incapatanat si mandru si celelalte, de care el se acuza ca sa ma ajute sa ma trezesc la smerenie, pocainta si lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.
Imi spunea ce am in mintea mea, in inima si ce era scris pe hartie, timp de aproape inca trei ore. Parca iritat se opreste, deranjat de tacerea mea si ca sa-si ascunda discret darurile care salasluiau in el, imi spune: "La inceput m-ai necajit un ceas ca vrei sa te spovedesti, spune odata, ce ai de spus." Ii raspund, "Parinte, mi ati spus totul." Nu mai am nimic de spus.
Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obisnuia mama mea sa ma alinte in copilarie; apoi imi spune numele Parintilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, varsta, profesia, detalii semnificative si multe amanunte din viata fiecaruia, sute si sute de nume. Fapt pentru care ma face sa gandesc ca cele mai teribile institutii cu menirea specifica de a inregistra fiecare amanunt in parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea coplesitoare a atator informatii ce mi le-a oferit Parintele.
Culmea surprizei a fost cand a inceput sa-mi spuna si despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentata istoria binecredinciosului Stefan cel Mare si Sfant la Manastirea Putna ca sa nu deranjam si sa tulburam autoritatile politice atat de ostile Bisericii in vremea aceea ca si astazi.
In momentul cand a inceput sa faca rugaciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar cand evenimentele se desfasurau imi reveneau in amintire cuvintele ce mi le-a spus Parintele Sfant. Au fost marturii care s-au desfasurat in timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematica, de care, Parintele ma avizase.
Cuvintele nu pot descrie realitatea si profunda bucurie ce-am trait-o in momentul rugaciunii de iertare.
Arhimandrit Constantin Chirila