Iubea Parintele cu inima de mama pe toti si pe toate, asa cum ne-a modelat Marele Olar - Dumnezeu. Nu intamplator si numele de familie - Olaru - il purta Parintele pe buna dreptate.
Vestit si iscusit "olar" de vase insufletite, Parintele a stiut sa le dea o forma potrivita multora, insa daca si lutul se lasa modelat in mainile sale.
Ce minunat a stiut Dumnezeu sa ne zideasca: atat de diferiti si de deosebiti unul de altul si in acelasi timp atat de frumosi sufleteste si trupeste! Parintele Paisie prelua acest vas creat de Olarul divin si il infrumuseta, il umplea de dragostea sa parinteasca si il indemna la indelunga rabdare. Accentuez indelunga rabdare, pentru ca nu usor este sa ai pe mana duhovniceasca un vas insufletit si sa-l asezi la loc potrivit pentru a fi bun de folosit atat aici, cat si dincolo, in fata Marelui Olar, unde "vasul" trebuie sa se prezinte incarcat de roade duhovnicesti spre a-si dobandi un coltisor de rai. Atentie! Trebuie sa intelegeti prin acest "coltisor de rai" ca smeritul Parinte nu ravnea la o mare intindere de rai, ci doar la un coltisor. De ce spunea Parintele asa? Pentru ca iubea atat de mult aceste vase insufletite, adica pe fiii sai duhovnicesti, si le dorea tuturor sa aiba parte de un mic coltisor de rai. Iata bunatate! Iata dragoste! Iata inima de mama!
Parintele Paisie nu facea diferente intre fiii sai duhovnicesti: ca unul este mai mare sau mai mic, mai bogat sau mai sarac, mai puternic sau mai slab, mai ager la minte sau mai putin priceput. Pe toti ii povatuia Parintele, ca fiecare dupa a sa putere sa-si agoniseasca in traistuta sa roade binecuvantate si la timpul potrivit sa se prezinte cu ea la poarta raiului, la usa milostivirii.
Asa ne spunea Parintele ca pana la usa e grea calea, "osteneala si durere", dar acolo la usa ne va intampina Maicuta Domnului cu milostivirea sa si ne va deschide usa. De aceea Parintele ne invata sa strigam totdeauna in ruga spre milostivirea ei. Avea Parintele o fiica duhovniceasca careia ii daduse sa scrie rugaciuni inchinate Maicii Domnului, si ea cu multa bucurie scria caiete intregi cu astfel de rugaciuni, cum este de pilda Paraclisul Maicii Domnului, si aceste caiete le daruia celor care mai veneau pe la Parintele si care nu aveau carti de rugaciuni.
Parintele niciodata nu spunea ca "Maria sau Ioan e mirean si Elena maica", ci ii iubea pe toti si pe toate deopotriva, si nu lauda pozitia intelectuala sau duhovniceasca a cuiva, stiind sa pastreze smerenia fiecaruia, dupa cat o avea fiecare: mai multa sau mai putina.
In persoana Parintelui se intalneau maturitatea duhovniceasca si inima de mama.
Eram ca un bostan verde, necopt, pe care Parintele il astepta sa se coaca. Insa era o asteptare sub o atenta supraveghere, cu fel de fel de povete si indemnuri, dupa masura varstei trupesti si sufletesti.
Nu iti dadea repede nota de reusita in cate ceva, ci trebuia uneori sa astepti un timp mai indelungat. De aceea ma straduiam sa vin cu ceva nou la spovedanie, ca sa-l bucur si sa plec si eu mangaiata si ca fulgerul de usoara, insa, dupa a sa povata, eram totdeauna cu grija cea mare a cumpatarii in toate. Caci ma avertiza Parintele: "Daca dobitocul cu patru picioare se mai clatina, dar noi cu doua?". "Vezi sa nu pierzi rabusul" era alta vorba a sa, adica sa nu pierd calea de mijloc, pe care nu usor se merge, caci este presarata cu fel de fel de piedici de la cei trei dusmani (trup, negrila si lume). Imi aducea mereu aminte Parintele: "Ochiul la inamic, urechea la comanda si cu Dumnezeu inainte!".
Parintele ii sfatuia pe cei ce veneau la el dupa ce ii cerceta cu rabdare, ii asculta pe fiecare in parte cu inima sa de mama si de aceea multi reveneau, iar si iar, si deveneau copiii sai duhovnicesti iubiti. Chiar daca erau mai mari sau mai mici in functii, fiecare isi primea "papara", pedeapsa mai dulce sau mai amara, dupa greseala fiecaruia, insa era o pedeapsa de la bunul Parinte Paisie! Asa era Parintele si de aceea multi si multe s-au alipit de blandetea sa statornica. Pentru ca Parintele Il iubea nespus de mult pe Dumnezeu si cine iubeste astfel, asa blandete va castiga.
De te privea, nu se putea sa ramai o vreme sa-l privesti, nu intr-un mod fanatic, ci cu sfiala si respect pentru a sa varsta graitoare prin virtuti bine conturate si prin aleasa sa traire duhovniceasca tainica, foarte tainica.
Asa imi spunea: "Ce ai vazut rau la mine sa nu faci". Vedeti cat isi ascundea acel bun, la care eu trebuia sa fiu mereu atenta si receptiva la tot ceea ce implinea Parintele minunat in fiecare zi.
Cat ar fi fost sufletul de atins de ceva vatamator, se transforma, se vindeca prin sfatul minunatului parinte, care era ca un leac pentru sufletul bolnav si asa disparea raul din "vasul" slefuit de iscusitul olar prin acest sfat si uneori cu un canon: "Sa nu mai faci!". Este un lung proces psihologic si cu anevoie si cu multa, multa cunoastere de sine vei izbuti sa nu mai faci, si sa nu crezi ca ai biruit! In urcusul duhovnicesc Parintele te ajuta, dar trebuia sa vii si tu ca luptator spre a urca, cu arme sigure ca spovedania sincera, exprimata clar, si indeplinirea canonului dat de Parintele. Spovedania trebuia sa fie exprimata clar, caci Parintele ne spunea sa nu fim ate incalcite, ci sa o facem simplu si curat: sa vorbesti cum iti este portul si sa te porti cum iti este cuvantul.
Puterea rugaciunilor sale era dragostea si frica de Dumnezeu, si asa se transmitea si in sufletul tau, ca un izvor lin si binefacator. Sufletul avea de castigat, ca si trupul, oricat de bolnav ar fi fost.
Parintele Paisie nu lasa pe nimeni singur sa lupte, ci pana la ultima rasuflare, cat ii statea in putere, cu mainile sale te imbratisa si te imbarbata ca sa te poti lupta, dar cu conditia sa ramai mereu al sau copil iubit si sa nu-l parasesti.
Efortul personal in tamaduire (credinta si nadejdea celui bolnav in vindecare) era unit cu al Parintelui, cu ruga sa si dragostea sa parinteasca pentru copilul sau bolnav.
Despre Hrana Sfanta, aceasta se dadea asa cum s-a randuit de Sfintii Parinti, si anume: in fiecare post, si in diferite alte imprejurari in care se aflau cei ce veneau la el. Parintele chibzuia sa nu se ia nici prea rar, nici prea des Sfanta Impartasanie, si aceasta dupa spovedania fiecaruia separat, caci fiecare astepta sa-si insanatoseasca sufletul si trupul prin puterea Sfintei Liturghii si a Sfintei Impartasanii.
Parintele ne spunea: "Mergeti la biserica si dupa ce va impartasiti veniti la mine sa va spun si de drum o blagoslovenie". Si asa, prin puterea Sfintei Impartasanii si cu sfaturile si blagoslovenia Parintelui, toti se insanatoseau sufleteste si trupeste.
Am spus ca Parintele a fost un mare tainuitor al darurilor. Cand plangeam si lacrimile imi curgeau pe obraji, scumpul Parinte prindea cu degetul sau o lacrima si o aseza pe obrazul sau! Asa inima de mama, plina de dragoste, avea! Plangeam eu, plangea si Parintele. Tristetea si bucuria le impleteam impreuna. Asa te ridica minunatul Parinte, coborand la inima ta si alipind-o de a sa. Sufletul ne salta de bucurie ca Bunul Dumnezeu prin Parintele ne mangaia asa de dulce.
Eu l-am asemanat pe Parintele Paisie cu Sfantul Serafim de Sarov. Parintele este fratele sau mai mic. Sfantul Serafim de Sarov spunea: "Bine ai venit, bucuria mea!", iar Parintele Paisie spunea: "Bine ai venit, dragul tatii!". Cat ai fi fost de ostenit si impovarat, cand il intalneai uitai de toate si nu te mai saturai sa-l privesti si sa sa-l asculti.
Legaturi duhovnicesti cu toata lumea avea. Pe toti ii primea in chilia sa, in inima sa. Nu era nevoie sa spuna Parintele: "Sa mai vii!". Chemarea se facea prin insasi prezenta sa de parinte cu inima de mama. Credinta, nadejdea si dragostea erau legatura Parintelui cu toti: de la arhiereu la micul cersetor, de la ministru pana la micul tiganas chiar. Isi primea fiecare portia de hrana duhovniceasca si binecuvantarea sa.
Folosea Parintele si scrisoarea pentru cei de departe si mijlocea uneori prin cei ce cunosteau persoana ca sa-i duca mesajul. Era tot timpul veghetor sa nu ramana cineva uitat. Cat de putin ar fi scris, dar mult suflet punea.
Parintele avea o masura in toate: in cuvant, in ruga, in milostenie, in ocara, in bucurie si in tristete, in lauda. Fiecare isi afla masura in tot ce cauta prin masura Parintelui. De tine depindea sa-l urmaresti, sa-l asculti cum vorbeste si cat vorbeste si sa incerci sa faci dupa a ta putere cele spuse de el.
Nu stiu daca l-a cunoscut pe Sfantul Ioan Hozevitul, dar il iubea si ii citea poeziile sale, la fel si pe Sfantul Paisie Velicikovski il admira. Dar pe cine nu iubea? Pe toti Sfintii si Sfintele, si ne dadea exemple din modelul lor de viata si ne povatuia cum trebuie sa pasim in aceasta lume ca sa ne fie bine acolo, intr-un coltisor de rai.
Faptele minunate ale Parintelui acestea sunt: salva de la inecare sufletele si le aducea la limanul pacii si al bucuriei.
Ii placea adesea sa spuna capitolul XIII din Epistola intai a Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni si in special versetele acestea: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata".
Despre despartirea din ceasul mortii, Parintele vorbea totdeauna cu nadejde. El adesea spunea: "Sa faci, Doamne, cu mine ce vrai, numa-n iad sa nu ma dai!".
Parintele Paisie a fost echilibrat in gandire si nu a folosit din cele de extrema (visuri, vedenii) niciodata. Si-a pastrat constiinta limpede, rationala. Se raporta la suferinta cu smerenia sa, zicand: "Spun la altii sa aiba rabdare, dar imi trebuie si mie rabdare". Suspina, il durea, multumea in tacere.
Ceea ce a fost deosebit de minunat la inmormantarea sa a fost iubirea noastra care l-a inconjurat si iubirea sa pe care ne-a daruit-o ca un scut de aparare.
Buchetele de copii duhovnicesti ai sai sunt raspandite pe toate plaiurile romane, asa cum insusi spunea: "Am copii de toata mana!". Si sunt convinsa ca toti vor face cat de putin din ceea ce au auzit si au vazut la Parintele.
Relatia sa cu Parintele Cleopa a fost foarte stransa, se stie de multa lume, dar vor ramane de taina multe, asa cum spunea Parintele: Nu spune tot ce stii. Insa nu dintr-o stare egoista nu se spune tot, ci este o masura si aici pentru cat spui, caci cu anevoie se pot interpreta unele cuvinte si uneori pot capata alte intelesuri, neplacut si gresite. Cum spunea Parintele: "Nu tot cu polonicul, e bine si cu lingurita". Aceasta are un talc, si anume, dupa cum spunea Parintele Paisie, sa facem putin si bun din toate, dupa puterea noastra. Nimic sa nu fie fara masura. Asa facea si Parintele: Vorbea putin, dar gandea mult. Depindea si de multimea care il astepta si scotea din prisosul inimii sale multe si nespus de bine, atunci cand multimea era insetata si flamanda si le spunea: "Ati vazut oaia: mananca ziua si noaptea rumega. Asa si fratiile voastre: Ce ati auzit la mine sa rumegati acasa". Parintele Paisie nu punea povara mai mult decat o putea duce fiecare. Totdeauna era deosebit de atent si cu postul. Uneori zicea ca mai bine mananci de noua ori pe zi, decat o data si mult. De aceea nu recomanda nevointe. El se straduia sa te modeleze, sa fii un calator pe calea imparateasca.
Obisnuia tot timpul ca in vorbele sale sa nu lipseasca coltisorul de rai. Niciodata nu te ingrozea cu pedepsele intunericului si bine mai facea, pentru ca cei ce veneau erau indurerati si Parintele Paisie le deschidea fereastra raiului, cu soare mult si flori inmiresmate. Aceasta era un medicament pentru copiii sai duhovnicesti, atat psihic, cat si cu mult folos duhovnicesc.
(Monahia Gorgonia, Manastirea Agapia)
Paisie Olaru s-a nascut pe 20 iunie 1897, in satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, si a trecut la Domnul pe 18 octombrie 1990, la Mănăstirea Sihăstria. A fost un mare duhovnic ortodox român.
Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut într-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la părinți. Tatăl sau, Ioan, era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică. Din botez a primit numele de Petru. În anul 1921 a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea din apropiere, luând la călugărie numele de Paisie. In anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar in anul l947, preot, fiind pentru puțin timp egumen la schitul de metanie. În toamna aceluiași an, se retrage la Mănăstirea Sihastria, devenind duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale. Între anii 1972 - l985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani a locuit în chilia sa de la Sihastria, fiind bolnav, până s-a mutat la Domnul, lăsând moștenire ucenicilor săi pilda vietii sale de adevărat monah și părinte duhovnicesc.
