...umbla cu paÅŸi ÅŸovăiel­nici prin chiliuÅ£a lui îngustă ÅŸi cu desăvârÅŸire săracă. I se spusese că vine părintele Stăniloae cu niÅŸte străini ÅŸi se pregătise de oaspeÅ£i: îl pusese pe unul din fraÅ£i să aducă o căl­dare de apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr ÅŸi storsese o mulÅ£ime de lămâi.

Spre sfârÅŸitul anilor ÅŸaptezeci a venit în România Olivier Clement cu familia. Am făcut împreună o călătorie prin Å£ară. Am trecut prin Cheile Bicazului ÅŸi ne-am îndreptat iar spre Sihăstria ÅŸi Sihla.

Cel mai important moment al acestui drum a fost întâlnirea cu părintele Paisie de la Sihla. Între timp se făcuse drum de maÅŸini peste munte ÅŸi am putut ajunge toÅ£i sus, fară efort.

Nu-l cunoscusem înainte, nu ÅŸtiu când se stabilise acolo. Dar faima lui trecuse de munÅ£ii Agapiei, astfel că ni s-a părut impor­tant ca un ortodox din Occident să cunoască un reprezentant atât de autentic al ortodoxiei româneÅŸti.

Părintele Paisie era un călugăr modest, bătrân, un chip de sfânt. Nu mai vedea bine ÅŸi din cauza asta umbla cu paÅŸi ÅŸovăiel­nici prin chiliuÅ£a lui îngustă ÅŸi cu desăvârÅŸire săracă.

I se spusese că vine părintele Stăniloae cu niÅŸte străini ÅŸi se pregătise de oaspeÅ£i: îl pusese pe unul din fraÅ£i să aducă o căl­dare de apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr ÅŸi storsese o mulÅ£ime de lămâi.

Nici n-am încăput toÅ£i în chilie. Erau de faţă Olivier Clement cu soÅ£ia ÅŸi cei doi copii, părintele BordaÅŸiu cu soÅ£ia ÅŸi noi. Se mai adăugaseră niÅŸte călugări tineri din Sihla.

Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost lumina din odaie. Era foarte strâmt acolo, prin ferestruicile ca de jucarie nu răzbăteau razele de afară. TotuÅŸi încăperea strălucea, părea că undeva, sub grinda joasă, s-ar fi ascuns soarele. Un soare special, aparÅ£inând numai părintelui Paisie, creat de Dumnezeu numai pentru chilia lui.

După aceea am înÅ£eles: lumina nu venea de altundeva. Venea de la părintele Paisie, de la făptura lui măruntă, îmbrăcată într-o rasă neagră-vineÅ£ie, roasă de atâta purtat.

Când au intrat oaspeÅ£ii, s-a îndreptat spre tata ÅŸi s-a aplecat până la pământ sărutîndu-i mâna. Tata s-a apărat: "Vai, părinte Paisie, se poate?" ÅŸi s-a aplecat la rândul lui, încercând să sărute mâna părintelui Paisie. Apoi s-au îmbrăţiÅŸat. Olivier Clement urmărea scena cu ochii în lacrimi ÅŸi a îngenuncheat, cerând să fie blagoslovit.

Am îngenuncheat toÅ£i, ÅŸi părintele Paisie ne-a binecuvîntat: "Domnul...".

Avea gesturi domoale, parcă de catifea, ÅŸi o liniÅŸte formida­bilă pe faÅ£a bătrână, plină de cute subÅ£iri.

Au început să vorbească. Tata l-a întrebat despre Rugăciunea lui Iisus.

Părintele Paisie s-a apărat: "Nu ÅŸtiu, părinte Stăniloae, eu sunt prea nevrednic ca s-o am. Am aflat ÅŸi eu din auzite, de la alÅ£ii, care-o practică într-adevăr".

Åži ne-a vorbit vreun sfert de ceas despre ea. Despre liniÅŸtea ÅŸi lumina care copleÅŸesc pe cel ce se roagă. O stare de extaz unit cu trezvie, cu concentraÅ£ie, cu deplină conÅŸtienţă. I se traducea lui Olivier, care asculta cum cred că n-a mai ascultat niciodată în viaţă. Gândirea lui e prea subtilă ÅŸi prea ancorată în subÅ£irimea spiritului pentru a nu pricepe pe deplin ceea ce spunea părintele Paisie cu vorbele lui modeste.

Treptat sfiala acestuia se risipise. Dacă la început ÅŸovăia oarecum, căutându-ÅŸi cuvintele, pe măsură ce vorbea ne copleÅŸea cu densitatea ÅŸi nuanÅ£area vorbirii lui.

AÅŸ fi vrut, scriind aceste rînduri, să redau câte ceva din cele spuse de el. Dar am renunÅ£at. Nu mă simt în tare să-i reproduc în mod autentic cuvintele. Fără îndoială, numai aÅŸa se putea aborda un asemenea subiect: într-un apofatism în care simplitatea cuvin­telor contrasta evident ÅŸi necesar cu ceea ce ele ÅŸtiau să exprime. Mă îndoiesc că orice titrat universitar care a citit tomuri despre Rugăciunea lui Iisus ÅŸi eventual a susÅ£inut ÅŸi teză de doctorat cu acest subiect poate să expună concentrat ÅŸi esenÅ£ial experienÅ£e pe care numai trăirea lor le face accesibile înÅ£elegerii. Părintele Paisie le trăise, în mod evident, cu toate că în smerenia lui afirmase: "Am aflat de la alÅ£ii...".

Am să spun doar că a fost o lecÅ£ie de teologie cum rareori am auzit. L-am ascultat toÅ£i în tăcere. Ceea ce spunea era definitiv ÅŸi ni se părea că urechile noastre nu pot auzi, ÅŸi mintea noastră nu poate pricepe destul.

Când a încheiat, părintele Paisie a devenit din nou bătrânelul sfios ÅŸi blând, de optzeci de ani, care nu putea pricepe cum de în chilia lui din fundul munÅ£ilor au venit "oameni atât de mari".

Spovedea zi ÅŸi noapte. Åžirul credincioÅŸilor nu se isprăvea niciodată. Părintele îi primea pe toÅ£i, oricând, totdeauna.

Câteodată adormea cu capul aplecat pe patrafir. Apoi tresărea: "Mai spune o dată, c-am moţăit puÅ£in". Omul repeta, ÅŸi părintele asculta, cu creÅŸtetul alb ca neaua sprijinit de cel al păcătosului, într-o înfrăţire plină de smerenie. Apoi vorbea el, îndelung, cu răbdare. La sfirÅŸit se scărpina în cap: "Ce canon să-Å£i dau eu Å£ie? Hai, du-te ÅŸi prăşeÅŸte două, trei cuiburi de cartofi, colo, în grădină! Åži să nu mai faci!" (pe coasta stîncoasă fraÅ£ii săpaseră cu trudă pămîntul pietros ÅŸi tocmiseră o "grădină", două, trei straturi de cartofi ÅŸi de varză) Ei ne-au relatat cele de mai sus. Zâmbeau când vor­beau de părintele lor, un zâmbet plin de dragoste, de veneraÅ£ie ÅŸi de entuziasm.

De obicei la cei ce trăiesc în preajma personalităţilor despre care se vorbeÅŸte mult ÅŸi cu admiraÅ£ie funcÅ£ionează un spirit critic foarte accentuat. E oarecum o reacÅ£ie de autoapărare, de autoscuzare, nici el nu-i mai bun ca mine, toÅ£i avem cusururile nnoastre. Deseori am remarcat această atitudine, uneori justificată, alteori nu. Dar în ceea ce-l priveÅŸte pe părintele Paisie exista un consens care ni s-a părut cât se poate de întemeiat. El era în mod evident deasupra tuturor imperfecÅ£iunilor umane, omul în care nu exista răutate, aÅŸa cum se spune în Biblie. (…)

La plecare, tata ÅŸi Olivier, ÅŸi noi toÅ£i ceilalÅ£i i-am sărutat mâna. Părintele ne-a binecuvântat, după ce se asigurase că ne răcorisem cu limonadă ÅŸi că nu plecam însetaÅ£i la drum.

Pe părintele Paisie cel blând ÅŸi cu chip de sfânt l-am mai întîlnit o dată, peste vreo doi ani, cînd am revenit în Moldova mănăs­tirilor ÅŸi a călugărilor îmbunătăţiÅ£i, în Moldova VoroneÅ£ului ÅŸi a Cetăţii NeamÅ£ului.

Åži i-am mulÅ£umit totdeauna lui Dumnezeu că ne-a îngăduit să-l cunoaÅŸtem ÅŸi să ne convingem încă o dată că sfinÅ£enia există ÅŸi astăzi pe faÅ£a pământului. Trebuie doar să descoperi locurile unde vieÅ£uieÅŸte modest ÅŸi tăcut.
 

(Lidia Ionescu Stăniloae, "Lumina faptei din lumina cuvântului". Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas)


 

CITEȘTE ȘI: "Când vor fi plătiÈ›i banii câștigaÈ›i de profesori prin hotărârile judecătoreÈ..."