Ca si cuvantul "fariseu", care la origine, in spiritualitatea iudaica, insemna "ales”, "deosebit", in sensul cel bun al cuvantului dar care in spiritualitatea crestina a devenit simbol al prefacatoriei sinonim cu "formalist", "laudaros", "inselator", "fatarnic", "impostor", fiindca una zice si alta face, "mormant varuit", alb si curat la vedere, dar putred pe dinauntru, tot asa cu cuvantul "mironosita” trece printr-o usoara tendinta de a se peioriza si a insemna femeie care afecteaza evlavia fara s-o aiba cu adevarat. "O mironosita dintr-acelea"... auzim adesea cu intentia de a ni se sugera ca, in ce mai bun caz se preface a fi evlavioasa, daca nu cumva e de-a dreptul bigota. Sensul cuvantului e gata sa imbrace intelesuri aproape contrarii, caci bigotul sufera de ingustime de minte, dar nu de lipsa de sinceritate.
Daca in cazul fariseului nu mai avem ce face, pentru ca chiar fariseii si-au facut-o, cum se zice, cu mana lor, acreditandu-si in istorie o definitie care i-a dezavantajat, si pe care chiar Mantuitorul a folosit-o ca atare ori de cate ori s-a intalnit cu dansii - poate cu o singura exceptie: Nicodim (Ioan 3) -, in cazul mironositelor se face nedreptate atat prototipului istoric, precum si cuvantului. Cum insa cuvintele isi au destinele lor, tinand de legi care nu pot fi controlate si care delimiteaza pana la masuri infinitesimale anumite nuante, o asemenea delimitare subtila s-a operat in timp si cu cuvantul mironosita. Ceea ce nu inseamna ca in acest caz n-ar mai fi inca posibila o reabilitare, macar pentru a pastra cuvantului, in vorbirea biblica, sensul lui originar, ceea ce nu mai e posibil cu celalalt cuvant -fariseu. Cel putin in spiritualitatea crestina. Aici, stigmatizarea prototipului e aspra, categorica si neta:
"Pe scaunul lui Moise s-au asezat carturarii si fariseii. Deci - acest deci fara o premiza majora alta decat aratarea numelui lor, ceea ce insemna ca numele era deja compromis in fata opiniei publice si in limbajul curent - toate cate vor zice voua, sa paziti si sa faceti, iara dupa faptele lor sa nu va luati, caci ei zic dar nu fac. Leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu vor sa le miste. Toate faptele lor le fac ca sa fie vazute de oameni".
"Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din menta, din marar si din chimen si nesocotiti cele mai de seama ale legii: dreptatea, mila si credinta. Acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati".
"Povatuitori orbi, care strecurati tantarul si inghititi camila".
"Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca voi curatiti partea cea din afara a paharului si a blidului, iara pe dinauntru sunt pline de rapire si de nedreptate!..."
"Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca va asemanati mormintelor varuite, care pe din afara par frumoase, iar inauntru sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara pareti oamenilor ca sunteti drepti, iar inauntru sunteti plini de fatarnicie si de nelegiuire!" (Matei 23, 3 si urm.).
Mironositele sunt insa femei evlavioase, onorabile, unele sunt mame, printre care si Maica Domnului. Au luat parte la rastignire, cu sufletele sfasiate de durere pentru nedreptatea ce se facea unui om sfant pe care il iubisera cu iubire curata, si apoi, potrivit traditiei, s-au dus cu mir la mormant - mormintele erau sapate orizontal in stanci, nu in adancime ca astazi, si erau astupate cu pietre ce puteau fi inlaturate - ca sa unga dupa ritual corpul infasurat in giulgiuri albe de panza.
"Iar dupa ce a trecut ziua sambetei, cand se lumina spre ziua cea dintai a saptamanii, a venit Maria Magdalena si cealalta Marie sa vada mormantul", scrie Sfantul Evanghelist Matei (28, 1). Sfantul Marcu da si mai multe amanunte: "Iara dupa ce a trecut sambata, Maria Magdalena, Maria lui Iacov si Salomea au cumparat miresme, ca sa mearga sa unga pe Iisus. Si in ziua intaia a saptamanii, foarte de dimineata, cand rasarea soarele, au venit la mormant" (Marcu 16, 1-2).
In afara acestor amanunte, privind miresmele si obiceiul ungerii trupului, Sfantul Luca mai precizeaza ca femeile acestea erau dintre "cele care venisera cu Iisus din Galileia" (Luca 23, 55) si ca, in afara celor numite, "impreuna cu dansele au venit si altele" (Luca 24, 1) si le numeste impreuna cu cele cunoscute deja: "Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama Iui Iacov, si altele" (Luca 24, 10). Sfantul Ioan, preocupat mai ales de convorbirea lui Iisus cu Maria Magdalena, se opreste mai indelung asupra acestui episod (Ioan 20, 1 si urm.).
Acestea erau mironositele. Fie convertite in sensul cel mai profund al cuvantului, de la pacat la virtute, fie mame. Mama lui Iisus, a lui Iacov si ale celorlalti apostoli. Mamele bune si generoase, grijulii si compatimitoare ca in propria lor carne si in propriul lor suflet, mamele asa cum au fost dintotdeauna si cum sunt si astazi, si cum vor fi in vecii vecilor. Cu nedreptate deci s-a convertit cuvantul mironosita in ceva ce ar presupune bigotismul sau chiar, ca si la farisei, o bine ascunsa fatarnicie. Fireste, nu ne putem lupta cu cuvantul. Cum multe lucruri se falsifica in istorie, vor fi fiind si asemenea femei care, din zel nepriceput sau din viclenie insuficient ascunsa, au compromis sau compromit ceea ce desemneaza in Noul Testament cea mai onorabila dintre insusirile feminine, dragostea, duiosia, respectul traditiilor, comuniunea cu cei plecati.
Noi sa ramanem la acest inteles al mironositelor. Cuvantul inseamna "purtatoare de mir". Mirul este un fel de untdelemn alcatuit din foarte multe substante aromate, cu care se imbalsamau mortii. Mai tarziu, in istoria crestinismului, mirul a devenit substanta ungerii in Taina Mirungerii, care se administreaza indata dupa Botez, apoi la Sfantul Maslu si la alte ceremonii bisericesti, precum sfintirea bisericilor, ungerea imparatilor, odinioara, in Bizant si in alte parti, iar in romano-catolicism si la Taina Preotiei.
Biserica ne aminteste astazi despre femeile purtatoare de mir care, a treia zi dupa inmormantarea lui Iisus, s-au dus la mormant, potrivit obiceiului, sa-L imbalsameze, sa-L miruiasca, sa-I acopere giulgiurile cu acest mir bine mirositor, care sa biruiasca sau macar sa atenueze mirosurile corpului in putrezire, macar pentru perioada in care cei dragi veneau la mormant intr-o ultima incercare de pastrare a comuniunii de dragoste si a legaturilor sufletesti brusc dezlegate si taiate. Istoria pe care o relateaza evanghelistii incepe cu pogorarea de pe cruce. Ni se spune cum un ucenic de taina al lui Iisus, Iosif din Arimateia, membru al Sanhedrinului - caci e numit "sfetnic insemnat" (Marcu 15, 43) s-a dus la Pilat si a cerut corpul lui Iisus ca sa-l ingroape. Pilat s-a mirat - spune evanghelistul Marcu - (15, 44) ca Iisus a murit asa devreme, dar nu s-a incredintat pe spusele lui Iosif, ci a chemat un sutas, un comandant militar, pe care l-a intrebat daca e adevarat ca cel rastignit a murit. Sutasul i-a confirmat moartea. Atunci Pilat i-a dat lui Iosif corpul ca sa fie ingropat. Episodul pogorarii de pe Cruce, cel al inmormantarii, ca si cel al punerii pietrei deasupra mormantului sunt povestite cu amanunte, pana se ajunge la momentul diminetii zilei celei dintai a saptamanii, care era duminica, cand, in zori, spre rasaritul soarelui, mironositele au venit cu mir la mormant. Se gandeau cum vor face "sa pravaleasca", precum spun textele vechi, piatra care, ca o usa, inchidea mormantul si care era foarte grea. Trebuia data la o parte cu grija, ca sa poata apoi fi pusa la loc. Spre uimirea lor, cand au ajuns acolo, au vazut ca piatra era data la o parte. Inauntru au vazut un barbat tanar, imbracat in haina alba ca lumina (Marcu 16, 5).
Evanghelistul spune ca "s-au spaimantat". S-au spaimantat pentru ca nu era ceea ce asteptau ele sa vada. Cine nu s-ar fi spaimantat? Asteptau sa gaseasca acolo corpul lui Iisus cel ingropat si, cand colo, au vazut in loc "sezand in dreapta" un tanar. Mai mult decat aceasta, tanarul a stat de vorba cu ele. Sa remarcam amanuntele: sedea in dreapta. Aceste precizari sunt foarte importante pentru istoricitatea evenimentului. Mai intai le-a linistit, cum era si firesc: "Nu va spaimantati"! Pe Iisus Nazarineanul Cel rastignit II cautati? Cel care a fost aici ingropat? Nu mai este aici. S-a sculat. "Duceti-va si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va fi mai inainte de voi in Galileia. Acolo il veti vedea, cum v-a spus El" (Marcu 16). Femeile s-au spaimantat si mai tare. Evanghelistul spune: le-a apucat groaza, cutremurul si frica si au fugit. Le era atat de frica, incat nici n-au spus nimanui nimic. Probabil Maria Magdalena va fi ramas acolo, pentru ca ei i s-a aratat chiar Iisus si a stat de vorba cu ea.
In legatura cu acestea as vrea sa ma opresc asupra catorva lucruri. Evanghelistii noteaza aici faptele asa cum s-au petrecut ele, foarte firesc. Iata, nu se feresc deloc sa noteze ca femeilor mironosite le-a fost teama, ca s-au ingrozit, ca s-au spaimantat. Ei noteaza totul asa cum a fost. Daca ar fi vrut sa ne prezinte un tablou ideal, eroic, al invierii Mantuitorului, atunci fara indoiala ca n-ar fi notat frica mironositelor, indoiala si necredinta lor in inviere. Si nu numai a lor, ci si a apostolilor, cand li s-a povestit. "Acestia insa auzind (de la Maria Magdalena) ca El este viu si a fost vazut de dansa, nu au crezut" (Marcu 16, 11). In trei versete la rand, Sfantul Marcu insista ca toti cei carora li s-a povestit despre inviere "n-au crezut". Femeile s-au inspaimantat, iar ucenicii n-au crezut.
Tocmai aceste reactii firesti sunt cele mai puternice argumente pentru veridictatea invierii. Evanghelistii care au notat evenimentele nu le-au inventat, nu le-au potrivit ca sa le iasa lor bine, ca intr-un roman extraordinar cu eroi pozitivi, pentru a prezenta o istorie a invierii cat mai frumoasa, ci le-au relatat asa cum au fost ele, invaluite de indoieli si necredinta. Numai intalnirea tuturor cu Iisus le-a putut schimba necredinta in credinta.
As vrea sa mai precizez un lucru, spre a nu cadea in vreo rastalmacire. De ce oare ingerul a recomandat mironositelor in mod special sa-i spuna despre inviere "si Iui Petru"? Unii tind sa creada ca in felul acesta i-ar fi acordat un primat, ca l-ar fi deosebit de apostolii ceilalti. Ori e tocmai dimpotriva. Numai Petru se lepadase de trei ori de Iisus, in vremea Patimilor. Ca nu cumva sa se creada si el lepadat de Iisus, ca sa i se dea speranta reintegrarii in apostolat, ceea ce s-a si intamplat, de aceea ingerul l-a mentionat in chip special. Cred ca acest lucru e bine inteles de toti cei care privesc episodul cu buna credinta. Si unor copii de li s-ar povesti intamplarea cu lepadarile si apoi aceasta mentionare a lui Petru de catre inger, ar intelege usor motivul!
Mironositele au avut asadar nu numai privilegiul de a vedea mormantul gol, ci au avut si privilegiul de a sta de vorba cu o fiinta supranaturala, cu un inger, un inger care luase forme perceptibile, in asa fel incat sa cada sub capacitatea de vedere a ochilor omenesti. A luat forme perceptibile, forma unui tanar si a vorbit cu ele in limba lor, ca sa fie inteles. Ingerii vorbesc toate limbile lumii. Sunt limbile lor paterne. Scriptura ne vorbeste de altfel de mai multe ori despre existenta ingerilor. Un inger a venit si a vestit Fecioarei Maria ca va naste fiu (Luca 1, 26), un inger i-a vestit lui Iosif ca Maria va naste, fara ca Iosif "s-o fi cunoscut" (Matei 1, 20). Un inger i-a vestit lui Iosif si Mariei sa fuga in Egipt (Matei 2, 19-20), si de multe alte ori in Sfanta Scriptura este vorba despre aceste fiinte supranaturale.
De altfel, teologia crestina arata ca exista noua cete de ingeri, numite de Sfantul Dionisie Areopagitul: serafimii, heruvimii, scaunele, domniile, puterile, stapaniile, incepatoriile, arhanghelii si ingerii. Fiecare din noi isi are ingerul lui pazitor. Mironisitele au avut deci privilegiul extraordinar de a sta de vorba cu o fiinta supranaturala, cu un inger, si de a afla chiar din gura lui ca Iisus a inviat. Ambasadorul era pe masura Domnului sau!
Aceasta este intamplarea pe care ne-o reaminteste Evanghelia de astazi, spre a ne intari credinta in invierea Domnului si prin marturia mironositelor.
Se vorbeste mult astazi despre rolul femeii in societate si, in ceea ce ne priveste pe noi, in crestinism. In multe locuri in lume femeile mai sunt inca supuse multor discriminari, cu privire la plata muncii, inferioara barbatilor, cu privire la accesul la diferite profesiuni, in viata publica etc. O discutie aprinsa are loc in ultimii ani si in ceea ce priveste rolul si locul femeilor in crestinism. In aceasta privinta Ortodoxia isi are punctul ei de vedere, asupra caruia ne vom opri in cateva cuvinte, pentru ca e din ce in ce mai greu sa ne eschivam de la discutia care cuprinde tot mai largi cercuri feministe, iar femeile sunt buna jumatate care alcatuiesc Biserica lui Hristos, impreuna cu barbatii.
Sa fixam impreuna cateva jaloane, cateva dintre cele multe care se pot spune despre locul si rolul femeii in crestinism, potrivit invataturii Mantuitorului Hristos si a apostolilor Sai. Sa incercam sa comentam cateva invataturi dintre acestea, fara pretentia, desigur, de a epuiza aici, in scurtul timp pe care il avem, intreaga problema. Spre exemplu, la un moment dat, Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Timotei (2, 15) spune ca "femeia se va mantui prin nastere de prunci, daca va vietui cu smerenie, in credinta, in iubire si in sfintenie". Vedem in aceste cuvinte ale Sfantului Pavel, temelia invataturii crestine despre indatorirea de a perpetua viata pe pamant. Si cine ar putea spune ca e putin, sau ca e ceva lipsit de importanta? Este un principiu crestin fundamental, acesta, prin care se indatoreaza femeia sa nasca prunci, potrivit de altfel vechii invataturi, vechii trimiteri a lui Dumnezeu pe pamant a primei familii, cand a spus: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Geneza 1, 28). E o porunca dumnezeiasca, nu e ceva lasat la voia, la indemana si la hotararea noastra. In Evanghelia dupa Sfantul Matei (19, 6) Mantuitorul spune: "Ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta".
Iata invatatura crestina despre familie. Multi se vor intreba acum: daca e porunca, de ce unii se excepteaza de la casatorie, fie barbati, fie femei? Nu e o calcare de lege? In Vechiul Testament, femeia care nu nastea era socotita si se socotea si ea blestemata. De aceea putea fi repudiata. Mantuitorul insa a pledat pentru soliditatea familiei, ingaduind despartirea numai din motive de infidelitate. Cand a fost intrebat cum se justifica unii care nu se casatoresc deloc, s-a ferit sa dea o explicatie deschisa. A sugerat-o insa. I-a exclus bineinteles pe fameni (nascuti sau deveniti prin violentare), dar a facut referire si la cei care raman necasatoriti "pentru imparatia lui Dumnezeu" (Matei 19, 12). Ii va fi avut in vedere pe cei care se dedica exclusiv slujirii lui Dumnezeu si oamenilor, prin opere de caritate, prin daruire totala, in care sa nu fie impiedicati de nimeni. Pe unii ca acestia i-a indreptatit, incheind scurt discutia printr-una din sentintele sale enigmatice: "Cine poate cuprinde, sa cuprinda" (Matei 19, 12). Sentinta se poate referi la ascultatorii care ii pusesera intrebarea, dar si la cei in cauza: cine poate ramane necasatorit, sa ramana!
E limpede insa ca regula generala ramane familia. Parca anume pentru a sublinia aceasta idee, indata dupa convorbirea despre casatorie-necasatorie, Iisus cheama la sine pruncii. E ca un fel de concluzie a convorbirii. Si cat de frumos vorbeste atunci cand spune: "Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor"" (Matei 19, 14). Mantuitorul fundamenteaza prin aceste cuvinte familia ca organism social binecuvantat de Dumnezeu.
Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Galateni (3, 28), spune: De acum inainte, potrivit cu invatatura Domnului nostru, "nu mai exista nici iudeu, nici elin, nici rob, nici slobod, nu mai exista nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, caci in Hristos Iisus voi toti una sunteti". Prin aceasta invatatura, Sfantul Pavel vine sa schimbe in mod fundamental opinia despre relatiile dintre barbat si femeie din lumea de atunci. Trebuie sa stiti ca atunci - si inca si astazi -in multe parti din lume, in Orient indeosebi, raportul dintre barbat si femeie mai este inca un raport ca intre sclav si stapan, femeia fiind sclava bineinteles. De altfel, chiar astazi, si inchipuiti-va cum va fi fost in trecut, chiar astazi privilegiul de a se ruga in sinagoga apartine mai mult barbatilor. Si tot asa e si la musulmani.
M-am intamplat odata la Cairo si am vazut o inmormantare. Trecea convoiul pe strada, dar in convoi nu era absolut nici o femeie. Am intrebat pe insotitorii egipteni: de ce nu e nici o femeie? Mortul acesta n-a avut pe nimeni, «N-a fost casatorit, nu a avut nici o ruda, nici mama, nici o sora? - A, nu, femeile n-au voie sa-l insoteasca pe mort pana la mormant. E numai privilegiul barbatilor. Femeile raman acasa. Si multe alte privilegii aveau in trecut si au si astazi numai barbatii in Orient. Femeile erau socotite fiinte de mana a doua, daca nu chiar sclave. Si astazi inca, niciodata o sotie nu merge pe strada inaintea barbatului. La multe popoare barbatii aveau drept de viata si de moarte asupra femeilor. Si le puteau alunga oricand de acasa. Ei bine, Mantuitorul, si Sfantul Pavel fixeaza aceasta invatatura a Mantuitorului, vine sa declare egalitatea barbatului cu femeia. De acum incolo nu mai exista parte femeiasca sau parte barbateasca, adica nu mai exista diferente intre sexe. Toti suntem una.
Sfantul Pavel merge si mai departe in Epistola catre Efeseni (5, 22 si urm.) atunci cand, definind Biserica drept Trup al lui Hristos si subliniind unitatea organica dintre Capul-Hristos si Biserica-Trup, arata ca prin casatorie se realizeaza tot o astfel de unitate organica, sotul si sotia devenind si ei un singur trup.
Barbatul trebuie sa-si iubeasca femeia cum isi iubeste propriul trup, precum Hristos iubeste Biserica. Trebuie sa fim de acord ca o asemenea analogie, daca n-ar veni din gura Sfantului Pavel, le-ar fi fost greu altora s-o indrazneasca. Dar ea vrea sa intareasca la modul cel mai inalt posibil sfintenia casatoriei si egalitatea celor doi parteneri de destin, care devin un destin, incetand de a fi doua destine.
Femeia e protejata si prin aceea ca nu e ingaduita parasirea ei in afara de motive de adulter. Adulterul inseamna denuntarea unitatii, asa incat nici macar atunci nu ea e cea parasita, ci ea iese din conditia de unitate in care a intrat prin casatorie.
Aceasta invatatura a Mantuitorului, dezvoltata de Sfantul Pavel, despre raporturile dintre barbat si femeie si despre locul femeii in societate, a fost o adevarata revolutie in viata sociala a vremii de atunci. Poate ca asa si trebuie sa ne explicam faptul ca pe Mantuitorul il urmau multe, foarte multe femei. Se spune adesea in multe texte biblice: Erau atatea mii de barbati, afara de femei si de copii. Numarul acestora va fi fost si mai mare, atat de mare incat nici nu putea fi evaluat.
Apostolii au fost insa toti barbati. Sa fi fost si acesta un tribut adus mentalitatii vremii? Se stie ca Mantuitorul, de fapt, a fost foarte atent, intotdeauna cu femeile. A avut atitudini de iertare, in cazuri de toti condamnabile. A iertat pe femeia pacatoasa atunci cand toti ceilalti erau gata s-o ucida cu pietre. Asa a facut din ea o sfanta, iar din Maria, sora Martei si a lui Lazar, a facut un model pentru contemplative. A stat de vorba cu femeia samarineanca, desi lucrul era interzis de legea iudaica si condamnabil. Atitudinile lui au fost intotdeauna dictate de dorinta de a pune semnul egalitatii intre barbati si intre femei, si n-a facut niciodata vreo deosebire intre drepturile si indatoririle unora si ale altora, fie in viata sociala, fie in viata de dincolo, in afara, desigur, de cele inscrise in structura specifica a sexelor, data de la creatie, precum nasterea de prunci pentru femei.
Toate aceste trei lucruri pe care am vrut sa le punctez, si anume: invatatura crestina despre procreatie, ca menire esentiala a convietuirii dintre barbat si femei; invatatura crestina despre familie, ca fundament al vietii sociale si instrument al procreatiei, si invatatura crestina despre egalitatea dintre barbat si femeie sunt in acelasi timp si norme sociale. Ele ne arata care este invatatura Mantuitorului despre viata sociala crestina, cum trebuie organizata, cum trebuie sa traiasca crestinii in societate. In toate aceste trei laturi se dovedeste ca crestinismul a adus invataturi pozitive, invataturi inaintate, fata de conceptiile si morala din vremea sa. Ele sunt valabile si astazi. Duc la consolidarea societatii, la stabilizarea si la sanctificarea rostului familiei, la perpetuarea si apararea vietii, care este una din datoriile esentiale ale oamenilor pe pamant.
In toate acestea, femeile pot si sunt chemate sa joace un rol dintre cele mai importante. Spunea cineva: Dati-mi o generatie de mame bune si voi transforma lumea. Cat e de adevarat acest lucru! O generatie de mame bune ar fi o generatie de mame care sa-i invete pe copiii lor sa fie buni, sa fie drepti, sa fie respectuosi, sa invete, sa fie prin toate ale lor creatori, sa-si iubeasca aproapele si pe Dumnezeu, sa cultive binele si frumosul, sa cultive adevarul. O generatie de astfel de mame, care ar scoate o generatie de astfel de copii, fara indoiala ar transforma lumea, ne-ar da o societate mai buna, o altfel de societate decat aceasta societate din lumea de azi, care pregateste pe ici, pe colo, in diferite colturi ale lumii, razboaie si distrugeri. Femeile, cu sensibilitatea lor deosebita, au fost intotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserica, si acest lucru trebuie sa fie in continuare incurajat, pentru ca de aici isi iau ele sursa invataturilor pe care trebuie sa le transmita copiilor lor. Citeam undeva ca in Franta s-a facut la un moment dat un test.
S-a pus o intrebare la care a fost chemata multa lume sa raspunda, intrebarea a fost urmatoarea: De ce in inchisori sunt mai multi barbati decat femei? Au venit tot felul de raspunsuri. Unul singur a castigat, si anume acela care a raspuns asa: In inchisori sunt mai multi barbati decat femei, pentru ca in biserici sunt mai multe femei decat barbati! Spre bucuria noastra, la noi in biserica partile sunt egale. Inchisorile ar trebui sa fie goale!
Mironositele care s-au dus la mormant l-au gasit gol si au anuntat ele, cele dintai, ca Hristos a inviat! Fie ca marturia lor sa ne intareasca si noua credinta in inviere si in tot ceea ce ne-a lasat Mantuitorul inviat drept mostenire, faptele, minunile si cuvintele invataturii Sale mantuitoare.
IPS Antonie Plamadeala