Predica la Duminica a 23-a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,
Sa ne impartasim mai intai – ca intotdeauna in dumnezeiasca Liturghie a duminicii – din cuvantul lui Dumnezeu. Precum a zis Domnul: “Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine are viata vesnica”, asa sa ne impartasim si astazi – pentru viata de veci, pentru viata deplina – din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei:
“In vremea aceea a ajuns Iisus cu corabia in tinutul gherghesenilor, care este in fata Galileii. Si iesind pe uscat L-a intampinat un barbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si vazand pe Iisus, strigand, a cazut inaintea Lui si cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui! Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea, si era legat in lanturi si in obezi, pazindu-l, dar el sfarama legaturile pentru ca era manat de demon, in pustie. Si l-a intrebat Iisus, zicand: Care iti este numele? Iar el a zis: Legiune. Caci demoni multi intrasera in el. Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar pazitorii vazand ce s-a intamplat au fugit si au vestit in cetate si prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, imbracat si intreg la minte, sezand jos, la picioarele lui Iisus, si s-au infricosat. Iar cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Si L-a rugat pe El toata multimea din tinutul gherghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frica mare. Iar El, intrand in corabie, s-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii Il ruga sa ramana cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand: Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu. Si a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse spre binele lui, Iisus.” (Luca 8, 26-39).
Iubitilor, de atatea ori am ascultat acest loc al Sfintei Evanghelii. Si Bunul Dumnezeu ne-a impartasit intelegere, lumina, spre zidirea sufletului fiecaruia dintre noi. Sa-L rugam si acum ca, in lumina Lui, sa vedem lumina sfanta din aceasta tragedie a sufletului, a vietii omenesti (una dintre cele mai cutremuratoare), anume un om stapanit de demoni multi, de legiune, fapt socotit adeseori de medici (si de noi ceilalti, profani) numai o boala mentala. Dar orice boala, vazuta mai adanc, nu e de la om. Si, mai adanc, nu e de la Dumnezeu. Ci, hotarat, de la cel rau. Cum a intampinat Iisus atunci – cum intampina si astazi – o asemenea cadere tragica a omului? Daca noi am gandi si ne-am cerceta in adanc, am simti si am recunoaste ca, intr-un anume fel, fiecare este atins, putin sau mai mult, de lucrarea celui rau, caci pacatul prin cel rau a intrat in lume. Originea raului nu e in om, ci in ingerul cazut. De aceea, cum vom vedea pe parcursul smerit al cuvantului, vom incerca sa deslusim ispitele si pacatele care vin de la noi (dar dupa cadere, dupa ispita demonului) si cele care vin continuu si in chip nemijlocit de la demon, asa cum ne invata dumnezeiestii Parinti.
Am ascultat cum Sfantul evanghelist Luca ne descrie: mergand Iisus pe tarmul celalalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre rasarit, intr-un tinut care era numit “al gherghesenilor” si “al gadarenilor”, L-a intampinat sarmanul demonizat. Cum il descrie Sfantul evanghelist Luca – si ceilalti evanghelisti (in Evanghelia dupa Matei e vorba de doi demonizati) – cat de inspaimantator era pentru lumea infricosata de tot raul! Nu mai punea haina pe el, nu mai locuia in casa, ci prin morminte… . Moartea unde a fost provocata? Cum spune dumnezeiescul Pavel: de aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau, sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavol. Si sarmanul demonizat isi cauta, din timpul vietuirii lui nefericite, locul mormantului. Oamenii incercau sa-l tina undeva, intr-o casa, inchis, legat; el sfarama obezile si alerga in pustie . Si, vazandu-L pe Iisus, a inaintat. Inchipuiti-va, toata lumea se inspaimanta cand il privea, de departe. Se intelege ca Iisus nu se inspaimanta; se mahneste adanc si il intampina. Si, uimitor, demonul din el Ii vorbeste Mantuitorului si-L recunoaste de Fiu al lui Dumnezeu.
Va spune mai pe urma Sfantul Iacov: “si demonii cred; si se cutremura” (Iacov 2, 19). Cred, in spaima insa. Sa nu uitam, sa luam aminte – mai ales cei care sunt ispititi sa nu creada – caci el, demonul, care crede, indeamna pe oameni sa nu creada. Aceasta e una din cele mai grave ispite ale demonului.
Atat de clara, de limpede pare credinta lui, incat Ii spune Mantuitorului “cu glas mare, cazand inaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui! Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea”.
“Nu ma chinui!”… Iubitilor, ce insemna acest chin? Si ce inseamna chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluseste una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne da aici un talc adanc Sfantul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice chin. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de iubire e mai ascutita decat orice chin din lume. E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului, care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, iar pe cei ce au facut cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena. Dragostea imbata insa sufletele celor de sus cu desfatarea ei”.
O, Doamne, intelegem adancul acestei marturii! Judecata, osanda lui Dumnezeu, chiar cele sase intrebari ale Judecatii (pe care le evocam intodeauna la Evanghelia din Duminica Judecatii: “Am fost flamand, insetat, gol, strain, bolnav, in temnita… si nu M-ati slujit”) tot taina a iubirii sunt. Atunci, care este osanda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Sa nu gresim in veci si sa nu hulim in felul acesta! Judecata, osanda, pedeapsa lui Dumnezeu este iubire. Atunci cand auzim ca vor merge cei pacatosi in osanda vesnica, aceasta inseamna ca vor suporta osanda iubirii. Nu este alta. Multi au aplicat Dumnezeirii gandurile, pacatele lor, judecandu-L pe Dumnezeu, socotind ca El este, in vreun fel, chiar autorul mortii. Doamne pazeste! Dumnezeu n-a facut moartea, spune Scriptura, si nu se bucura de osanda si de moartea celor vii. Caci vii le-a facut pe toate.
Acesta este unul dintre cele mai adanci adevaruri pe care trebuie sa le gandim; si sa ne impartasim din el. Pentru ca, impartasindu-ne din iubire, ne impartasim din vesnicia lui Dumnezeu. Acelasi Parinte, Isaac Sirul, spune: “Cel ce se hraneste cu iubirea se hraneste cu viata vesnica a lui Dumnezeu”. Simti, in iubire, totdeauna, luminand in tine vesnicia, puterea vietii de veci. Altfel, cum au spus si Isaac Sirul si alti Parinti, sarmanul om (si nefericitul demon) nu pot suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea, care simte “carbuni de foc aprinsi in inima lui”, cum spune Isaia proorocul! Sau: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” (Dostoievski), si inca: “Iadul este crima impotriva iubirii” (Eugen Ionescu).
Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu ma chinui!” – Nu ma chinui cu iubirea! Si, intreband Iisus: “Care iti este numele?”, demonul (omul, caci prin gura lui vorbea) a raspuns: “Legiune, ca suntem multi”. Si aici, la fel, se dezvaluie o fata intunecata a tragediei demonizatului; a oricarui demonizat: nu omul a vorbit. A vorbit demonul din el. Si-L rugau demonii pe Iisus: “De poruncesti cumva sa iesim, nu ne mana in adanc!”. La Apocalipsa, dumnezeiescul Ioan vorbeste de “adancimile satanei” – inventiile demonice cu care ispiteste din adanc. Demonii nu doreau sa mearga in adanc, intr-un anume fel, la obarsia lor, la obarsia raului. Dar era acolo o turma de porci; si L-au rugat pe Mantuitorul: “Ingaduieste-ne sa intram in turma de porci!”. Nu in adanc sa mearga ci – o, nefericitii! – sa-si duca mai departe slujba lor de distrugere. Iar, in taina mare a libertatii si, intr-un fel, a “rugaciunii” lor (daca o putem numi asa), le-a ingaduit; revelator, ca sa descopere lucrul lor, al demonilor, in lume. Asa trebuie sa intelegem partea ultima a acestei pericope (la care ne vom referi in final). Si intrand in turma de porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sarmanul indracit il chinuia si-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvantatoare le chinuie, le alearga, facandu-le sa se arunce de pe tarm in lac. Pazitorii se infricoseaza, totdeodata, si de privelistea care li se arata, de prezenta lui Dumnezeu si a lucrarii Lui, dar si de paguba pentru care socoteau ca vor raspunde. Alearga in cetate, vestesc, gherghesenii vin, afla cum a fost vindecat demonizatul (ei il cunosteau), si-l vad deodata la picioarele Mantuitorului, linistit. Dar, uimitor, de spaima, de paguba, Il roaga pe Iisus sa plece de la ei; sa-i lase in lumea gandurilor lor. Scapasera de demonizat, insa pierdusera turma de porci. Iisus primeste cuvantul lor. Se retrage. Cel vindecat se apropie si-L roaga sa ramana cu El. Dar Iisus ii spune: “Mergi si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu!”. Iisus se urca in corabie, cel vindecat, redobandindu-si chipul, zidit dupa chipul Celui care il vindecase acum (al lui Iisus), vesteste acolo, in cetatea, in casa lui, in tot tinutul…
De ce l-a trimis Iisus? Altadata, cand vindeca orbi sau alti bolnavi, le spunea: “Vedeti, sa nu spuneti nimanui!”. Tainic. Acum, dimpotriva, nu-l ia cu Dansul. Avea ucenici. Il lasa acolo sa fie apostol, sa spuna ce-i daruise lui. Ii redescoperise si-i redaruise chipul lui, dupa chip divin. Mantuitorul l-a trimis sa vesteasca, pentru ca lumea de acolo, de buna seama, avea sa auda cum turma de porci se pravalise in adanc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, sa aiba in fata taina binelui si a raului. A raului, care a intrat in lume prin demon si care il slutise, facand din sarmanul om – o, nefericitul de el! – un vas in care era legiune de demoni; si a binelui, caci oamenii puteau sa vada cum raul care a pus stapanire pe om poate fi scos, inlaturat de Dumnezeu, ca omul sa-si redobandeasca, sa-si redescopere chipul. Mai mult, sa vada ca tinta demonului nu este numai omul, ci intreaga faptura, opera divina . Pentru care pe atatia dintre noi ii patrunde cu gandurile lui distrugatoare, ca sa faca aceasta opera divina – Creatia – irespirabila, sa o intineze.
De aceea cel vindecat trebuia sa stea marturie si, daca vreti, sa fie cuvantul – am zice, definitoriu – al binelui si al raului. Binele e Dumnezeu. Si trebuie sa stii, suflete, ce inseamna binele, ca orice gand, cuvant si lucru al tau sa fie inchinat zidirii. Dupa aceasta cunosti ca te afli in bine – cand prin toate creezi, dai viata, salvezi. Iar raul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot ceea ce este desertaciune si, mai grav, tot ceea ce distruge.
Aflandu-ma la un moment dat in dialog cu o personalitate, un rector al unei universitati, a venit vorba despre o asemenea tema. Si am subliniat: “binele creeaza; raul distruge”. Pe buna dreptate, in dialog a aparut intrebarea: “dar daca raul distruge, nu trebuie si noi sa-l distrugem?”. Iar eu am raspuns: “tocmai aceasta a facut Hristos pe Cruce: a rastignit raul; a rastignit pacatul omului”. Si n-a ramas la actul distrugerii raului. Raul l-a distrus, dar faptura a inaltat-o la Inviere. Caci Hristos, rastignindu-Se si rastignind in El raul nostru, pacatul nostru, firea umana pe care Si-a luat-o din sangiurile Fecioarei a dus-o la Inviere. De aceea zic Parintii: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”.
Iisus a izgonit pacatul, raul din cel demonizat, si a redescoperit chipul divin din el, chipul originar. In acel demonizat Iisus contempla in adanc chipul zidit de El. Caci asa a lucrat Dumnezeu dintru inceput: l-a zidit pe om dupa chipul si asemanarea Lui. Mai talcuit: l-a zidit pe om – si aceasta-i definitia noastra potrivit Scripturii – dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva nesfarsitei asemanari cu El. Si atunci, Iisus asa a vindecat: a distrus raul si l-a salvat pe om. L-a trimis pe om sa spuna celor din jur, care cugetau inspaimantati la pieirea, la pierderea bietilor porci, ca a fost salvat omul; si sa le arate distinctia intre bine si rau.
Aceasta e – atat de limpede – distinctia intre bine si rau; s-o stim si s-o marturisim: atunci cunosti ca te afli in bine si in adevar, cand orice gand, orice cuvant, orice lucru al tau e inchinat unui sens creator, binefacator, de viata datator. Tu poti sa creezi si pentru distrugere. Sa retinem! Sunt incredintat ca aceasta este marturia adevarului. Ce inseamna a fi in adevar? Aceasta inseamna, repet: ca orice gand, orice intentie a ta, orice cuvant sau gest al tau, oriunde te afli – cu semenul tau, pe strada, in piata, in scoala – sa fie ziditoare, sa creeze. Pentru ca suntem creati dupa chipul Creatorului. Si, dimpotriva, cand gandul, cuvantul, fapta ta sunt distrugatoare de viata, nu esti in bine. Asadar, sa distrugi numai raul!
Aici doua idei ne intampina. Erau fata in fata Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut om – si sarmanul demonizat. Cum s-a savarsit vindecarea lui se intelege: Mantuitorul a poruncit demonilor sa iasa. Si s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de cate ori gandim la chipul nostru originar, sa cugetam ce a insemnat aceasta hotarare divina: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra”. Si Sfantul Vasile cel Mare se intreaba: “Cui a zis Dumnezeu «Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra»? Cui Altuia, zice el, daca nu propriului Sau Fiu si Chip?”; Cel care este stralucirea slavei Sale; Cel care a zis: “Eu si Tatal Meu una suntem”. Deci suntem facuti dupa chipul Fiului din veci. Si gandeste-te – o, crestine! – dupa chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, in Care iubirea si lumina parinteasca s-au revarsat fiintial si Duhul Sfant lumineaza fata Lui. Caci “in Duhul Sfant noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, asa ai fost plasmuit: s-a insuflat in tine suflare de viata divina, prin care ti se da adevarul divin – si, de asemenea, putere divina – sa birui in tine ispita si sa dobandesti cunostinta – duhul cunostintei, al dreptei credinte, al temerii de a pierde lumina si iubirea lui Dumnezeu, in sfarsit, toate aceste virtuti. Zice dumnezeiescul Maxim Marturisitorul ca insusirile dumnezeiesti – mai ales cele morale – adica spiritualitatea divina, intelepciunea divina, bunatatea divina, stiinta divina, si celelalte – le-a insuflat Dumnezeu in noi. Adam a primit aceste insusiri divine, si prin ele s-a sadit virtutea in noi. Retineti si aceasta idee teologica adanca a Sfantului Maxim Marturisitorul, anume ca insusirile Dumnezeirii insuflate in om devin virtutile omului.
A fi dupa chipul divin inseamna a te impartasi din lumina divina, din intelepciune divina, din intelegere divina, din sfat dumnezeiesc, din puterea de a birui raul, din cunostinta. In toate sa vezi legile lui Dumnezeu si rosturile; in fiecare faptura sa vezi semanata, intrupata acolo, o ratiune divina. Tot asa cum sfintii mergeau printre flori, le auzeau graind despre maretia lui Dumnezeu si le mangaiau cu toiagul: “Nu strigati asa tare! Nu-L preamariti cu atata zgomot pe Dumnezeu!”. Noi nu auzim glasurile lor, dar sfintii le aud. Sau altii care aud glasurile astrelor ceresti, muzica sferelor ceresti… Si, ca un adanc de taina, Adam dobandise toate acestea – fericitul Adam – fara un “inainte de”, fara ceea ce avem noi – un trecut. Cand privim in trecutul nostru, vedem atata intuneric, atata umbra… Adam nu avea acest trecut. Caderea s-a produs mai tarziu. Abia pe urma a venit gandirea trecutului.
Rogu-va sa cugetam numai la aceasta: cata frumusete insufla chipului tau aceasta lumina divina si iubire divina, bunatate, pace si intelegere! E acea frumusete netrecatoare, caci daca frumusetea trupului trece, aceasta frumusete divina, a darurilor dumnezeiesti, a virtutilor, nu trece. Virtutile, cum spun dumnezeiestii Parinti, sunt mai batrane decat noi; pentru ca sunt insusiri dumnezeiesti. De aceea noi marturisim lumina, harul dumnezeiesc necreat si vesnic. Iar tu, vremelnicule, te impartasesti atunci din vesnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumusetea sufleteasca. Sa cugetati la ea, iubitilor! Ea te infrumuseteaza la orice varsta; caci e din vesnicie; ea nu are timp, ea nu are ani. Cu aceasta frumusete a fost zidit Adam, si in adanc se pastreaza in tot omul. Demonul a fost cel care il uratise.
Cum lucreaza demonul in cadere? Ii insufla omului cele ale lui. Mai intai uitarea – uiti de darul lui Dumnezeu; apoi nepasarea, credinta stramba, blasfemia, iutimea, mania, amaraciunea, infurierea (cu furie napraznica), ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osandirea, intristarea (fara temei), frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizmuirea, slava desarta, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgarcenia, iubirea de materie, impatimirea, trandavirea, micimea de suflet, nemultumirea, cartirea, infumurarea, parerea de sine, trufia, ingamfarea, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, lingusirea, inselaciunea, ironia (cu gand rau), duplicitatea, invoirea cu pacatele patimase, gandirea deasa la ele, ratacirea gandurilor, inmultirea pana la obsesie a gandurilor de la cel rau (obsesia ca nu mai poti scapa; numai Dumnezeu te scapa). Doamne, cand ai in fata aceste doua lumi, abia atunci (dobandind si intelesul lor) simti dorul de a te izbavi. Deslusesti atunci de unde vin aceste ispite, forme ale caderii, care te uratesc, te schimonosesc. Daca atat de frumos arata orice batran, straluminat dinlauntru de virtuti, in schimb, o, cat te uratesc patimile! Daca te-ai putea privi… Oamenii nu doresc sa fie frumosi la chip? Dar frumusetea chipului doar cu sulemeneli – sa ma iertati ca o spun – nu e frumusete. Daca dorim frumusete, sa ne impartasim din darurile dumnezeiesti ale virtutilor divine, care refac in noi chipul dupa care am fost urziti – al Mantuitorului Hristos. Si ori de cate ori, prin ispita, cel rau incearca sa ne intoarca de la harul, de la lumina divina, sa chemam ajutorul lui Dumnezeu; caci, asa cum spune Apostolul Iacov: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este” (Iacov 1, 17).
Gandind la acest cuvant, mi-am zis asa: Doamne, de unde vine ceea ce numim noi progres, suis continuu? Vine din lumea aceasta? Daca progresul – retineti ideea! – ar fi din lumea aceasta, atunci, in chip firesc, cu fiecare copil al nostru – care e o unicitate si o noutate – ar trebui sa fie un progres; si, totdeauna, copiii ar trebui sa fie superiori parintilor. Daca unul e om de geniu, fiul lui ar trebui sa fie si mai genial. Dar, din nefericire, nu-i asa. Atunci, Doamne, am inteles cu adevarat ca progresul nu este o taina a lumii acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evolutia nu produce un suis din ea insasi, asa cum au incercat sa ne amageasca, sa ne sminteasca, sa ne insele cei din veacul trecut. (Am aflat ca, in prezent, in America nu se mai preda Evolutionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu.) Daca progresul ar fi din lumea aceasta, neincetat am spori noi de la noi insine. Or, nu sporim noi; si e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –, in lucrarea lui L’émergence de l’homme. Essai sur l’évolution et l’unicité humaine , spune: “Constatam evolutia, dar numai retrospectiv. (...) Natura nu poate evolua din ea insasi; ea e oarba”. Si incheie cartea cu urmatorul cuvant: “Gandul de perfectibilitate (adica noi singuri de am vrea sa ne perfectionam), ieri sau azi, nu-i decat o iluzie”. E uimitor! Daca l-as intalni, l-as imbratisa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui. Rar s-a scris atat de cinstit de catre un om invatat, care este insusi directorul Institutului National de Antropologie si Istorie a Omului din Statele Unite.
Cand am savarsit deunazi Taina Sfantului Botez, simteam, credeti-ma, harul pe care-l primeste pruncul. Si acest har de la botez, Doamne, e slava, chipul Tau, viitorul si progresul. Nu e cu putinta, iubitilor, schimbarea fara har. Oamenii reusesc sa transfigureze intr-un fel (sau sa intineze) natura; dar ei nu se schimba. Si nu se pot schimba decat atunci cand Mantuitorul – asa cum a aparut in fata demonizatului – se arata in fata noastra, chemat de noi. Chemam harul Lui, sa se oglindeasca in noi chipul Lui. Aici e taina progresului lumii. Trebuie s-o stim si s-o marturisim copiilor nostri, elevilor nostri, studentilor nostri si tuturor.
Astfel ca, desi demonul Il marturisea pe Hristos, blasfemia si ateismul sunt operele lui. Zic Parintii: de pacatele de la trup vom raspunde noi (desfraul, avortul si celelalte), dar pacatele hulirii lui Dumnezeu, ale despartirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Si adauga Parintii alt cuvant: “Omule, ia aminte! Totdeauna cand esti ispitit de indoiala , de hula impotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele pacate nu vei fi tu osandit, pentru ca sunt de la demon”. E o mare taina, pe care o descopera Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a intrebat: “Ce sa ma fac, Parinte Patriarh? Ganduri de hula, de necredinta ma bantuie”. Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, linisteste-te. De la demon sunt si mai ales el va fi judecat pentru aceasta. Ca si eu eram framantat, si am mers la Ava Pafnutie ...”. Acesta i-a spus patriarhului Petru: “Cand m-au prins pe mine chinuitorii, m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos. Cand ma munceau (era ca o judecata a lui) – cu carlige de fier strunjeau trupul meu – vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula spre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu mahnire si tristete: O, sarmane duh viclean si necurat! Eu sufletul meu si trupul si toata viata mea imi dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeu, iar tu imi aduci mie ganduri de hula? Pai de as huli eu pe Domnul Dumnezeul meu dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele meu muncilor si focului pentru Dansul. Si hula ta se va intoarce asupra ta” (asa cum spusese Psalmistul: “Intoarce-se-va rautatea lui la capul lui”).
Multi crestini au fost chinuiti in timpurile din urma, in toate tarile, de cel rau, pentru a-si lepada credinta; e vorba de aceeasi tema din vremea marilor prigoane. Si au rezistat, au supravietuit si au marturisit. Bunule Doamne, asa ne rugam: sa straluceasca in noi lumina fetei Tale! Asa cum Tu, in fata celui demonizat, ai stralucit asupra lui, demonii au fugit si chipul celui zidit de Tine, dupa chipul Tau, l-ai aratat in fata multimilor linistit, senin, luminos, redobandind dragostea si lumina cea dintai. Fa, Doamne, si in noi sa straluceasca frumusetea fetei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunatatea Ta, pacea Ta, frumusetea Ta! Fa, Doamne, ca ea sa straluceasca si pe fetele acestor oameni, ale noastre si ale tuturor celor care poarta in ei harul Duhului Tau si sunt temple ale Duhului Sfant – asa cum tot Isaac Sirul spune: “Stralucirea Ta, Doamne, din adancul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divina – aceasta ofranda negraita, biruitoare asupra oricarui rau din lume, marturie a adevarului si a luminii – sa nu ne paraseasca niciodata. De la Tine Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ti Maica si cu toti sfintii. Amin.
Parintele Constantin Galeriu