In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Neincetat sa avem acest gand in sufletul nostru, atunci cand ne rugam, cand citim, cand ne impartasim: sa simtim ca traim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astazi neincetat.
Altfel spus, ascultand acum dumnezeiasca Evanghelie sa simtim pe Mantuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, in acest ceas, in acest loc. Sa simtim asa cum simteau cei care Il ascultau cu adevarat; caci nu toti cei care au fost in preajma Mantuitorului s-au curatat; dar toti cei care au fost cuprinsi in inimile lor de cuvintele Lui s-au curatat de patimi. Pentru ca este cu putinta ca cineva sa fie langa tine dar cu sufletul in alta parte; deci puteau sta langa Hristos fara sa fie cu El. Noi asa sa ascultam cu adevarat dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, rostit pentru noi in ceasul acesta. si numai asa noi il simtim, il traim. Suntem cu Hristos si in Hristos e viata noastra, si alta viata mai scumpa nu exista decat a lui Hristos in noi, cum simtea Sfantul Apostol Pavel: “Hristos in noi, nadejdea maririi”.
A fost randuita de Biserica Evanghelia vindecarii orbului Bartimeu. Era, iubitilor, timpul apropierii jertfei Mantuitorului, timpul crucii si al invierii Lui. Cobora din Galileea, din nordul Israelului, catre Ierusalm, iar drumul trecea prin Ierihon, un oras care este si astazi un important centru comercial. In vremea veche se facea comert mai ales cu mirodenii si cu plante medicinale. S-a apropiat Iisus de Ierihon si un om sedea langa drum cersind. Auzind ca multimea trece, a intrebat orbul: “Cine este Acesta?”. I-au raspune: “Trece Iisus Nazarineanul”. Atunci el a strigat zicand: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, fii milostiv mie!”. Cei care treceau inainte il certau: “Taci!”; dar el cu mult mai mult Il striga: “Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!”. Oprindu-Se Iisus, a poruncit sa fie adus la Dansul si l- a intrebat: “Ce voiesti sa-ti fac?”; si el a raspuns: “Doamne, sa vad!”. Iar Mantuitorul i-a zis: “Vezi! Credinta ta te-a mantuit”; si indata a vazut si mergea dupa El slavind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care vazuse a dat lauda lui Dumnezeu.
Iubitilor, potrivit Sfintelor Evanghelii si intelegerii celor care au cercetat mai adanc, cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi, impartasire a luminii. Cand rostim acest cuvant mintea noastra alearga catre radacinile existentei. Caci daca primul act dumnezeiesc a fost “Sa fie lumina”, atunci intreaga faptura e zidita din lumina, si fiecare din noi in adancul fiintei noastre suntem lumina; ar trebui nici o clipa sa nu uitam acest fapt: “Eu sunt si trebuie sa fiu lumina”; nici o clipa lumina sa nu se stinga in mine!”. Dar s-a zis ca pacatul a insemnat stingerea luminii in om, omul intorcandu-se de la Dumnezeu spre Lucifer (Lucifer inseamna purtator de lumina); adica intorcandu-se in sine, adorandu-si propria lumina, zidita, a devenit intuneric. Lumina si intuneric...
Pentru ca spune Mantuitorul: “Vazut-am pe satan ca un fulger cazand din cer” (Oricine ar trebui sa gandeasca, sa simta daca e intuneric, fiindca atunci nu mai vede lumina, nu mai vede rostul lui; sensul intregii existente s-a intunecat). Si atunci intelegem de ce cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi; El Care este Lumina, a rostit direct: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla in intuneric, va avea lumina vietii. Si intru El viata era”.
Iar Isaia neincetat profeteste ca Mesia, adica trimisul lui Dumnezeu in lume, va deschide ochii orbilor. Si cand Mantuitorul a incept slujirea lui a citat tocmai din proorocul Isaia la cap. 61 versetul 1: “Duhul Domnului este peste Mine. El M-a trimis sa vestesc slobozire robilor, sa dau vedere orbilor”. Si atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul, in temnita fiind trimite doi ucenici la Mantuitorul sa-L intrebe: “Tu esti Cel ce trebuie sa vina, sau sa asteptam pe altul?”, iar pe ei, pe ucenici, sa-i incredinteze ca El este “Mielul lui Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii”, ce a raspuns atunci Iisus?– “Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: Orbii isi capata vederea si schiopii umbla...”(Mat. 11; 4, 5) (rostind ceea ce savarsea El, despre lumina, dar lumina fizica, adica vindecarea orbilor), semne vii al milostivirii lui Dumnezeu, Care aduce din nou lumina in noi. Ai vedere si umbli in lumina, care e Hristos.
Iubitilor, as zice ca noi, multimea aceasta suntem una cu multimea de atunci. Sa nu uitam: era in apropiere de Pasti (Pastile iudeilor) si multimi veneau din toate cetatile la Ierusalim, mai ales pe acest drum; si, inchipuiti-va: Unii mergeau pe jos, altii cu camile; copii, tineri, batrani, farisei, carturari, ostasi, oameni simpli, toata multimea aceea. Si in mijlocul lor era Hristos. Si iata, la intrarea in Ierihon erau si niste cersetori (in asemenea imprejurari, cand se aduna lumea, se aduna si cersetorii), o marturisesc scripturile si cronicile. Cersetorii de care e vorba in Sfanta Evanghelie sunt pomeniti de toti cei trei evanghelisti: Matei, Luca si Marcu; iar Sfantul Marcu ii da si numele cersetorului pe care il va vindeca Iisus: Bartimeu (fiul lui Timeu). Ce inseamna aceasta? Ca el a devenit crestin si ca era cunoscut in biserica lui, unde i s-a spus, iata, Bartimeu, adica fiul lui Timeu. Si el cersea, dar auzind mltimea, zgomotul, intreba: “Ce e, ce se petrece?”; atunci ii spune oarecine: “Trece Iisus Nazarineanul”. El auzise; mai ales el, un nefericit fara vedere sa nu auda, sa nu intrebe, sa nu stie?! Si atunci deodata el striga si, observati, in Sfanta Evanghelie mereu apare acest cuvant de chemare, acest apelativ: “Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”. Fiul lui David era cuvantul prin care era desemnat Hristos, Mesia, Trimisul lui Dumnezeu in lume, Unsul lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Deci acest Bartimeu Il marturiseste pe Hristos, pe Mesia. Miluieste-ma are alt inteles decat o simpla cerseala. El striga si multimea din jurul Mantuitorul ii spune: “Taci”; insa el nu tace, el striga mereu “Iisuse, Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”.
Parca te intrebi atunci doua lucruri. Pe de o parte: Cine vedea? Oare nu mai curand oarba era multimea? Il vedea si marturisea pe Hristos in adevarul fundamental, ca Mantuitor, ca Unsul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, de multe ori te intrebi si judecand pe altii: Doamne, eu am dreptate. Si parca vrei ca atentia sa fie numai la tine, la ce gandesti tu. Dar oare nu atunci incepi tu sa imparti judecata lui Dumnezeu? Stii tu ca esti mai demn sau mai nedemn decat el, ca tu pui in inima aceea decizia lui Dumnezeu? Aceasta referitor la cei care voiau ca el sa nu mai strige.
Alta e iubirea lui Dumnezeu, iubirea care iradiaza din El, din Hristos, si care e lumina, ea aude, vorbeste, si aceea este iubirea adevarata, care aude strigatul cuiva, care vede suferinta cuiva; si e legat de tine daca iubesti sau nu, daca lumina ta aude, daca iubirea ta vede, daca iubirea ta simte. Dar acolo era Iubirea intrupata, care patrundea pana la orb, si orbul raspundea la iubire cu credinta; la iubirea ta smerita de care uneori te indoiesti daca esti vrednic cu adevarat.
Doamne, de cate ori nu am inselat noi dragostea Ta! Te iubesc eu pe Tine cu adevarat, cand inima mea este atat de impartita, cand cea mai mare parte a timpului meu o risipesc in lumea aceasta, in lumea de patimi si stricaciuni? Te intrebi: Doamne, fiecare trebuie sa gandeasca: Cata putere aduna sufletul meu ca sa Te contemple, sa gandeasca la Tine! Orbul, sarmanul, era in suferinta si de aceea noi spunem ca el vedea la Cine sa strige; era intr-un moment de deznadejde al existentei lui, dar era atent si la lumina pe care o purta in adanc, caci toti suntem lumina, si trebuie sa nu uitam acest lucru. Si atunci, iubirea lui Iisus l-a chemat. Toti oamenii duhovnicesti spun: Daca intreaga ta fire e lumina, de buna seama e izvorata din Cel care este Lumina, adica din Hristos. Cand noi privim fetele sfintilor, aureolele din jur, trebuie sa stim ca toate sunt de la El. Ale luminii divine toate sunt, dar simtim aceasta daca noi suntem luminati. El este cel care ne lumineaza; si, Doamne, revin la acest gand care ma stapaneste neincetat: El este lumina si cine vrea sa se impartaseasca din El si numai din El; caci El este Izvorul; noi, toti ceilalti, suntem zidire, fapturi, nu izvor; Izvor este numai El.
Moise, si el lumina, observati, dar lumina ii venea de sus. Apostolii, si ei au stralucit in lumina, dar venea de la Hristos. Acum Hristos indreapta iubirea si lumina Lui catre acel sarman orb. Pomenea cineva aceasta observatie subtila, pare mai mult o figura de stil, dar cu un talc adanc: Dumnezeu numara pana la unu. Altfel spus, pentru Dumnezeu fiecare este ununu, un unic, care are insemnatate egala cu oricine din lumea aceasta. Deci pentru fiecare Dumnezeu are o oaza de lumina si iubire a Lui, si mai ales pentru cel care striga. Poate ca aici e una din tainele tainelor, daca vreti. Daca tu cazi intr-o nesimtire, o uitare de sine, adica de obarsia ta, atunci cazi, cum va spune psalmistul, si in uitarea de Dumnezeu. Tu refuzi iubirea lui Dumnezeu, refuzi pomenirea lui Dumnezeu si amintirea Lui. De ce zice psalmistul“Pana cand Doamne, ma vei uita?”. Cuvantul este infricosator: sa fii uitat de Dumnezeu...
De aceea profetii Vechiului Testament spun: A fi pedepsit de Dumnezeu nu e atat de grav, e mai grav a fi parasit de Dumnezeu. Iisus il cheama pe el care marturisea mai mult decat toti, orbul care-L vedea. Multimea ii spune sa taca, el striga mai tare; si Iisus porunceste: “Aduceti-l la Mine!”. Si il aduc la El; il intreaba: “Ce vrei sa-ti fac?”. Bineinteles, Iisus stia, dar voia sa-l puna sa vorbeasca, sa strige si sa se arate lumii ca nu vede (cu ochii fizici). “Doamne, sa vad!”; si Iisus ii spune: “Vezi!”. Cat de simple si puternice sunt cuvintele lui Iisus! Si lumina ziditoare, creatoare, reface lumina ochilor lui, caci “toate printr-Insul s-au facut”; si acum rezideste. La Apocalipsa este un cuvant ziditor, ca orice cuvant al Mantuitorului: “Iata, pe toate Eu le fac noi”. Ar trebui sa retinem acest fapt; sa retinem si sa simtim ca intalnirea cu Hristos e intotdeauna un act de o noutate absoluta.
... “Vezi!” – si ce a vazut orbul? Care a fost primul act al vederii lui? Fata lui Hristos. Acesta este un fapt capital. Ganditi-va ce a simtit el, care auzise cuvantul si din Vechiul Testament, prin care se marturisea ca Mesia va veni, caci el insusi marturiseste si deodata striga: “Fiule al lui David!”. Simte mila Lui si Il vede pe Mesia, il vede pe Fiul lui David. I se implineste ceea ce el dorea, simtea, vedea, si deschide ochii pe fata lui Hristos; si zice Evanghelia ca: “Mergea dupa El, slavind pe Dumnezeu”. Si Iisus ingaduie, El care de obicei nu ingaduia, ci le spunea tuturor celor vindecati: “Nu spuneti la nimeni, sa nu stie nimeni!”. Acum nu mai face aceasta, Iisus merge catre ceasul ultim. I-a venit ceasul. Acea multime Il va marturisi in ziua Floriilor. Cei care vor striga “Osana, Fiul lui David” vor fi poate si printre altii care for striga: “Rastigneste-L!”. Dar orbul niciodata nu se va mai dezlipi de El; el era de acum unul din crestinii luminati. Merge dupa Iisus, caci Iisus il vindecase de orbire.
Sa fii vindecat de orbire!... Primeasca dragostea voastra doar cateva cuvinte de incheiere, privind orbirea. Eu nu as zice de orbirea dumneavoastra, nu as indrazni; nici nu am calitatea sa judec pe nimeni, sa osandesc; as vorbi mai mult de orbirea mea, daca vrea fiecare sa ia parte la acest gand si cuvant. Ganditi-va, noi suntem ziditi din lumina. Hristos este Lumina lumii si El este Calea unica si unicul adevar; iar noi cand zicemad ev a r sa nu ne sfiim: notiunea de adevar e Cel care intrupeaza adevarul. Notiunea, ideea de adevar, ea nu ma mantuieste, ea ma ajuta sa gandesc multe, dar toate acestea invalmasesc sufletul si ma lasa in orbire, desi am putut sesiza impreuna ca Mantuitorul a trimis mesajul acesta lui Ioan: “Mergeti si spuneti lui Ioan: orbii vad, schiopii umbla”. Cuvantul merge, circula, este atat de puternic, atat de concentrat in el cum nu va inchipuiti.
Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia sa umble, sa caute lumina, sa caute innoire mereu. Cand am luat parte la o intrunire mai zilele trecute, intrebam pe medicul psihiatru de alaturi cum explica motivatia acestei patimiri omenesti? Si raspunde: “Cauta noutate”. De aceea asemenea persoane isi schimba hainele, barbatii in cele femeiesti, cele femeiesti in cele barbatesti, vor ceva nou. Noi nu judecam ca omul vrea noutatea, asta nu o poti opri. (Cineva a spus: “Daca raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom canta», o, ce plictisitor!”). E in firea noastra, pentru ca e de la Dumnezeu aceasta fire a noastra.
Pai cand privesti inapoia ta, la toata faptura, regnul cel mineral, apele, atatea corpuri, cand vezi bogatia florilor, holdelor, a vietatilor care umplu vazduhul, atunci nu intelegi deodata ca esti intr-o miscare continua? Dar incotro mergi? Si aici s-a produs poticnirea, aici, ca omul cazand in adorare de el s-a despartit de lumina cea adevarata, s-a despartit de Dumnezeu, Izvor al luminii, si a cautat lumina in el, in lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adica, cum spune Apostolul, a inceput sa se inchine fapturii in locul Facatorului. Nu e de vina faptura, noi am indumnezeit-o. Raul nu e nici in materie, nici in faptura; in noi e raul; in Lucifer si in noi, care am primit samanta de la el, din cuvantul lui: “Veti fi ca niste dumnezei”.
Si atunci omule, eu te vad pe tine preocupat, peregrinezi si ramai in lumea zidirilor facandu-ti... eu zic ca nu sunt idoli, dar daca ma preocup de ceva mai mult decat imi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie sa am limpede constiinta mea cum sa aleg intre bine si rau, atat cat ma zideste pe mine, deopotriva trupeste si duhovnicete, fizic si spiritual, si nu numai atat.
Hotarat, noi nu ne aflam in orbire, caci sa nu luam decat un simplu exemplu: Poate ca unii din cei de fata ati vazut bunaoara cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Il pune in scena pe Shakespeare, Romeo si Julieta, si ca sa fie nu simplu, ci senzational, sa produca senzatie (iar senzatia in ce consta totdeauna, ce produce senzatia daca nu ceva nou) isi prezinta personajul fara costum, cum a aparut din sanul maicii sale. Nu ne socheaza, daca avem o minte limpede, netulburata, faptul ca a aparut asa, ci de ce a facut asa, ce a dorit el? A dorit, vedeti, noutatea, senzatia, nu? Deci nu poti stinge in om dorul de desavasire, dorul de innoire, dorul de vedere, de a merge, a cauta. Omul trebuie sa mearga, dar unde mergi, unde duce drumul tau, unde duce acest drum? Si, sigur, poate zice cineva: “Parinte, Dumnezeu e in toata umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu si cum sa fac eu ca drumul meu sa mearga asa, la tinta, sa vad si, asemeni lui Bartimeu, sa deschid ochii.
Imi sta in minte un cuvant uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a inradacinat in inima: Cand Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era crestin si a fost condamnat sa fie mancat de fiare la Roma, iar crestinii vroiau sa intervina pe langa imparat ca sa se comute pedeapsa, sa fie gratiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceti raul acesta!”. Pe langa cuvantul atat de uluitor: “Lasati-ma sa ajung grau in dintii fiarelor” (ca sa devin eu euharisite, impartasanie), spune acest cuvant, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum sa iesi din lumea aceasta? Sunt trei cai duhovnicesti de care se poate lega omul din lume ca sa ajunga la Hristos.
Cea dintai cale este eliberarea de patimi: desfrau, betie, fumat, dor de putere, si inlocuirea lor cu lumina virtutilor: a credintei, a nadejdii, a dragostei, a dreptatii, a bunatattii, a smereniei; Dupa ce te purifici de patimi nu mai privesti lumea aceasta cu ochi patimasi. Privesti aceasta lume si pe semenii tai cu ochii lui Iisus. Toate le privesti in lumina divina; dar nu te opresti aici. Si aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, caci ar spune cineva: Ma eliberez de patimi si apoi privesc lumea contempland fapturile in lumina divina. Un om invatat, un cercetator, in orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curati; deci, oriunde te-ai afla in lumea aceasta, poti trai asemeni sfintilor, calatorind in lumina; e lumina aceasta a ratiunii prin care intelegi rostul lucrurilor.
Mai departe insa, si aici, cum va spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a ramas in aceasta lume si e prada tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii si ramane in stricaciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, si al sfintilor si al nostru, trebuie sa fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toti sfintii, dupa ce a stralucit in tine lumina divina si contempli toate fapturile in diafania lor, deodata dincolo de ele, un pas mai departe, te inalti la Ziditorul, la fata lui Hristos, si de- abia atunci devii om, cu a spus Sfantul Ignatie, de-abia atunci simti cu adevarat ca te-ai implinit.
Eu simt doua mari dureri pe care vreau sa vi le pun la inima: dezradacinarea din Dumnezeu si incapacitatea de a privi intregul existenetei. Dezradacinatul, sarmanul, trece in superficial; si incapacitatea de a privi intregimea existenetei: faptura intreaga, cu Ziditorul ei.
Sa ajute bunul Dumnezeu sa simtim vindecarea in noi prin aceasta marturie a Evangheliei, a marturiei de astazi a lui Bartimeu, care a vazut si a mers dupa Hristos, si a gandului acelui sfant Ignatie, Purtatorul de Dumnezeu: Ajungand la Hristos, atunci devii cu adevarat om; omul deplin, ca Cel Care este Dumnezeu adevarat si Om adevarat, Hristos. Amin.
Parintele Constantin Galeriu