Nesfarsita iubire de oameni a lui Dumnezeu se vede din rabdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare. Asemenea dragoste isi poate gasi o asemanare pe pamant doar in dragostea de mama. Cine are mai mare rabdare decat o mama ? Cine iarta mai mult decat o mama ? Cine se bucura mai mult pentru intoarcerea unui pacatos decat o mama cand copilul ei e cuminte ?
De la intemeierea lumii, dragostea de mama a fost intrecuta numai de dragostea Domnului nostru pentru neamul omenesc. Rabdarea L-a dus la patimirea pe cruce. Inca si de acolo I-a picurat de pe buze iertarea. Bucuria pentru pacatosii intorsi la cainta i-a luminat patimitorul suflet dealungul intregii Sale vieti pe pamant. Numai dragostea dumnezeiasca o intrece pe cea de mama. Doar Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama. El singur ne iarta mai mult ca ea, El singur se bucura mai mult decat ea cand ne schimbam in bine.
Cine nu ne rabda cand pacatuim, acela nu ne iubeste. Nu ne iubeste nici cel care nu ne iarta atunci cand ne pare rau ca am gresit. Dar cel mai putin ne iubeste cine nu se bucura de schimbarea noastra in bine.
Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari insusiri ale iubirii dumnezeiesti. Dupa ele se cunoaste adevarata iubire - daca se poate vorbi de adevarata iubire in afara de iubirea dumnezeiasca. Fara acestea trei, dragostea nu e dragoste. Tot atat de putin i se potriveste numele „dragoste" unui alt fel de a iubi, cat daca i-ai zice caprei „oaie".
In pilda Fiului Risipitor Domnul ne zugraveste adevarata dragoste dumnezeiasca in culori atat de vii incat ele ne stralucesc cum straluceste inaintea ochilor lumea cand, dupa intunericul noptii, rasare soarele. Trecerea a doua mii de ani nu a sters cu nimic acesta stralucire si ea nu se va stege niciodata cata vreme vor fi oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat mai mult se pacatoseste omul, cu atat mai vii sunt culorile zugravelii acesteia.
Si Tatal le-a impartit celor doi averea cuvenita. Se poate incepe mai simplu decat atat dramatica pilda ? Dar ce adancimi ascunde simplitatea aceasta ! „Un om oarecare": aici Se ascunde Dumnezeu; „doi fii": aici avem un drept si un pacatos - sau toti dreptii si toti pacatosii de pe fata lumii. Cel drept e mai varstnic decat cel pacatos; pentru ca Dumnezeu, in inceput, l-a facut pe om drept, si acesta singur a ajuns pacatos. Pacatosul isi cere partea - atat de la Dumnezeu cat si de la fratele sau cel drept.
Prin „doi fii" se mai intelege si firea cea indoita a omului: una insetata de Dumnezeu iar cealalta inclinata spre pacat. Firea cea dintai il indeamna pe om sa traiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa legea mintii, cum o numeste Apostolul (Romani 7,22-23), iar cealalta dupa legea trupului. Omul duhovnicesc si omul trupesc - doi intru unul. Un om duhovnicesc nici nu poate sa-si inchipuie viata departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata lui incepe abia dupa ce s-a despartit de Dumnezeu.
Duhovnicescul e mai batran, trupescul e mai tanar. Inca de cand a fost zidit, omul duhovnicesc e mai batran. Pentru ca ni se spune ca Dumnezeu a zis dintru inceput: „Safacem om dupa chipul nostru" (Facere 1, 26), iar chipul lui Dumnezeu e chipul cel duhovnicesc al omului, nu chipul sau cel trupesc. Abia dupa aceea a fost facut trupul omului din praf, din pulbere (Facere 2, 7), in care Dumnezeu a insuflat chipul pe care il zidise - omul duhovnicesc.
Desigur ca trupul asa cum L-a facut Dumnezeu din praf nu era pacatos, desi a fost pe urma unealta pacatuim. Deasemenea, Eva era mai tanara decat Adam. Ea a fost zidita din trupul lui Adam si ea prin dorintele trupului a incalcat porunca lui Dumnezeu si a cazut in ispita, despartindu-se prin cadere de Dumnezeu si mergand intr-o tara indepartata: in imparatia Satanei.
Da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Iata cum ii vorbeste lui Dumnezeu pacatosul. Dar, de fapt, ce are omul care sa nu fie al lui Dumnezeu? Praful, atat, numai praful. Pentru ca desi Dumnezeu a facut praful, praful nu face parte din fiinta Lui. Asa ca omul nu are al sau decat praful; ce ramane e totul al lui Dumnezeu. Cata vreme nu se desparte de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu este si al omului. Chiar Dumnezeu spune: Fiule, toate ale mele sunt ale tale. Poate sa spuna asadar si omul: Toate cate are Tatal ale mele sunt (Ioan 16,15).
Dar cand vrea cineva sa se desparta de Dumnezeu, cand cauta sa-si deosebeasca partea lui din averea cea nemasurata a lui Dumnezeu, Dumnezeu poate foarte bine sa nu-i dea nimic - si pe buna dreptate. Pentru ca omul fara Dumnezeu e nimic, si tot ce are el e nimic. Si chiar daca i-ar da Dumnezeu numai praf, adica numai trup, fara duh, fara suflet si fara nici un dar duhovnicesc, tot i-ar da mai mult decat nimicul care e al lui; si i-ar da nu pentru ca i s-ar cuveni, ci din mila.
Dar, pentru ca dragostea lui Dumnezeu o intrece nemasurat pe cea de mama, Dumnezeu ii da pacatosului Sau fiu mai mult decat numai praful. Adica: pe langa trup ii da si suflet, asa cum au toate vietuitoarele, adaugand si niste daruri: ceva intelegere, ceva constiinta, ceva dorinta de bine - doar o scanteioara, cat sa-l ridice deasupra animalelor.
Si el le-a impartit averea. Fiul mai mare a ramas cu tatal lui ca sa se bucure de toate cele ale tatalui, iar fiul cel tanar nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Sub cuvantul nu dupa multe zile nu se ascunde cumva taina scurtei petreceri a lui Adam in Rai ?
Adam, pacatuind, si-a cerut si si-a primit de la Dumnezeu partea sa. Si a vazut ce este: gol: adica nimic. Fara Dumnezeu, nimic. Insa Dumnezeu, de mila lui, nu l-a izgonit asa gol cum era, ci i-a facut straie, l-a imbracat, si asa l-a scos afara (Facere, 3,21). Pamant esti, si in pamant te vei intoarce. Asa i-a spus Dumnezeu omului (Facere, 3,19). Si inseamna: La urma urmelor, atata ai; numai praful e al tau. Restul e al Meu. Ai cerut ce e al tau, ti-am dat. Dar ca sa poti trai mai departe, ca sa ramai macar umbra a ceea ce ai fost odinioara, iti dau ceva pe deasupra: iti dau o scanteie din comoara Mea.
Ce s-a intamplat cu Adam se intampla de atunci incoace cu multimile de fii ai lui Adam care, despartindu-se prin pacatele lor de Dumnezeu, isi iau partea lor si pleaca departe. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El. L-a zidit pe om intru libertate si nu-l ingradeste niciodata.
Dar pacatosul care, nebuneste, s-a despartit de Dumnezeu, ce face el acum? S-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Nu-i fapta unui singur pacatos aceasta! Nu numai acest mezin s-a purtat asa. Asa face fiecare om care se desparte de Dumnezeu. Au mancat si s-au saturat foarte si pofta lor si-au implinit-o (Psalm 77, 33).
Traind in desfranari. Cum adica ? Adica petrecandu-si zilele in pacate si neoranduieli, in betie, in certuri, in manie, in risipire si, mai ales, in desfrau, prin care fortele vitale se irosesc degraba si scanteia dumnezeiasca se stinge. Omul lipsit de dragoste se lasa cu totul in voia patimilor. Iesind din calea Domnului, se pomeneste intr-un hatis de drumuri pe care o ia la intamplare, alergand orbeste cand pe unul, cand pe altul. Unul ca acesta sta cu toporul asupra insasi vietii sale, retezandu-i radacina cu radacina, zi de zi, pana ce pomul se usuca.
Traind la intamplare, fiul risipitor a irosit repede mijloacele primite de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. In tara aceea de departe, foarte departe de Dumnezeu, e totdeauna foamete, pentru ca tara aceea nu-l poate satura pe om. Pamantul nu-l satura pe om, mai mult ii inteteste foamea. Cum sa-i poata fi de ajuns omului, cand de-abia se satura animalele neganditoare? Nu, nu poate.
In tara aceea de departe, este lipsa intotdeauna, pentru ca asupra pacatosului care uita cu totul de Dumnezeu si isi cheltuieste zadarnic toata zestrea pe care o are, se abate o foamete groaznica, si nu-l satura nici tot pamantul cu tot ce-i poate acesta da, nici macar pentru o clipa. Asa se intampla pana astazi cu orice pacatos care se da pe sine cu totul taranii, trupescului, desfranarii. Caci vine ceasul, pana la urma, cand se scarbeste de ele.
Atunci incepe sa se planga de lume, sa-si blesteme zilele. Trupul si sufletul i-au secatuit; e ca un putregai gaunos prin care sufla vantul rece al iernii. Il impresoara intunericul. Nimic nu-l multumeste. Ce sa faca acum cu sine insusi ? Nu crede nici in viata aceasta, cum sa creada in cealalta ? Nici nu se gandeste la asa ceva, iar viata de acum a inceput s-o urasca. A uitat de Dumnezeu si i s-a aplecat de lume. Ce sa se faca ? Incotro s-o apuce ? Universul il apasa, il zdrobeste, si nu e nici o usa pe care sa scrie: „Iesire".
Mormantul nu e o iesire, ci o intrare. Iar acum, odata ajuns in culmea disperarii, apare diavolul. A fost tot timpul cu el, furisat, nevazut, impingandu-l din cadere in cadere. Acum insa i se infatiseaza si-l tocmeste in slujba sa; il trimite pe mosiile sale, sa-i pasca porcii. Pentru ca scrie: Si ducandu-se s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa-i pazeasca porcii. Asa pateste orice fiu neascultator care isi paraseste parintele si pleaca, crezand ca toata lumea-i a lui: sfarseste ca sluga la unul mai rau decat sine, ajunge sa creasca porcii altcuiva.
Locuitorul acelei tari departe de Dumnezeu nu e altul decat diavolul. Cu toate ca e numit „om", dupa cum si tatal e numit „om", e zugravit intru totul ca antipodul tatalui de la care trufasul fiu a plecat in chip atat de nebunesc. Nu e un om nici din imparatia cereasca, nici din imparatia pamanteasca, ci cumva dintr-o a treia imparatie, a intunericului si a spaimei, a stricaciunii si a focului: imparatia draceasca. Langa primul om, langa omul-tata, pacatosul e numit fiu; dar la omul cel rau este numit sluga tocmita.
Cand era langa „omul-tata" era binecuvantat cu imbelsugare; dar la cel rau este flamand, atat de flamand incat ar manca pana si roscovele pe care le mancau porcii. Prin porci se intelege, dupa un rost mai adanc, nimic altceva decat duhurile rele, locuitorii dracestii imparatii. Pentru ca demonii sunt purtatori de toata necuratia iar porcii sunt simbolul vazut al necuratiei. Cand Domnul a scos demonii din in-dracitul din tinutul Gadarenilor, i-a trimis in porci (Luca 8, 32-33). Cum rama porcii pamantul, asa rama dracii in om, pana gasesc necuratia cu care sa se hraneasca. Prin „coji" sau „roscove" trebuie sa intelegem toata necuratia omului launtric: ganduri rele, dorinte murdare, pacate, patimi - cu deosebire patimi. Demonii se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce sapa si usuca sufletul.
Tot ce creste la intuneric in om, neluminat de Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunecimea pamantului, e hrana dracilor. Dar omului nu-i dau dracii din roadele intunericului decat pana ce el intra in stapanirea lor; odata ce le-a cazut in gheare, nu mai e nevoie sa capete de la draci. Hrana lor e venin, iar el e de-acum inveninat. Iar veninul din om ii hraneste acum pe draci! Ei dau tarcoale sufletului, asteptand ca acesta sa iasa din trup, ca sa se poata desfata de chinurile si mai mari ale sufletului in intunericul cel mai dinafara. Cum zice imparatul prooroc: Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din groapa (Psalm 142, 3).
Mort a fost fiul risipitor mai inainte de moartea trupeasca. Dar in ceasul celei mai mari disperari, lipse si spaime, o scanteie s-a aprins intrinsul; o scanteie la care nici n-a visat! De unde scanteie pe carbune stins? De unde viata intr-un les? De acolo de unde am vorbit la inceput: cand tatal, dandu-i fiului partea lui, i-a dat ceva pe deasupra. I-a dat, odata cu pulberea, o scanteie intelegatoare. Si-o fi spus inteleptul parinte, cand i-a impartit fiului partea acestuia din avere: „Am sa-i dau si asta: o farama de constiinta, un strop de intelegere; ceva din cele de care a vrut sa se desparta. O sa aiba mare nevoie. Se duce intr-un tinut rece, desert, si cand o fi la ananghie scanteia asta o sa-i lumineze calea inapoi la mine. Da, am sa i-o dau; si ea o sa-l salveze" Da!
Scanteia a licarit in ceasul al doisprezecelea, in adanca intunecime in care a coborat fiul risipitor, in imparatia a treia in care el s-a dat pe mana diavolului. A sclipit in el ca o lampa fermecata, lumina de mult uitata a constiintei, a intelegerii. Si in aceasta lumina el si-a venit intru sine. Abia in lumina aceasta a vazut el prapastia in care cazuse, duhoarea pe care o respirase si rautatea celor cu care se amestecase.
In raza tainicei luminite pe care mana cea milostiva a tatalui i-o asezase in suflet, s-a trezit din groaznica-i ratacire si a prins sa cantareasca viata pe care o dusese la tatal sau cu viata pe care o ducea acum. Si, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc jiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.
Teofilact zice: Venindu-si in sine; de aici se vede limpede ca, pe cand pacatuia, era afara din sine. Intr-adevar, ratacind cu simturile in afara, ne instrainam de noi insine, parasim imparatia lui Dum-nezeu care este inlauntrul nostru (Luca 17, 21).
De indata ce i-a licarit in suflet acea luminita intru care a vazut ce deosebire este intre viata langa tatal sau si cea pe care o duce instrainat, fiul risipitor s-a si hotarat: Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu. Am sa ma scol, zice. Pentru ca vede adancul in care a cazut. O a treia cale nu este: ori mai departe, mai jos in abisurile demonice, ori inapoi la tatal sau. Iar tatal e foarte bogat: la el nimeni nu stie ce-i lipsa; argatii au de toate, le mai si ramane, pe cand acest fiu moare de foame. Prin „paine" avem a intelege „viata".
„Argatii" sunt fapturi ale lui Dumnezeu aflate mai jos decat omul pe scara Zidirii, cum ar fi animalele si chiar alte vietuitoare. Fiul risipitor a cazut mai jos decat animalele, incat dorea acum sa aiba macar cat au si ele. Animalele nu sunt fapturi libere, Dumnezeu le guverneaza prin puterea si prin vointa Sa si le poarta tuturor de grija. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranari puterile vii pe care le da Dumnezeu si animalelor, care le folosesc cum trebuie.
Am gresit la cer si inaintea ta. Prin „cer" intelegem in primul rand toata ostirea cea ingereasca si mai ales pe ingerii pazitori; apoi, darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecaruia, si care inchipuie cerul chiar si in omul pacatos: Ca, dupa omul cel launtric, ma bucur de Legea lui Dumnezeu (Romani 7, 22). Iar ca prin „cer" sunt aratati aici ingerii, o spune chiar Domnul: Zic voua: in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15, 17-20). Asadar, acolo unde este bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, e si durere pentru unul care nu se caieste.
Ca „cer" mai inseamna si darurile duhovnicesti date de Dumnezeu omului, se vede din cuvantul Apostolului Pavel aratat mai inainte, precum si din urmatoarele: Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu in trupul vostru si ca voi nu sunteti ai vostri ? (I Corinteni 6,19).
Si inca si mai limpede se vede din cuvintele Mantuitorului: imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru (Luca 17, 21). Deci cine pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor, si impotriva sa insusi, a omului drept din sine. De aceea spune fiul intors: Am gresit la cer si inaintea ta.
Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si ha sarutat. Pe cat de mare i-a fost rabdarea, pe atat de mari ii sunt acum iertarea si bucuria. Atat de nesfarsita, atat de blanda este dragostea lui Dumnezeu! De indata ce pacatosul se caieste si se intoarce, Dumnezeu se si grabeste in intampinarea lui, il primeste, il imbratiseaza si il saruta.
Mare e bucuria mamei la cumintirea copilului; mare e bucuria pastorului la aflarea oii pierdute; mare si bucuria femeii sarmane care-si gaseste banul pierdut; dar nimic nu se aseamana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se intoarce la El! La primul semn de cainta din inima noastra, oricat am fi inca de departe, Dumnezeu ne-a si vazut si, mai repede decat lumina soarelui pe fata intunecatului pamant, alearga sa ne intampine si sa primeasca pe omul cel nou zamislit in noi prin pocainta. Doamne, ii striga Atoatestiutorului profetul, Tu ai priceput gandurile mele de departe (Psalm 138, 2).
Cerescul nostru Parinte grabeste in ajutorul nostru, isi deschide bratele si ne imbratiseaza strans, ca sa nu mai cadem iarasi in prapastia diavolului, in campia porcilor, in tinutul foametei. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutator! O, brate preabinecuvantate! De nu s-a stins in noi ultima licarire de constiinta, sa ne rusinam in fata unei iubiri atat de mari! Sa ne caim acum, fara zabava, sa alergam cu ochii plecati si cu inimile sus, in imbratisarea Tatalui pe care L-am dispretuit!
Ajungand la tatal sau, fiul cel intors ii spune ce-si pusese in minte sa spuna: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.Dai nu apuca sa zica tot ce avea de gand; mai departe, suna asa: Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Dar aici tatal il opreste. Nu-l lasa sa se umileasca cerandu-i sa-l primeasca sluga, nu! Ci imbratisandu-l si sarutandu-l asa zdrentaros cum era, murdar si salbaticit, le striga slugilor sa-i slujeasca: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim; caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.
Haina cea dintai inchipuie bogatia si frumusetea darurilor dumnezeiesti, straiul de sfintenie si puritate in care era Adam invesmantat inainte de a pacatui, inainte de a cadea si a se duce de la Dumnezeu intr-o tara departata. Hristos insusi e straiul acesta: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat (Galateni 3,27). Sufletul despuiat de tot lucrul bun, e imbracat iarasi din cap pana-n picioare: haina sa veche, murdara, zdrentaroasa, se arunca si i se da una noua. Haina noua pentru suflet inchipuie pe omul cel nou: intors, nascut din nou, iertat si primit de Dumnezeu.
Iar fara acest strai nou nimeni nu poate fi in imparatia lui Dumnezeu, cum se vede preabine din pilda data de Hristos, a nuntii fiului de imparat (Matei 22,2-14). Acest vesmant e cusut, dupa cuvantul Apostolului, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu blandete, cu indelunga rabdare... iar peste toate acestea.... cu dragoste, care este legatura desavarsirii (Coloseni 3,12-14; cf. Efeseni 4, 24, Apocalipsa 7,14, Zaharia 3,4).
Inelul din deget inseamna logodna sufletului cu Hristos. Cel intors se leapada de toate legaturile necurate cu lumea, se alipeste de Hristos si ramane una cu El intr-o legatura de nedesfacut. Logodna aceasta a fost infaptuita cu puterea si harul Duhului Sfant, care pecetluieste toate darurile ceresti.
Dati incaltaminte in picioarele lui, spune slugilor tatal. incaltaminte inseamna vointa tare, care il face pe om sa umble neabatut in caile lui Dumnezeu, fara sa o apuce incolo si incoace si fara sa se uite inapoi.
Prin vitelul ingrasat care s-a junghiat trebuie sa-L intelegem pe lisus Hristos Insusi, care S-a dat sa fie jertfit pentru ca sa- i cruețe pe pacatosi de pacatul lor.
Prin slujitori intelegem fie pe ingeri, fie pe preoti. Daca intelegem casa tatalui ca fiind cerul insusi, atunci in slujitori vedem ingeri; daca - si acest lucru inca e adevarat - vedem in ea Biserica de pe pamant, in slujitori trebuie sa vedem pe preoti, pe acei chemati sa savarseasca taina jertfei lui Hristos si, prin ea, sa-i hraneasca pe oameni intru viata vesnica.
Iar ca in primul rand se are in vedere aici Biserica, se intelege din faptul ca fiul risipitor inca nu a murit; ori, cata vreme omul nu s-a despartit de trup, tine de imparatia lui Dumnezeu in chipul ei de pe pamant, care este Biserica. Dar ca slujitorii, inchipuindu-i pe preoti, ii inchipuie la fel de bine si pe ingeri, se vede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine, apoi din faptul ca Dumnezeu ii trimite pe ingerii pazitori sa-i calauzeasca pe oameni la mantuire.
Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Cu trupul era inca viu, dar cu sufletul ca si mort. Ramasita scanteii de har dumnezeiesc s-a aprins in el si i-a inviat sufletul. Pierdut a fost aproape inca de cand si-a cerut de la tatal partea sa. Si si-a venit intru sine. Adica: pierdut fiind, si-a venit in fire, in lumina scanteii dumnezeiesti. Dumnezeu l-a cunoscut, Dumnezeu nu l-a pierdut din ochi pana in ultima clipa - cea a caintei.
Si au inceput sa se veseleasca. Auzind ce se petrece fiul cel mare s-a suparat: lata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat. Asa i-a grait fiul cel drept tatalui sau. Mai sunt si printre vrednicile fete bisericesti unii care se manie astfel asupra celor gresiti, pe cand biserica ii primeste cu bucurie si cu blandete pe cei ce se intorc, si-i aduce si pe acestia la Taina Sfanta a impartasaniei.
Multi drepti ai Vechiului Testament au putut vorbi si ei astfel cand au vazut ca Dumnezeu il adu-ce pe singurul Sau Fiu jertfa pentru generatiile mai tinere si mai pacatoase decat a lor: Noua nu ne-ai dat nici macar un ied! Pe langa uriasa jertfa pe care ai facut-o pentru acesti urmasi ai nostri risipitori si pacatosi, noua nu ne-ai jertfit nimic, nici cat de cat". Apoi, deoarece capra inseamna de obicei pacatul, acesti drepti ar putea inca spune: „Pe noi ne-ai oprit cu strasnicie pana si de la cel mai mic pacat - mic si neinsemnat ca un ied - si acum ii rasplatesti pe acesti pacatosi cu cea mai mare bogatie a Ta - cu Fiul Tau !"
Mergand mai departe, vom vedea ca aceasta pilda care pare simpla patrunde drept la inima istoriei neamului omenesc, de la caderea lui Adam pana la Dreptul dreptilor, Domnul nostru Iisus Hris-tos, care este pentru oameni, pentru Adam si pentru toti urmasii acestuia asemeni Fiului cel Mare al Tatalui ceresc - desi El este singurul nascut, nu infiat cum suntem noi. Daca Domnul nostru ar fi vorbit si El ca un om oarecare, ca un muritor, ar fi putut sa-i spuna si El Tatalui: „Adam a pacatuit si a cazut de la Tine, el si urmasii lui au hulit numele Tau, pentru ca acum sa-i pregatesti si lui si lor atata slava si veselie cata nu s-a inchipuit nici de Mine, nici de cerul intreg!"
Desigur ca Domnul nostru nu Se poate supara pe cerescul Sau Tata, nici nu-I vorbeste astfel; doar daca ar spune-o spre invatatura sau spre mustrarea noastra, ca sa nu ne impaunam ca suntem drepti si sa incepem a ne uita de sus la pacatosii care se caiesc. E ca si cum ne-ar spune: daca Eu, Cel vesnic Drept, Cel vesnic nedespartit de Tatal, nu cartesc a-l primi iarasi pe Adam in imparatia cereasca, cum oare voi, drepti doar de ieri-alaltaieri, pacatosi inca de pe urma celui dintai pacat al lui Adam, va impotriviti iubirii pe care Dumnezeu o are pentru pacatosii care se intorc la pocainta ?
Fiule, i-a spus tatal, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Astfel il linisteste Dumnezeu pe omul cel drept, pomenindu-i toate nemasuratele avutii pe care, impreuna cu el, le stapaneste si le chiverniseste. Toate ale mele sunt ale Tale. Cu intoarcerea fratelui tau partea ta nu s-a imputinat cu nimic, ci ti s-a adaugat bucuria, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.
Asa sfarseste pilda aceasta, care ea singura este o evanghelie intreaga de taina si invatatura. Cu cat mai adanc patrunde cineva prin rugaciune in miezul acestei pilde, cu atat i se dezvaluie mai mult taina si invatatura din ea.
Slava Domnului nostru Iisus, care ne-a daruit pilda aceasta, comoara aceasta din a carei bogatie neamuri peste neamuri vor strange cunoastere de Dumnezeu si de om, invatand din ea ce este dragostea prin indelunga rabdare, iertarea prin dragostea lui Dumnezeu si bucuria prin dragostea cu care Dumnezeu ii primeste pe pacatosii care se intorc.
Slava Tatalui Sau Cel fara de inceput, si de viata-datatorului Duh - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici