NADIA TĂTARU, director general Radio Itsy Bitsy: "Mi-ar plăcea să mă întorc mai des acasă, la Botoşani"

NADIA TĂTARU, director general Radio Itsy Bitsy: "Mi-ar plăcea să mă întorc mai des acasă, la Botoşani"

NADIA TATARU
Cristina Nichitus Roncea

Există oameni care au ales să trăiască varianta "extinsă" a vieţii, cu toate încercările şi provocările dăruite de Dumnezeu. Pentru ei, confortul nu înseamnă doar lipsa grijilor, iar fericirea nu se reduce la împlinirea şi îndestularea voii omeneşti. Măsura aproapelui nu se calculează în centimetri, metri, la fel cum curajul nu se ascunde sub masca găunoasei îndrăzneli de a striga mai mult decât a face, de a cere mai mult decât a dărui. 

Nadia Tătaru şi Felix Tătaru sunt doi oameni care ştiu că binele nu se face uşor. Care au învăţat că a-ţi asuma o faptă, mai mult decât a o arăta lumii, înseamnă să o menţii vie şi de folos. Aşa s-au născut cele mai frumoase întâmplări ale vieţii lor şi tot aşa au pornit în aventura Itsy Bitsy, primul radio pentru copii din Europa. O aventură la început, dar care a prins mai întâi aripi, apoi rădăcini.   

"Societatea de consum nu este societate de educaţie. Nici epoca tehnologică nu este epocă de învăţământ. Sigur irigăm încă de la izvoarele marelui învăţământ al trecutului, însă curgerea lor se reduce", spune H. Maleviti, şi poate nicio altă zicere nu ar ilustra mai bine intenţia care a stat la baza Itsy Bitsy. Pentru că, într-o societate puternic mercantilă, a-ţi direcţiona întregul efort spre educaţie şi buna dezvoltare a copilului este un risc nu doar previzibil, ci şi o luptă asumată cu un întreg sistem care funcţionează după regulile stricte ale societăţii de consum. 

Nadia Tătaru s-a născut şi a crescut la Botoşani, într-un cartier de case mărginaş. Copilăria din timpul comunismului, statul la cozi şi bucuria duminicilor "fără soţ" (când aveau voie să scoată maşina din curte!), anii de şcoală şi chipurile profesorilor au devenit, în timp, resurse pentru noile generaţii. Aşa s-a născut o altă lume, cea a copiilor ei. Cărora astăzi le predă ştafeta "jocului în cartier". 

Am vorbit cu Nadia Tătaru despre Botoşanii de demult, despre şcoala anilor 80, dar şi despre ce am câştigat în cei 26 de ani de libertate. Despre lecţiile pe care le avem de învăţat, dar şi despre darurile vieţii: întâlnirea cu televiziunea, mai întâi, apoi frumoasa poveste de dragoste dintre tânărul operator Felix Tătaru şi fata abia intrată în ProTV, care venea din cealaltă parte a ţării: Botoşani, strada Drumul Tătarilor! 


Copilăria în comunism, între duminicile "fără soţ" şi joaca de-a ascunselea în cimitir!

-V-aţi născut în Botoşani, în mijlocul unui comunism pe care astăzi copiii noştri îl asociază cu o perioadă întunecată a României, un comunism care devine deseori etichetă aplicată generaţiilor de părinţi, profesori, funcţionari ("mentalitate comunistă"). Întorcându-ne în urmă cu 30-35 de ani, cum se vedeau Botoşanii prin ochii copilului de atunci?

-Botoşaniul era pe atunci un oraş linistit, cu case frumoase şi oameni care aveau timp de plimbări, de vizite unii la alţii, de stat în natură. Iar eu, copil fiind, mă bucuram mult de joacă în cartier împreună cu o gramadă de copii de toate vârstele, de curţile pline de fructe, flori şi animale, de cercurile de la Casa Pionierilor. Aşteptam duminicile "fără soţ" ca sa ies cu familia la o plimbare până la Suceava, Ipoteşti, Agafton, Pădurea Rediu, Siret. Stăteam deseori la cozi de jumătate de zi sau o zi întreagă cu o grămadă de copii şi vecini pensionari să luăm ulei, zahăr, butelii ... şi deşi era obositor, pentru noi era şi distractiv.

Şi îmi mai amintesc ceva, îmi amintesc că eram fascinată de amestecul etnic, pentru că aveam în jurul meu români, lipoveni, armeni, ţigani, evrei şi asta îmi plăcea foarte mult. Fiecare era cu religia lui şi cu sărbatorile lui, dar noi, copiii, ne bucuram pe rând de toate obiceiurile şi prăjiturile fiecăruia.

-"Copilul râde:/ Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!", spunea minunat Lucian Blaga. Aţi fost un copil cu cheia de gât? V-aţi jucat în jurul blocului, aţi avut genunchii murdari? Este un joc din copilăria dvs. pe care l-aţi "predat" propriilor copii? 

-Aproape toţi colegii şi prietenii mei erau "copii cu cheia de gât", dar eu nu am fost. Şi uneori îmi părea rău că nu sunt ca ei, pentru că mi se părea mie că ei sunt mai "pe cont propriu". Am crescut cu părinţii, dar şi cu bunicii (părinţii mamei), într-un cartier de case mărginaş, lângă Cimitirul Eternitatea. Era mereu cineva acasă, aşa că uşa era mereu descuiată, iar cineva ştia de mine şi de ce fac. 

De jucat, m-am jucat mult, foarte mult. Din punctul acesta de vedere, am avut cea mai fericită copilărie. Aceste amintiri imi sunt o adevărată comoara. Cred că aş putea să povestesc zile întregi despre cum mă jucam şi despre toate jocurile pe care le-am jucat: Statuile, Omul negru, Prinselea, Prinselea pe căţărate, La foc la foc, Ţară, ţară, vrem ostaşi, Împărate luminate, Lapte gros, Ascunselea, Ascunselea în cimitir, Miuţa, 5 pietre, Şotron, Coarda, Sticluţa samd. Un singur joc nu-mi amintesc să fi jucat: Elasticul.

Toata copilăria mi-a plăcut să merg desculţă, iar strada noastră era desfundată (aşa cum e şi astăzi, din păcate), aşa că zgârieturile, juliturile şi praful de pe haine nu lipseau, făceau parte din plăcerile zilei. Toată lumea se mira cum pot alerga şi cum mă pot juca atât de bine desculţă fiind. Dar pentru mine era perfect aşa. Şi am făcut asta cred că vreo 10 ani. 

Eu am doi copii: Maria, de 15 ani, şi Teodor, de 13 ani. În ce priveste joaca în cartierul în care am crescut, Teodor mă moşteneşte. De câţiva ani încoace îşi petrece mare parte din vacanţa de vară la bunici (părinţii mei) şi la străbunica (bunica mea). Fără nicio premeditare, lui i-am predat ştafeta jocului în cartier. M-am surprins vara aceasta dându-i câteva indicii la "Ascunselea în cimitir". Cred că jocul ăsta doar la noi în cartier se joacă, pentru că avem 4 cimitire în preajmă... şi, deşi poate pentru unii sună macabru, pentru noi era foarte natural. Cred că experienţa asta mi-a folosit în viaţă şi datorită ei am privit moartea ca parte din viaţă.   


Şcoala de demult şi provocările de azi:"Îi ajută foarte mult pe copii să intre în contact cu meseriile"

-Care sunt chipurile de oameni, profesori, colegi care v-au marcat în vreun fel anume anii de mai târziu ai vieţii?

-Am câteva persoane dragi mie care mi-au marcat într-un sens bun viaţa şi îmi vin în minte profesorii mei din gimnaziu. Îmi amintesc de domnul diriginte Aristotel Samoilă care, deşi a fost cu noi doar în clasa a VII-a, a reuşit să facă din clasa noastră o echipă, a reuşit să ne facă să ne acceptam aşa diferiţi cum suntem şi să ne bucurăm unii de alţii, ne-a învăţat să petrecem frumos timpul liber, ne-a învăţat ce înseamnă prietenia. Apoi îmi amintesc de doamna profesoară de limba română Magdalena Toma: o femeie atât de puternică şi perseverentă, un cadru didactic dedicat, care şi-a iubit meseria şi a iubit elevii. Un om care, în pofida unui handicap locomotor ce o împiedica să aibă autonomie în miscare, a reuşit să fie prezentă mereu, să facă ore suplimentare gratuit, să ne înveţe să vorbim corect româneşte şi să iubim lectura. Îmi amintesc cu drag şi de doi profesori de matematică: domnul Florinte Catargiu si domnul Marin Radu, doi oameni care au ştiut să mă facă să iubesc matematica şi care au ştiut să lucreze diferenţiat la clasă, oameni care au reuşit să îmi crească încrederea în mine şi în ce pot face. 

-Dacă aţi avea putere de decizie, ce anume din sistemul educaţional din anii 80 aţi aduce în şcolile din zilele noastre? Altfel spus, ce am pierdut pe drum?

-Există un lucru practic pe care l-aş aduce imediat şi chiar am avut câteva încercări la clasele copiilor mei. În acei ani, în şcoala generală eram duşi în mod periodic să vizităm fabrici şi uzine, ateliere, instituţii diverse, locurile de muncă ale părinţilor noştri. Aşa am vizitat eu cu clasa şi mi s-a părut fascinant la vremea aceea: Fabrica de Confecţii, Integrata de in, Textila, Electrocontact. Şi ţin minte că vizitam totul, începând de la depozitul de primire materie primă, prelucrare, birouri şi până la magazin sau expoziţie cu produse finale. Cred că îi ajută foarte mult pe copii să intre în contact cu meseriile. Îşi pot descoperi astfel zonele de interes. Mintea li se deschide, sufletul lor rezonează cu ceva anume... şi uite aşa e un mare ajutor pentru alegerea mai târziu a meseriei.

Pe Teodor şi pe Maria i-am adus cu clasa să viziteze Radio Itsy Bitsy, pe care îl conduc, şi să înveţe despre meseriile din radio. De asemenea, le-am facilitat să viziteze şi agenţii de publicitate, de design, de online care au meserii noi, contemporane. 

-Pentru că sunteţi implicată în proiecte privind educaţia - poate şi de dragul echilibrului - există bucurii ale şcolii de astăzi pe care v-aţi fi dorit să le experimentaţi pe când eraţi elevă? 

-Da, există. O primă bucurie ar fi atenţia pe emoţii, pe inteligenţa emoţională. La şcolile copiilor mei, ei au studiat despre inteligenţa emoţională, au avut ore de comunicare. Din păcate, acestea nu sunt răspândite încă în toate şcolile. Consider că nu doar inteligenţa academică este importantă, ci şi inteligenţa emoţională şi cea spirituală.

O altă bucurie cred că ar fi fost aceea de a fi la un click distanţă de orice informaţie. Pe vremea mea... trebuia să merg la biblioteci şi să mă bazez pe cultura generală şi amabilitatea doamnelor bibliotecare ca să gasesc ce mă interesa. 

Şi cred că mi-aş mai fi dorit o bucurie: aceea de a face multe poze cu colegii, de a păstra amintiri peste timp în forma fizică, nu doar în sufletul meu. Am doar câteva poze de pe la festivităţile de început sau sfârşit de an, toţi aliniaţi în grup şi cei cu premii cu un pas mai înainte... Mi-ar fi plăcut să am poze şi de la aniversări, din timpul liber, poze cu prietenii, aşa cum au copiii mei astăzi. 


Televiziunea, pasiune "la prima vedere". Întâlnirea cu Felix Tătaru

-Credeţi în întâmplare, în destin? Sau în "înţelepciunea" cu care Dumnezeu ne aşază toate ale vieţii? Povestiţi deseori despre cum aţi ajuns în televiziune, de exemplu.  

-Cred în armonie şi echilibru, cred că Dumnezeu ne scoate în cale ceea ce noi avem nevoie ca să creştem, ca să ne împlinim. Uneori primim ce ni se oferă, alteori nu. Şi începuturile mele în televiziune şi în viaţa profesională cred că au de-a face cu această credinţă. Era în primăvara lui '96, pe vremea cand eram în ultimul an la Facultatea de Management din Iaşi. În vacanţa de Paşte am mers singură în vizită la rudele mele din Bucureşti. În a doua zi de Paşte, verisoara mea, botoşăneancă şi ea, Ana Preda, m-a luat cu ea la serviciu, ca să mai ies din casă. Atunci am aflat şi eu că lucrează în Pro TV, televiziune care se lansase de 4 luni.  Trebuie să vă spun că, studentă fiind, nu aveam acces nici la televizor, iar înainte de a ajunge eu la facultate, pe vremea comunismului, aveam acele două ore pe zi de program tv. Aşa că, se pare, cultura mea în ale televiziunii tindea spre zero. 

Am stat după ea vreo 3 ore în acea zi şi am urmărit cuminte şi cu atenţie traseul ştirilor Pro TV, Ana fiind producător pentru Ştirile prezentate de Andreea Esca. La un moment dat, ne-am întâlnit cu domnul Ilie Şerbănescu, care îşi căuta ucenici, pentru că nu îşi completase echipa de la redacţia economic. Mai în glumă, mai în serios, mi-a pus două-trei întrebări din economie şi apoi mi-a propus să vin de a doua zi la job. Am luat decizia pe moment şi ţin minte şi acum ce i-am spus : "Vin de mâine, dar nu ştiu nimic. O să învăţ. Îmi spuneti, vă rog, în două săptămâni dacă rămân sau nu?". Mi-a zâmbit şi a spus "Da". Nu am întrebat ce salariu voi avea, ce voi face... m-am bucurat că mi-a acordat încredere şi că am ocazia să învăţ ceva nou. Şi aşa am făcut... am rămas în Pro TV 5 ani, după care am mers în concediu de maternitate şi nu am mai revenit. 

O altă oportunitate pe care am primit-o, fără să ştiu ce mă aşteaptă, este aceea de a face un radio pentru copii. Soţul meu a fost cu ideea, iar eu cu implementarea. A început totul într-o joacă... cum ar fi dac-ar fi.... şi uite că de peste 11 ani construiesc zi de zi ceea ce se numeşte Radio Itsy Bitsy şi mă bucur foarte mult că am primit o licenţă şi în Botoşani, oraşul meu natal, şi că pot oferi cel mai tare loc de joacă copiilor şi o mână de ajutor părinţilor.  

Au fost oportunităţi cărora le-am dat curs cu încredere şi bucurie şi nu regret nicio clipă. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă! Cred că am avut, în decursul vieţii, multe alte oportunităţi, pe unele le-am primit şi valorificat, iar pe altele nu. Până la urmă, cred că aş fi putut face multe alte lucruri, dar eu le-am preferat pe acestea. Orice aş fi făcut, aveam multe de învăţat la orice pas, şi din succese şi din greşeli, şi pentru mine importante sunt lecţiile învăţate, ce fac pentru binele celorlalţi şi bucuria cu care trăiesc şi fac ceea ce fac. 

-Poposind niţel în televiziune, să ne întoarcem la Blaga: "Tânărul cântă:/ "Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!". Cum a fost întâlnirea cu soţul dvs., Felix Tătaru? 

-Intâlnirea cu Felix a fost la fel ca şi angajarea în Pro TV. Fulgerătoare, puternică şi de bun augur. Eram de două zile în televiziune şi şeful meu mi-a cerut cv-ul. A râs când a văzut că am domiciliul în Botoşani, pe Strada Drumul Tătarilor, şi l-a strigat pe Felix, pe care eu nu îl cunoşteam: "Ia uite, măi Felix, fata asta stă pe strada ta!". Am râs cu toţii de coincidenţă. Şi imediat după asta m-au trimis cu Felix să fac interviuri pe stradă, pentru că el era operatorul secţiei economice. Îmi era frică să nu mă fac de râs în faţa trecătorilor şi în faţa colegilor... dar el m-a ajutat în această primă experienţă de filmare. Pe vremea aceea abia începeam să învăţ cu ce se mănâncă meseria de reporter. Apoi am început să facem echipă reporter- operator imagine, zi de zi, pentru vreo 4 ani, la Pro TV. Ne-am căsătorit cu acte în regulă la doar 5 luni de când ne-am cunoscut, iar anul ăsta am împlinit 20 de ani împreună. 


"Când spun "Botoşani", în primul rând simt DOR"

-După două decenii de când v-aţi stabilit în Bucureşti, cum se văd Botoşanii şi cu ce sentiment rostiţi astăzi numele locului în care, iată, v-aţi depozitat sumedenie de amintiri? 


-După 20 de ani (sună a titlu de carte!), văd Botoşaniul în extreme: una mai modernizată şi alta mai părăginită. Iar oamenii, mai îmbătrâniţi şi mai puţin veseli ca odinioară, preocupaţi prea mult parcă de supravieţuirea de zi cu zi, oameni care au prea puţin timp sau posibilităţi pentru a se bucura de viaţă cum o făceau odată. Sigur, e doar părerea mea subiectivă, uitându-mă la cei pe care îi cunosc şi care au rămas să locuiască în oraşul natal. Pe de altă parte, mă bucur că pe strada mea timpul parcă a stat în loc, iar Teodor al meu se joacă verile acolo, aşa cum mă jucam eu acum 30 de ani. 

Când spun "Botoşani", în primul rând simt DOR. Dor de copilărie, dor de joacă, dor de bunici, dor de părinţi, dor de foştii colegi şi profesori. Nu sunt nostalgică după acele timpuri, dar mi-ar plăcea să reîntâlnesc şi să mă reconectez cu oamenii cu care am crescut odinioară. Şi, da, mi-ar plăcea să îmi ofer acum mai mult timp şi disponibilitate pentru joc şi joaca. Şi, de asemenea, mi-ar plăcea să mă întorc mai des acasă, la Botoşani.    



(Nadia şi Felix Tătaru, alături de Teodor şi Maria. Foto: Femeia)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

ENESCU 136. Cultura de partid și stropșeala gratuită

Vineri, 18 August 2017
1689

În urmă cu 136 de ani, pe 19 august 1881, se năștea la Liveni George Enescu. Geniul care și-a venerat mama, casa, pământul. Românul care și-a părăsit țara în 1946, o ...

FIXEUR, filmul de care România are astăzi nevoie!

Vineri, 18 August 2017
358

"Fixeur" e viu. Un film care iese din tiparele peliculelor românești - care agresează vizual și psihic prin prim-planurile griurilor comuniste, prin zgomote de fond asurzitoare. Fil...

INTERVIU - "Nu impunem nimănui ce anume să voteze, ci dorim ca toți cetățenii să își spună punctul de vedere!"

Duminică, 13 August 2017
1306

Nicicând familia nu a fost mai aprig disecată, mărunțită, siluită sub lupa intransigentă a cetățeanului. Un demers al Comitetului National de Initiativă Cetățenească, susținut de Co...