Simona Chitan s-a nascut pe 11 februarie 1977, in nordicul Darabani al Botosanilor. Plecată de acasă, din Darabani, de la 14 ani Simona Chiţan a urmat Liceul "A. T. Laurian" din Botoşani şi a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. A urmat un masterat în managementul instituţiei de presă, iar în prezent este doctorand şi cadru universitar la aceeaşi facultate. A colaborat iniţial la biroul de presă al Ministerului Afacerilor Externe, a fost redactor al paginilor despre carte şi teatru ale revistei "Olivia" până în 2004, când s-a angajat la cotidianul "Evenimentul zilei", departamentul de cultură, al cărui şef de secţie a devenit doi ani mai târziu. În prezent, este editor al departamentului de cultură la "Adevărul" şi "Adevărul literar & artistic".
 
Autoare a unor interviuri de excepţie, printre interlocutorii săi numărându-se personalităţi ale lumii literare şi artistice precum Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Mihai Şora, Dan C. Mihăilescu, Norman Manea, Orhan Pamuk, Oana Pellea (foto dreapta), Matei Vişniec, Marcel Iureş sau Andrei Şerban, a publicat interviurile cu aceste personalităţi în volumul "30 de interviuri eveniment", editat de Tritonic în 2008. Pasionată de teatru şi coautoare a monografiei "Victor Rebengiuc, Omul şi actorul", reeditate de Humanitas în 2008, Simona Chiţan apreciază rolul covârşitor pe care marele actor l-a avut asupra drumului său uman şi profesional, povestind despre şansa şi bucuria întâlnirilor cu vârfuri ale culturii române, dar şi despre dificultăţile acestui parcurs profesional.

-V-aţi născut şi aţi crescut în Darabani, Botoşani, micul târg de pe malurile Prutului din nordul extrem al ţării. A fost acest lucru un stimulent în efortul dumneavoastră de a face o carieră în jurnalistică?
 
-Am plecat de acasă de la 14 ani... Dar oriunde am ajuns, am purtat cu mine nostalgia locurilor natale, fiindu-mi tot timpul foarte dor de parfumul sărbătorilor petrecute la părinţii mei, de "uliţa copilăriei" ce poartă numele lui Iorga, de nucul uriaş al  vecinei noastre a cărui coroană maiestuoasă îmi umbrea fereastra camerei din mijloc de la etajul casei, de curtea noastră plină de pisici mai mari şi mai mici, de cei doi cireşi pe care ni i-a adus tata, în dar, într-o dimineaţă, mie şi surorii mele, Cristina, plantându-i în spatele casei. Tata a pus aceşti pomişori în pământul roditor al curţii cu atâta dragoste că la câteva luni, în primăvară, unul a făcut o cireaşă, iar altul, două.... Nu pot să uit, când într-o dimineaţă de Paşte din aprilie, ne-am trezit cu cireşii împodobiţi cu flori albe, înfloriţi miraculos peste noapte, sub raze de soare, în pofida frigului şi a ceţii din zilele anterioare. Era miracolul nopţii de Înviere petrecut chiar în curtea noastră!
 
De când am plecat din Darabani, port cu mine un dor de frumos, un dor de aer curat, un dor de oameni adevăraţi şi demni. Nicăieri nu este ca acasă, dar în acelaşi timp,  instinctiv şi intuitiv, am ştiut tot timpul că trebuie să merg mai departe, deşi nici nu-mi imaginam în acel moment, la 14 ani, care va fi drumul meu profesional. Mama mea, Viorica, îmi spune mereu că sunt ca o apă curgătoare, de neoprit, care îşi poate face loc, uneori, chiar printre pietriş şi stânci, pentru că ştie că trebuie să meargă întotdeauna înainte. Ceea ce nu-mi spune ea, dar o ştiu eu prea bine, este că îi semăn teribil, prin voinţă, ambiţie, putere de muncă, dar şi prin  încăpăţânarea de a obţine ceea ce-mi doresc cu orice preţ.
 
Îmi admir foarte mult mama pentru corectitudine şi echilibru, obişnuiesc să spun că este o forţă a naturii. Din păcate, nu am moştenit toate calităţile ei, uneori devin prea hotărâtă şi mult prea orgolioasă, însă această tendinţă se echilibrează prin sensibilitatea moştenită de la tata... Sunt bucuroasă că de la mama am preluat şi înclinaţia spre literatură şi un anumit gust estetic arhitectural. Ea este o enciclopedie de snoave, de poveşti şi exemple populare, de romanţe şi de cântece vechi de o nemărginită sensibilitate şi înţelepciune. Mama mă ajuta să fac compunerile în şcoala primară, dar şi în generală, ajutându-mă să rezolv în acelaşi timp şi cele mai dificile probleme la matematică.
 
-Aş dori să vorbiţi puţin despre oamenii care şi-au pus amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei dumneavoastră.
 
-Deseori, tot mama îmi vorbea despre oamenii deosebiţi ai oraşului, dându-mi-i drept exemple: astfel, deşi nu l-am cunoscut personal, îi port un imens respect preotului Neculai Tartacan, un real catalizator spiritual al urbei. Mai târziu, m-am bucurat însă să-i întâlnesc pe succesorii acestuia, pe părintele protopop Constantin Pînzariu şi pe preotul Avîrvărei Dumitru, prelaţi înduhovniciţi şi de mare caracter. Nu pot să le uit în nici un caz nici pe naşele mele de botez, Veronica Strugaru şi Rodica Ştefănescu, la care mă duceam cu colindul la vreme de Crăciun, făcându-mi drum cu săniuţa spre casele lor pe uliţele troienite  ale Darabaniului.

De asemenea, doamnei Ecaterina Haivas îi port o amintire foarte caldă. Am făcut parte din ultima generaţie de elevi cărora această învăţătoare extraordinară le-a pus creionul în mână. Nu pot să uit înţelepciunea, calmul, blândeţea acestui pedagog minunat!
 
Apoi, la gimnaziu, dascălii care m-au influenţat şi m-au marcat cu adevărat au fost regretatul Constantin Cliveţ (profesor de română),  Lucia şi Dinu Mihai (profesori de matematică) şi Petru Anichitoaie – profesorul de istorie care mi-a devenit şi diriginte în gimnaziu. În același timp, păstrez un imens  respect şi amintiri dragi profesorilor Ana Marinciuc (Dumnezeu s-o ierte!) şi dnei Avasiloaie (de limba rusă), Cornelia Andruşcă (de geografie), dlui Petrea Bivoleanu (de chimie), dnei Ursuleanu şi dlui Ciobanu (de biologie),  dlui Mihai Rusu (de fizică), dlui Ion Ilaş (de limba franceză)  şi dlui Radu Pop (de educaţie fizică).
 
Am fost o generaţie extraordinară, cei mai buni dintre cei mai buni, avându-i colegi pe  Sabin Boariu, Nina Onciu, Mirela Cricleviţ, Cătălina Ciopron, Aniţa Dolineaschi, Alexandru Hriţcu, Cristina Ilaş, Simona Ilaş (ultimii trei, nişte colegi extraordinari veniţi de la Bajura), Claudiu Comănescu, Gabriela Bordeianu, Luminiţa Guceanu, Monica Mihăilă, Aura Muraru, Caldare Petronela, Costel Pleşca, Florica Guceanu, Marian Horodincă, Adrian Amihălăchioaie, Rodica Ciobanu şi atâţia alţii (să mă ierte toţi cei pe care nu i-am mai numit aici). Nu pot să-l uit nici pe Gabriel Suceveanu ...(Dumnezeu să-l ierte pe Gabi, ne-a îndurerat enorm pe toţi prin faptul că a decis să ne părăsească!). De unii dintre ei mă leagă amintiri foarte dragi, cei mai mulţi au trasee profesionale excepţionale şi am păstrat legătura tot timpul, prietenia noastră rezistând distanţelor dintre noi.  
 
-A fost liceul perioada în care v-aţi descoperit această sensibilitate faţă de artă şi literatură?
 
-Am urmat Liceul "A.T. Laurian" din Botoşani. Iniţial, în clasa a IX-a, am intrat la secţia reală, de matematică-fizică. Din clasa a X-a, mi-am dat seama că acesta nu era  tocmai drumul meu şi m-am transferat la secţia de limbi străine, engleză-franceză, cu engleză avansat. Mi-amintesc că, prin clasa a X-a, m-am întâlnit cu fostul meu profesor Cliveţ, care atunci când i-am spus că m-am transferat la secţia umană, mi-a mărturisit: "Bravo, Simona, acesta totuşi era drumul tău!". Probabil, el a ştiut mai bine decât mine… Domnul Cliveţ a fost un profesor minunat, un an de zile mi-a fost şi diriginte în gimnaziu, mai exact în a V-a, până am hotărât să mă mut în clasa a cărui diriginte era domnul Petru Anichitoaie. Ştiu că l-am îndurerat şi rănit atunci pe profesorul Cliveţ, dar sper că m-a iertat în timp.
 
La liceu, din clasa a X-a, am început să învăţ engleza de la zero - nu făcusem nici o boabă de engleză până atunci, fiind oarecum "intrusă" într-o clasa avansată de limbi străine. Am recuperat totuşi într-un trimestru ceea ce ceilalţi colegi făcuseră din clasa a V-a. În trimestrul al doilea, am dat teza la engleză la același nivel cu ei şi asta s-a datorat unui efort de recuperare uriaş, dar şi unei profesoare extraordinare, cu care m-am pregătit şi în particular, dna Maria Dolniceanu. Am făcut atunci o adevărată pasiune pentru limba engleză, alături de o colegă şi prietenă minunată, care mi-e şi acum alături, Marilena Țiprigan.
 
-Din postura de om de presă, cum îi caracterizaţi pe dărăbănenii de ieri şi de azi şi cum descrieţi locurile natale?
 
-M-am bucurat mai târziu, după perioada liceului, să-i descopăr pe dl Victor Teişanu și pe familia acestuia, pe copiii şi pe soţia dumnealui, nişte persoane realmente deosebite, pe care îi revăd cu foarte mult drag de fiecare dată când mă întorc acasă. Am fost atât de impresionată de casa-muzeu pe care i-a dedicat-o dl Teişanu medicului Leon Dănăilă, am şi scris la un moment dat, în "Evenimentul zilei" un articol intitulat "Tonitza, în sufletul Moldovei, la Darabani", apreciind picturile valoroase, cărţile şi toate lucrurile adunate cu atâta bun-gust, dublate de gustul estetic, priceperea de documentarist şi talentul bibliofil al dlui Teişanu. De asemenea, fiind profund impresionată de sensibilitatea, delicateţea şi talentul poetului Victor Teişanu, am subliniat, parafrazând titlul uneia dintre cărţile sale de poezie, cât de bine se completează "Fulgul şi umbra -  doctorul şi poetul care fac istoria oraşului".
 
De asemenea, un om care mi-a marcat copilăria şi adolescenţa a fost mătuşa mea, Maria Câmpanu, mama lui Liviu Câmpanu. Am iubit-o şi încă o iubesc nespus,  Dumnezeu s-o odihnească! Mama îmi spune mereu că îi semăn fizic şi temperamental teribil, având acelaşi sânge de ucraineancă în vine. De asemenea, nu pot să uit o altă mătuşă, tanti Vasâlca Vieru, care avea o voce de neuitat, cântând cu o sensibilitate şi o durere nespusă doina cu versurile "Întoarce-te bade în sat/ De străini m-am săturat...". Uneori, îmi curg şi acum lacrimile pe obraji, când mama, hărăzită cu o voce foarte caldă şi sensibilă, îmi îngână cu dor şi jale această melodie. Bunicii mei de pe tată au emigrat din Ucraina, în satul Sălişte, când bunica era însărcinată cu tata.
 
Mihai, tatăl meu, provine dintr-o familie cu zece copii, foarte unită, nişte oameni generoşi, cu suflet mare. Mi-amintesc de ospitalitatea deosebită cu care erai primit în casele lor, de mesele pantagruelice cu toate bucatele pe masă, de specialităţile gătite de mătuşile mele, printre care găini umplute după reţete ucrainene, fripturi la cuptor, sarmale în foi de viţă, salate boeuf sau prăjituri tradiţionale care mai de care mai delicioase. Visez să ajung odată şi odată, în Ucraina, pe meleagurile din care se trag bunicii mei, să-mi descopăr arborele genealogic din partea tatălui. Simt şi îmi place să cred că am o moştenire spirituală fabuloasă din această filiaţie şi descendenţă.
 
-Lumea oamenilor de cultură este pentru dumneavoastră un refugiu în faţa vicisitudinilor unei societăţi ingrate sau un mediu în care simţiţi profund libertatea  spiritului?
 
-E o lume în care mă regăsesc spiritual. Am ştiut din prima clipă, de când am luat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti, că voi deveni jurnalist de presă scrisă în domeniul cultural. Cei mai mulţi colegi de-ai mei de facultate s-au orientat spre publicitate și relaţii publice, unde se câştigă incomensurabil mai mult decât în domeniul pe care eu l-am ales. Apropiaţii  m-au avertizat de la început că o să mor de foame din "cultură". Totuşi, nu am abdicat şi mi-am asumat acest risc…Mi-am dat seama că acesta este drumul meu, mai ales după ce, în primul an de facultate, am descoperit teatrele din Bucureşti, Ateneul, Opera Naţională.
 
Mă refugiam în aceste spaţii - adevărate tărâmuri magice pentru mine -  seara, după cursurile de la facultate. Ieşeam de fiecare dată tranfigurată, când vedeam reprezentaţii şi montări de calitate, în care mă regăseam, pe care le respiram, uitând de foame şi de sete...Acestea au fost şi au rămas în continuare hrana mea spirituală. Nu am să uit nicicând ce sentiment copleşitor am trăit la 19 ani, când am ascultat pentru prima dată Brahms, Simfonia Nr. 3 - Poco Allegretto, sub cupola Ateneului. Spaţiul îmi inspira sacralitatea unei catedrale şi muzica ce mi se părea divină m-a emoţionat până la lacrimi.
 
De atunci, păşesc cu timiditate și cu mare emoţie de fiecare dată în Ateneu...Deşi acum privesc montările deja cu un ochi critic, remarcându-le şi neajunsurile, bucuria de "a însoţi un spectacol" - aşa cum spunea şi teatrologul George Banu - rămâne imensă, îmi dă un sens cu adevărat. După un concert bun,  după vizionarea unei producţii de calitate mă simt cea mai bogată şi mai norocoasă fată din lume. Şi este o mare şansă să scrii despre ceea ce te pasionează, e un privilegiu să fii într-o lume pe care o iubeşti cu adevărat.
 
-V-aţi impus în lumea presei culturale ca un analist fin, ca un publicist de nuanţă, un spirit critic, dar în acelaşi timp sublim. Cunoaştem preocupările dumneavoastră publicistice, cartea dumneavoastră de interviuri, dar şi monografia despre celebrul actor Victor Rebengiuc. Este pentru dumneavoastră scrisul un destin sau o carieră?
 
-Parcursul meu a fost mai mult decât o carieră, pentru că nu am ştiut de la început unde pot să ajung pornind pe această cale... Așa cum am spus, semănând mamei mele, sunt o fire ambiţioasă, independentă şi încăpăţănată, însă în jurnalistică am pornit-o doar cu seriozitate şi cu multă dorinţă de cunoaştere. A fost o mare şansă, în 2003, să-l întâlnesc pe actorul Victor Rebengiuc, să încep să-i documentez şi să-i scriu monografia. El a rămas pentru mine un reper moral, un exemplu de directitudine, un om care spune lucrurilor pe nume, cu mult curaj (bineînţeles, ne aducem aminte cu toţii de exemplul său cu hârtia igienică adresat tuturor impostorilor în zilele Revoluţiei!).
 
La domnul Rebengiuc, am admirat cel mai mult verticalitatea şi coloana vertebrală. Am învăţat de la el ce înseamnă să ai caracter, să-ţi asumi părerile şi să ai curajul de a fi tu însăţi. Astfel, cunoscându-i mai bine, atât pe el, cât și pe soţia sa, actriţa Mariana Mihuţ, modelele lor umane şi caracteriale m-au zidit şi au avut un rol formativ definitoriu în dezvoltarea mea personală. Dincolo de aparenta duritate şi robusteţe, de implacabilitatea şi tăria pietrei de granit, Victor Rebengiuc rămâne un om foarte sensibil şi asta se simte în rolurile sale. Nu pot să uit cu câtă delicateţe și duioşie mă întreba, în perioada, 2003-2004, când munceam la prima ediţie a monografiei sale: "Ce faci, fetiţă?". Iar eu îi răspundeam, zâmbind: "Scriu despre dumneavoastră, domnule Rebengiuc".
 
Astfel, Victor Rebengiuc rămâne un tată spiritual pentru mine, aşa cum sunt şi teatrologul George Banu şi criticul Dan C. Mihăilescu, oameni care alături de mai tânărul critic literar Daniel Cristea-Enache (care mi-a şi scris prefaţa şi a vorbit la lansarea volumului "30 de interviuri eveniment")  mi-au rămas foarte apropiaţi. Am construit în timp cu fiecare în parte legături bazate pe respect, pe afecţiune şi mai ales pe încredere. De la fiecare am învăţat lucruri şi lecţii de viaţă esenţiale.
 
Legătura empatică cu mulţi dintre interlocutorii mei a fost atât de profundă încât  mulţi mi-au devenit prieteni. Cu unii am discutat despre probleme existenţiale - viaţă, iubire, moarte, Dumnezeu - probleme care chiar mă frământau. Aş aminti aici întâlnirea cu Oana Pellea sub nucul lui Amza, din curtea lor,  întâlnire pe care o port tot timpul în suflet. Multe interviuri din cartea mea "30 de interviuri eveniment" ating situaţii dramatice - sociale şi politice: dacă Mircea Cărtărescu spune că România e fascinantă chiar şi prin urâţenie, Ileana Mălăncioiu mărturiseşte că societatea noastră e dominată de mediocri, iar Theodor Paleologu (foto jos) povesteşte despre tatăl său şi colaborarea acestuia cu Securitatea.
 
Am înţeles, de la fiecare, că e o formă de demnitate şi un mod de a-ţi asuma libertatea interioară, asumându-ţi și recunoscându-ți o greşeală în integralitatea ei. De cele mai multe ori, ies transfigurată de la interviuri, pentru că acolo se naşte un miracol. Eu mă deschid, partenerii mei de discuţie se deschid. Nu ştiu cum se întâmplă asta, dar se întâmplă. Pur şi simplu. Mama îmi spunea deseori când eram mică că eu pot să iau în palmă sufletul omului cu care vorbesc. Căci puterea de a empatiza cu celălalt şi sensibilitatea le-am moştenit de la ea şi de la tatăl meu. În 1995, așa cum am mai spus, părinţii mei m-au trimis aşadar la Bucureşti cu nişte daruri importante. Le mulţumesc încă o dată.
  
INTERVIU COMPLET pe Darabaneni.ro