Nu poţi să spui Colegiul "Gr. Ghica VV" din Dorohoi fără să te gândeşti la Ilarion Mandachi, "antrenorul de baschetbalişti" al liceului. Reputatul profesor este, pentru mulţi dintre foştii elevi şi profesori deopotrivă, un reper între dascălii faimoşi ai Dorohoiului. Profesor renumit, cu numeroase distincţii sportive şi pe plan didactic, magistru dăruit, care a schimbat poate vieţile a sute de copii: ieri elevi la "Ghica", astăzi ingineri, medici, cercetători, universitari, care îi datorează profesia şi, poate, un mod de viaţă. Foştii elevii sunt, dealtfel, averea cea mai de preţ a acestui cadru didactic pensionar, o avere pe care nimeni nu i-o poate lua. Profesorul Ilarion Mandachi are o carte de vizită impresionantă şi o biografie care seamănă mult cu destinul profesorilor din aceeaşi generaţie.
 
"M-am născut, la 1 septembrie 1934, în comuna Drăguşeni, din fostul judeţ Dorohoi, actualmente în judeţul Botoşani. Părinţii mei au fost Constantin Mandachi, care era funcţionar, iar mama, Natalia Mandachi, era învăţătoare. În familia Constantin şi Natalia Mandachi au fost 5 copii - 4 băieţi şi o fată, care, după absolvirea şcolii primare, au urmat cu toţii cursurile şcolilor din Dorohoi. Din acest motiv, Natalia Mandachi, împreună cu cei 5 copii, se mută la Dorohoi, într-o locuinţă de pe Calea Dorobanţi, lângă Podul Botoşaniului. Tatăl a rămas să-şi continue activitatea la primăria din Drăguşeni, pentru a-şi putea ajuta material familia. Au venit anii grei ai războiului, refugiul, reîntoarcerea acasă, unde au găsit casa ocupată, iar din toată agoniseala de o viaţă, nu mai rămăsese absolut nimic", evocă, cu nostalgie, profesorul.



Ceea ce te impresionează la acest dascăl este şi capacitatea de a relata atât de fermecător întâmplările trăite.
 
"Am urmat Şcoala Primară nr. 1 de băieţi din Dorohoi, apoi gimnaziul "Gr. Ghica VV" din localitate. Aici mi-am început şi cariera ca sportiv, mai întâi gimnast, iar apoi baschetbalist. În anul 1952 am dat examen de admitere la Şcoala Medie Tehnică de Cultură Fizică din Galaţi, pe care am absolvit-o în anul 1956. În timpul şcolii gălăţene, care dădea o pregătire deosebită elevilor, atât ca sportivi, cât şi în vederea formarii viitoarei cariere de profesor, am obţinut categoria a II-a la gimnastică sportivă, am fost săritor de prăjină şi am jucat baschet la Ştiinţa Galaţi, echipă care în 1955 a ratat de puţin promovarea în divizia A. După absolvirea liceului, neavând posibilităţi materiale, nu am putut continua studiile superioare. Am fost profesor la Botoşani, la Fălticeni şi apoi am revenit la Dorohoi, la Şcoala Nr. 2 şi la Liceul “Gr. Ghica VV”. Fiind tot timpul în mijlocul elevilor şi atrăgându-i în practicarea sportului, la spartachiada pionierilor şi şcolarilor din anul 1959 am obţinut locul 4 pe ţară, pe echipe, la gimnastică, la doar 1,25 puncte distanţă de locul I. 

În anul 1960, când s-a înfiinţat la Iaşi Facultatea de Educaţie fizică, dornic să-mi perfecţionez studiile, am reuşit la aceasta, pe care am absolvit-o în 1963, ca şef de promoţie. Cu media obţinută la absolvirea facultăţii, a treia pe ţară, aş fi putut ocupa un post de  profesor în orice oraş din România, dar, am preferat să mă întorc la Dorohoi. Aici,  m-am reîncadrat la Liceul Gr. Ghica VV", rememorează cadrul didactic, parcurgând etapele vieţii lui, care seamănă cu o competiţie sportivă.

Istorisind despre drumul performanţei în sport, pe care l-a parcurs împreună cu elevii săi, profesorul Ilarion Mandachi afirmă că, în spatele fiecărui sportiv care reuşeşte să performeze, se află ore întregi de pregătire, pasiune şi ambiţie, dar fără ajutorul unui mentor, care să îi insufle dragostea pentru ramura de sport şi să îi îndrume, constant, paşii spre performanţă, lupta pentru a ajunge cel mai bun ar fi o cauză pierdută. 

"Profesorii-antrenori sunt oamenii din spatele cortinei, din spatele succesului. Unica lor răsplată este încununarea cu victorie a fiecărui efort al elevilor lor. Nu a existat ceva mai important pentru mine, decât să văd bucuria din ochii copiilor când au revenit la liceu, după o competiţie, cu medaliile în jurul gâtului. În acele momente uiţi tot greul, pentru că realizezi că a meritat ! E păcat să nu faci performanţă!", tine să precizeze antrenorul de altădată, ca pe o reţetă a reuşitei în ascensiunea sportivă, din lumea baschetului şcolar dorohoian.

Profesorul ne istoriseşte despre farmecul baschetului, din acele timpuri, despre primul contact al elevilor cu sportul, dar şi despre modul în care încerca să-i cucerească pentru această ramură sportivă. 

"A fi profesor-antrenor înseamnă o mare provocare, dar a participa la competiţii naţionale înseamnă rigoare, perseverenţă şi tenacitate, până la obţinerea rezultatelor aşteptate. Chiar din primul an am lucrat intens cu echipele de baschet de băieţi şi fete ale şcolii. Începând cu anul 1965, au început succesele pe plan naţional, la campionatele şcolare de juniori, iar din 1966 şi în campionatul divizionar. De altfel, datorită rezultatelor bune obţinute de echipele de baschet, se înfiinţează la Dorohoi o şcoală sportivă. Între anii 1965 şi 1975, am participat la nu mai puţin de 15 finale de campionat naţional, revenind acasă cu 8 medalii de argint sau bronz. Şi aceasta la jocurile sportive, în condiţiile în care oraşul Dorohoi nu avea sală de sport şi juca toate meciurile în deplasare", ţine să adauge antrenorul.

Ca într-un basm despre „tinereţe fără bătrâneţe”, profesorul înlănţuie „mărgelele”, pe firul vieţii, pentru întreaga sa activitate primind decoraţii şi diplome, ca o recunoaştere a activităţii sale, al cărei destin s-a identificat cu şcoala dorohoiană. 

"În anul 1969 am fost cooptat ca antrenor în colectivul care pregătea lotul naţional de junioare pentru campionatele europene. Dintre distincţiile, titlurile, diplomele primite, enumăr doar câteva: distincţia “Merite în activitatea sportivă” (1966), pentru contribuţia adusă la dezvoltarea mişcării de cultură fizică şi sport, acordată de Uniunea de Cultură Fizică şi Sport; titlul de “Profesor fruntaş” (1968), acordat de Ministerul Învăţământului, pentru merite deosebite în domeniul învăţământului; Diploma de Onoare pentru întreaga activitate, acordată de Ministerul Tineretului şi Sportului, prin DTS Botoşani (1999); Diplomă de antrenor onorific al oraşului Dorohoi (1999), acordată de Primăria Dorohoi; Diploma de Fidelitate în Învăţământ (2003), acordată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru întreaga activitate; Diploma de Excelenţă (2004), acordată de Facultatea de Educaţie Fizică a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, pentru modul în care mi-am onorat crezul şi menirea de dascăl", evidenţiază cadrul didactic.

Ceea ce impresionează la Ilarion Mandachi este şi exemplul de cărturărie românească, la care se alătură pasiunea neostoită pentru istoria oraşului Dorohoi, pentru instituţiile din trecutul îndepărtat sau apropiat şi diversitatea lor, manifestând aici, mai ales în ultimii ani, prolifice scrieri. 




"Încă din anii de liceu am început să culeg documente din domeniul sportului. Am fost corespondent sportiv pentru oraşul Dorohoi, la cotidianul  central Sportul Popular, mai bine de 15 ani. Am publicat  relatări şi articole sportive şi în ziarele  Zori noi (Suceava), Clopotul (Botoşani). După pensionare, am pus în ordine tot materialul documentar adunat de-a lungul anilor, în baza căruia, împreună cu soţia mea, Dorina Mandachi, am elaborat mai multe lucrări referitoare la istoria Dorohoiului. Am continuat să colaborez la toate publicaţiile locale ce au apărut după 1989. În anul 2001 am reuşit să tipărim, prin mijloace proprii, doar 5 exemplare din lucrarea deosebit de documentată “Oraşul Dorohoi, în lumea sportului”. În anul 2005, a ieşit de sub tipar volumul “Dorohoi-date şi personalităţi: 1407-1945”. Mi-am continuat munca de cercetare a istoriei oraşului Dorohoi. Am alcătuit numeroase lucrări, multe aflate în manuscris. Am cercetat istoria populaţiei evreieşti din Dorohoi, istoria învăţământului dorohoian, drumul mişcării sportive din oraş, traseul regimentelor din Dorohoi, evoluţia urbanistică dorohoiană, etc. 

Remarc faptul că toate cercetările şi elaborările scrise au fost realizate împreună cu soţia mea, Dorina Mandachi, ambii semnând următoarele apariţii editoriale: Scoala Israelito-Română Dorohoi (1910-1948), Dorohoi, 2001 (singura monografie a unei şcoli israelite din România); DOROHOI (1407-1945). Date şi personalităţi, Tipografia „Luceafărul”, Dorohoi, 2002; Oraşul Dorohoi în lumea sportului - ediţia I - Dorohoi, 2001; ediţia a II-a - Editura Agata, Botoşani, 2007; Personalităţi dorohoiene , Editura Agata, Botoşani, 2007; Incursiune în trecutul şcolilor dorohoiene, Tipografia „Luceafărul”, Dorohoi, 2008; Dicţionarul personalităţilor dorohoiene, Tipografia „Luceafărul”, Dorohoi, 2008; Dicţionarul personalităţilor dorohoiene, ediţie revizută şi adăugită, vol. I - Editura Quadrat, Botoşani, 2012; vol. II - Editura PIM, Iaşi, 2014”; DOROHOI 600. FILE DE MONOGRAFIE, Editura TIPO-ANDO, Dorohoi, 2007 (coautor)", enumeră, cu rigurozitate, autorul.

Dialogul cu Ilarion Mandachi se aseamănă cu un vernisaj al amintirilor - interlocutorul fiind şi un pasionat al fotografiei, amintind, în acest sens, colaborarile la proiectul cultural “Amintiri despre trecut – Dorohoiul dealtădată” - , dar şi cu o pledoarie pentru meseria de dascăl.

Profesorul, la vârsta aceasta, nu se izolează de lume, nici nu se pierde în ambiguitatea tăcerii şi acceptării, nu se rătăceşte printre supuşii vremurilor, printre abandonaţii şi risipitorii timpului. Îşi agoniseşte argumente şi motive pentru a-şi face viaţa frumoasă, pentru a face din temelii orice demers cultural, alegând confruntarea cu neîmplinirile timpului.






Material realizat de Marius Petrescu