Tudor Chirilă - EXERCIŢII DE ECHILIBRU

Tudor Chirilă - EXERCIŢII DE ECHILIBRU

Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Ca un joc uitat din copilărie, ca naiva rugă a fetei din poemul eminescian: "Eu pe-un fir de romaniţă./Voi cerca de mă iubeşti". Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Odată închisă coperta după ultima pagină, ca o cortină ce se lasă peste actul final, mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut. În "Exerciţii de echilibru" nu e doar Tudor Chirilă, autorul cărţii, sunt şi eu, aşa cum nu mă cunoaşte nimeni. Aşa cum aş vrea să fiu uneori, dar nu ştiu să fiu. Aşa cum nu vreau să fiu, dar sunt. Aşa cum nu ştiu să fiu, dar încerc. Este o carte care îl defineşte parţial pe Tudor Chirilă. Acum ştiu de ce, totdeauna când îl vedeam, aveam senzaţia că umerii lui poartă povara unui dor. De parcă ar tânji după aripi.

"De ce o carte? Pentru că, adunate într-o carte, aceste texte oferă un tablou complet al autorului, temelor şi ideilor lui. Pe blog, luate pe sărite, textele par întâmplătoare, desprinse dintr-un context pe care nu-l poţi dibui. Să le parcurgi într-un timp de lectură unitar e complicat. Cred că nici măcar cititorii loiali ai blogului n-au parcurs toate aceste texte. Paginile se răsfoiesc mai uşor. 
 
O carte, pentru că textele mele sunt mai potrivite aici. O carte pentru o întâlnire mult aşteptată cu oameni care nu mă cunosc nici de pe blog, nici de pe scenă, nici din muzică. O carte, pentru că paginile ei proaspăt tipărite miros frumos. O carte, pentru că aminteşte. O carte pentru cei care vor să mai descopere un povestitor. Sau pe Chirilă. Altfel".
 

Octombrie tandru. În cancelarie, doar eu şi Tudor Chirilă. Cartea lui Tudor Chirilă. Când evadez printre pagini, conturul realităţii materiale se estompează, îmi odihnesc tălpile sufletului şi mă bucur de ora liberă în faţa unor cuvinte cu aromă de cafea. Aud vocea autorului vorbindu-mi. Eu doar ascult, întrerup uneori cu întrebări sau cu „mai spune o dată, te rog!”, urmate de foşnetul paginii care se întoarce din drum. Şi iar ascult. La pagina de aici îmi vorbeşte Muzicianul, la pagina de alături – Adolescentul rebel, sensibil, dincolo – Bărbatul dur uneori, de o sinceritate aproape brutală, tandru alteori. Pretutindeni se simte amprenta inconfundabilă a vocii şi personalităţii Actorului. Şi toate subordonate vocii Omului Tudor Chirilă. Aşa cum îl percep eu.
 
Încerc să pun în echilibru ceea ce cred că ştiu despre Tudor Chirilă, cu ceea ce îmi spune el că este. Până când...

- Citeşti Tudor Chirilă?
- Da. (răspuns monosilabic, în traducere literară: „aş citi, dacă m-aţi lăsa...”)
- Îţi place?
- Da. („cartea sau Tudor Chirilă?”, ştiu cu cine vorbesc...)
- Cartea sau Tudor Chirilă?
- Da.
- Dar te ştiu că mergi în fiecare vineri la concertele Filarmonicii... (dacă mai era nevoie, o dovadă a faptului că răspunsul nu contează când prejudecăţile îţi dictează întrebări şi replici prestabilite...)
- ?! (apreciez sinceritatea lui „te ştiu”, nu „te văd”...)
- ... eşti profesor de română...
- ?! (nu văd legătura; în jurul meu, încep să îşi recapete conturul pereţii cancelariei, ferestrele, fotoliul în care m-am refugiat...)
- Faci parte din publicul lui?
- Nu. (nu mă dezic, dar nu-mi place, sincer, tot ceea ce cântă. Îmi place însă Actorul şi, cu cât citesc mai mult din carte, parcă începe să îmi placă şi Omul.)
 
Zâmbesc, gândindu-mă ce ar spune dacă ar şti că ascult Manowar, Metallica, Bob Marley, că ador Bob Dylan, că scriu ascultând Mozart, e adevărat. Dar  scriind ascult şi Steve Vai. Şi Jimi Hendrix. Şi Joe Satriani.

- Vezi?
- Nu.
- De ce îi citeşti cartea, dacă nu îţi place cum cântă?
- Nu fac parte din publicul lui, dar îmi place cum cântă. Cartea este o pledoarie pentru firesc, pentru...
- Hmmm... crezi că scrie mai bine decât cântă?
- ?! (îmi amintesc, acum câţiva ani, nici eu nu eram un profesor bun, din cauză că scriu şi, citez din constatările persoanei cu care vorbesc acum, „ce treabă are scrisul cărţilor cu predatul limbii române?”) Dumneavoastră aţi citit cartea? (uneori, am un bun-simţ indecent pentru lumea în care m-am rătăcit...) Ca să spun despre ceva că nu îmi place, trebuie să ştiu despre ce vorbesc. Să am argumente.

Primesc doar un zâmbet superior, niciun alt răspuns. Dar nu reuşeşte să mă enerveze. Dimpotrivă, comparaţia (in)voluntară îmi gâdilă orgoliul. Mimez lectura, sperând că voi fi lăsată să mă întorc la discuţia cu Tudor Chirilă.

- Ai o vârstă...
- Toţi avem o vârstă. (diferenţa dintre mine şi autorul cărţii este de 4 ani, bine, în favoarea lui Tudor Chirilă, dar nu cred că vârsta este relevantă în situaţia de faţă; nu mi-e ruşine să-mi declar vârsta, e ceva firesc; eu am 48 de ani, e adevărat, dar, ca să o citez pe Cella Serghi, „nu-i port pe toţi odată.”)

Nu primesc niciun răspuns, sunt lăsată în pace. Nu-mi plac oamenii care nu au ce face, se plictisesc între cei patru pereţi ai vieţii lor şi sparg ferestrele altora, ca să îşi umple timpul şi viaţa cu cioburi. Măcar de s-ar strădui să facă un vitraliu din acele cioburi...
 
Cartea mi-a fost recomandată de o elevă din clasa a X-a, profil Arte plastice. A propus-o pentru întâlnirea lunară, la care discutăm despre o carte. Recunosc, am avut reţineri, iniţial, dar sunt adepta ideii că, într-o şcoală normală, elevii învaţă de la profesori şi profesorii de la elevi. Am acceptat provocarea şi nu regret. Nu încerc să îi înţeleg pe elevii mei, ca să mă apropii de ei. Eu mă apropii de ei, ca să încerc să îi înţeleg. E o mică diferenţă.
 
„Exerciţii de echilibru” este o carte despre fericirea de a te descoperi uitat într-un colţ de suflet, de a-ţi recăpăta conturul şi de a te defini în raport cu tine şi cu ceilalţi: „Căutăm fericirea în disperare. În lucrurile simple căutăm fericirea. Căutăm fericirea în copii. Căutăm fericirea în toate cotloanele lumilor noastre nesfârşite. Căutăm fericirea în imperiul nesfârşit al gândurilor. În prăpastia dorinţelor. Pe muntele viitorului. În războaiele sufletului. În victoriile serbede ale orgoliului. Căutăm fericirea peste TOT.
 
O singură întrebare uităm să ridicăm, preocupaţi de această goană nebună:
Dacă fericirea este cea care ne caută pe noi şi nu ne găseşte pentru că ne jucăm prea mult de-a baba oarba? Dacă fericirea caută în noi tot ce căutăm şi noi în ea? Dacă fericirea reclamă fericire?!”

 
Este o carte despre lucrurile simple care ne ies în cale, dacă ştim să le aşteptăm. Mi-a plăcut mult „With love, Ioanna”. Nu voi ajunge niciodată acolo, în Paris, „peste drum de Notre-Dame. De fapt, peste Sena.” Dar văd aievea „o căsuţă mică, înghesuită, care parcă a dat din coate s-ajungă şi ea la stradă. Două bănci în faţa vitrinei şi deasupre scris cu litere de-o şchioapă Shakespeare and Co. Antiquarian Books.” Înăuntru, Paradisul: „Da, este o căsuţă umplută până la refuz cu cărţi.” Am urcat „cea mai îngustă scăriţă din Paris, la etaj” şi am simţit parfumul cărţilor vechi şi am aruncat o privire furişată pe „fereastra îngustă”. Într-adevăr, de acolo, „dincolo de geam pare însă foarte departe.” Înăuntru, „e plin de cuvinte.” Şi mi-am amintit de „Exerciţii de admiraţie”, în care Emil Cioran mărturisea că „Nimic nu e mai jalnic decât cuvântul, şi totuşi doar prin el ajungi la acele senzaţii de fericire, la jubilaţia ultimă în care eşti cu desăvârşire singur, eliberat de orice sentiment de apăsare. Absolutul atins prin cuvânt, prin însuşi simbolul fragilităţii!“
 

„Exerciţii de echilibru” este o carte despre dragoste, despre un ritual iniţiatic menit să dezghioace o vârstă de coaja de inocenţă, uneori brutal, („La revedere, Tudor”, „Contemplaţie”) şi să elibereze miezul altei vârste, mai copt, mai plin de savoare, să desfacă acest miez în felii de viaţă şi să le împartă celor din jur. Este o carte despre sinceritatea transfigurată în cuvinte („Exerciţiu de sincer scris”), despre ritmul interior al realităţii exterioare („Fără titlu. Fără mine”), despre cei plecaţi să urce pe scenă înaintea lui Dumnezeu („Ştefan Iordache a plecat dintre noi”, „Bye, Bye, Toca”), o carte despre Tudor Chirilă şi despre noi toţi cei care acceptăm provocarea  de a-l cunoaşte.
 
Aşa cum am acceptat eu provocarea Carlei, o adolescentă care vrea să facă Teatru, ca să vadă lumea de acolo, de pe scenă, de sub lumina reflectoarelor, şi să o compare cu cea pe care o vede din întunericul sălii de spectacol, din penumbra din culise, din cărţi. O adolescentă pentru care Actorul este un model, Muzicianul este cel care a pus pe note ritmul sufletului ei, iar Omul Tudor Chirilă este cel care a scris „Suflete casante” pentru ea şi pentru cei asemeni ei, „frumoşii nebuni ai bulevardelor Timpului”.

Mihaela A R H I P, Provocarte

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Legea închisorii la domiciliu a trecut de Parlament

astăzi, 16:41
21

Camera Deputatilor a adoptat, miercuri, un proiect de lege potrivit caruia executarea pedepselor la domiciliu se poate realiza doar in cazul condamnarilor de maximum un an, cu exceptia faptelor comise...

Prinsă în piață cu aproape 80 de pachete de țigări de contrabandă

astăzi, 15:18
114

Poliţiştii din cadrul Secţiei Rurale nr. 4 Dorohoi aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu au depistat merți,  la o unitate economică din Bazarul Central Dorohoi, o femeie de 50 de an...

Dumitru Dragomir, după achitare: "Eram pregătit să mă sinucid. Mi-au făcut viaţa un chin"

astăzi, 14:30
153

Fostul preşedinte al LPF susţine că avea în minte un plan în cazul în care ar fi fost condamnat de Curtea de Apel pentru delapidare.”Mi-au făcut viaţa un chin! Cine &i...