Unde va fi atunci România noastră? Va mai fi? - VIDEO

România noastră s-a umplut de crâșme. Și nu ne cuprind în gălăgia lor doar pe ulițele satelor. Crâșmarii noii lumi sunt peste tot, e de ajuns să deschidem televizoarele și zăngănesc asurzitor într-un limbaj grotesc. Ieșim în stradă și ne poticnim de mașinile lor sfidătoare, îi vedem defilând somptuos și cu mâna la piept, lăcrimând sfâșietor de dragul țării lor. 

Unde va fi atunci România noastră? Va mai fi? - VIDEO
"Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale,/ Trei turme de miei..." fără ciobănei! Cei trei ciobănei - "unu-i moldovan,/ unu-i ungurean/ și unu-i vrâncean" - au plecat să muncească pe moșii străine.
 
Fermierii români se confruntă cu cea mai mare criză de ciobani din ultimii 30 de ani. Sunt dispuși să ofere casă și masa, bani și telefon. Cu internet și Facebook. Și nu, nu este o glumă. Cu toate acestea, România nu mai are ciobani. Au plecat în Italia, unde câștigă 1000 de euro pe lună și trăiesc în condiții mult mai atrăgătoare decât acasă. Unii se întorc, dar nu se mai pot adapta. Alții se înhamă la muncă, dar repede își pierd interesul și pleacă în altă parte. Cei mai mulți așteaptă ajutoarele sociale! 
 
Pentru fermele de vaci situația este și mai dificilă. Oamenii s-au dezvoltat și au încercat să țină pasul cu cerințele UE, tehnologizând liniile de producție, asigurând parametrii și condițiile de igienă. Cine să lucreze cu aceste utilaje? Mâna de lucru bună, calificată, a fost absorbită de fermierii străini, care au oferit sume mai de bani, au specializat personal și culeg roadele, ocupând mai toată piața europeană. 
 
Nici în construcții situația nu este cu mult mai bună, însă agricultura se află de mulți ani cu beculețul de avarie pâlpâind.
 
De câțiva ani, domeniul IT pare să răsufle mult mai bine, fiind probabil printre singurele segmente în care salariile sunt aproape de nivelul celor oferite de angajatorii străini. Chiar dacă la limita de jos. 
 
Auzim în fiecare zi statistici care mai de care mai îngrijorătoare: ne pleacă medicii, ne pleacă de acum și profesorii. Nimeni nu plânge după ciobani, după neștiuții pălmași care se afundă în necunoscut. Înșelați, chinuiți, maltratați, schingiuiți de multe ori, românii neștiuți nici nu mai intră în statistici, nimeni nu le mai caută urma. Femeile sunt violate, sechestrate, însămânțate animalic și cusute cu ață de undiță, ca să fie cât mai repede apte pentru poftele monstruoase ale străinului. Uneori scapă cu viață, dar viața pentru ele nu mai înseamnă a trăi.
 
Cei rămași acasă sunt parte a unei societăți degradate și degradante. Asistați social, plătiți cât să le supraviețuiască pruncii. Ajutoarele sociale sunt mană cerească pentru crâșmari și pentru speculanții care completează de ani și ani caiete cu scrisul roșu: datoriile pentru parizer, pulpe umflate și pocnind de hormoni ai sărăciei fericite, berea la sticlă din plastic (de fiecare dată la ofertă: plătești doi litri, bei unul pe gratis!) și, dacă mai rămâne, fructe și legume cumpărate din depozite și vândute mai scump lângă ograda țăranului lăsată de mulți ani în paragină.
 
Gospodarii satelor își plâng amarul, bâtrânele țărănci pitesc în sâni cruci îndurerate. Peste drum de casa lor a mai crescut o crâșmă și în fiecare zi, cu decibeli cât valea, cineva tot strigă să-i moară dușmanii.

Pe uliță în sus, în fiecare dimineață, o femeie cu ochi blânzi deschide ușa casei și murmură nervos aceleași cuvinte: încă o zi! Cei care au deschis crâșma de peste drum de casa ei sunt tineri, îi ține minte cum pășeau timid pe ușa grădiniței și cum îi umfla plânsul de fiecare dată când îi punea la vreo socoată. Au plâns vreo câțiva ani. Până au prins curaj. Mai târziu au început să îi înfrunte pe profesori, iar când au trecut de clasa a VIII-a au spus adio școlii. După alți câțiva ani în care au contribuit la bunăstarea barurilor din sat, au plecat în Italia de unde au venit cu bani. În jumătate de an au ridicat o casă, au înțolit-o cu de toate, iar pe copii i-a învățat repede mersul lumii: școala nu e bună de nimic.

Într-o amiază, educatoarea s-a oprit în fața crâșmei. Și-a făcut curaj și a intrat să vorbească și să ceară îndurare de la foștii elevi: de săptămâni întregi nu se mai odihnește, nu mai lipește geană de geană. Peste nici un minut a ieșit cu ochii înlăcrimați. Nimeni în sat, până atunci, nu o jignise atât de crunt. Sentimentul unui eșec dureros o cuprinde: Unde am greșit, ce nu a fost bine? Acest copil a trecut prin mâna mea, s-a cuibărit în sufletul meu și i-am purtat creionul în mânuța tremurândă. Când anume și ce s-a petrecut între timp? Cât folos mai aduc lumii dacă munca mea se împrăștie atât de repede? Cine sunt acești oameni mari și a cui e vina ne/devenirii lor? 
 
Sunt întrebări pe care această educatoare mi le-a spus cu un glas pe care niciodată nu l-a mai avut, în cei peste 20 de ani de când o știu. 

Care este România noastră? A cui mai este România? Unde își mai află locul oamenii buni, blânzi, corecți, necorupți? Cât vor mai rezista? 
 
România noastră s-a umplut de crâșme. Și nu ne cuprind în gălăgia lor doar pe ulițele satelor. Crâșmarii timpului nou sunt peste tot, e de ajuns să deschidem televizoarele și zăngănesc asurzitor într-un limbaj grotesc. Ieșim în stradă și ne poticnim de mașinile lor sfidătoare, îi vedem defilând somptuos și cu mâna la piept, lăcrimând sfâșietor de dragul țării lor. 
 
Nu mai avem medici, ne pleacă profesorii. Au plecat ciobanii, ne-au dispărut din sate surorile, mamele fiicele. Ne-au rămas tinerii plecați prin școli înalte, care cred că vor putea schimba, dărâma și reconstrui. Până când se lovesc de mizeriile crâșmarilor timpului nou și, obosiți, pleacă și ei în vieți mai liniștite și împlinite.

Ne rămân, totuși, pepinierele viitorilor crâșmari. Tinerii din imaginile de mai jos nu vor pleca din țară! Sunt cei care peste ani își vor sfida profesorii din propriile mașini și vor defila somptuos, rostind afectat și cu lacrimă șiroindă numele țării lor: România. România lor. 
 
Unde va fi atunci România noastră? Va mai fi?   

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
772

Iubirea nu e totul

Duminică, 19 Noiembrie 2017
812

Magda URSACHE: Un fragment de naţiune?

Duminică, 12 Noiembrie 2017
1937

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
772

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumo...

Șapte seri cu Mircea Oprea (VI) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

Miercuri, 6 Decembrie 2017
1128

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se &ici...

La mulți ani, MANUELL MĂNĂSTIREANU!

Marţi, 5 Decembrie 2017
646

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultă...