Zona în care trăiți dumneavoastră, și de unde provenim și noi, este una care și mie mi se pare de multe ori a fi paradoxală. Este o zonă în care întâlnești o foarte accentuată polaritate. Este locul în care găsești oameni inteligenți, sensibili, creativi, este poate cel mai puternic leagăn al spiritualității românești. Și această creativitate deosebită - sigur, uneori poate vine la pachet și cu o bunătate mai mare decât a altora, cu o încredere în altții mai multă decât în altă parte, uneori poate cu o credulitate, cu un pic de naivitate - toate acestea fac din acest loc unul complet diferit de altele și foarte aproape de inima mea.
Vreau să spun câteva cuvinte dintr-o analiză poate mai mult din zona socială, deși formația mea este medicală. Vă provoc la un soi de matematică, poate e mult spus matematică, mai degrabă de artimetică socială. În urmă cu 28 de ani, un antropolog britanic a făcut un calcul foarte interesant care a stârnit la vremea lui controverse, dar care a rămas ca formă de reper de-a lungul timpului, el stabilind care este numărul de ființe umane cu care cineva poate să interacționeze constant și eficient de-a lungul vremii. Au fost studii sociologice, proceduri după toate regulile științei. Și acest antropolog a dedus că un om ajuns deja la vârsta maturității și aflat într-un context social mediu poate să întrețină relații sociale eficiente cu 150 de persoane simultan. Vi se pare că un cerc de prieteni sau apropiați de 150 de persoane este unul mare sau este unul mic? Putem să luăm o teorie a cercurilor concentrice și să spunem că avem un cerc mai mic – cei foarte apropiați, familia și prietenii foarte buni – și așa mai departe.
Această listă de 150 de persoane are și o argumentație biologică. Se consideră că această cifră reprezintă capacitatea maximă a unei părți a creierului, care se numește neocortexul de asociație, de a interacționa cu oamenii. Culmea, și o spun ca o dovadă cel puțin arhaică a acestei demonstrații, se consideră că așezările din neolitic erau formate din 150 de persoane. Iarăși o coincidență, comunitățile militare din Roma antică aveau de regulă 150 de soldați. În Suedia, serviciile de taxe (considerate a fi printre cele mai eficiente) au în medie 150 de angajați. Se pune întrebarea: este oare aceasta limita biologică maximă în care noi ne încadrăm pentru a reacționa cu cei de lângă noi? Pentru că vine social media și vedem că avem 3000 de prieteni pe Facebook. Și fiecare like înseamnă o dovadă implicită a prieteniei de care dau dovadă ceilalți. Dacă pe vremuri se spunea că o imagine face cât 1000 de cuvinte, poate că nu ar fi o translație greșită a acestei forme mai vechi să spunem: o atingere face mai mult decât 1000 de like-uri.
Această introducere în artimetica socială vrea să mă ducă la un subiect mai aproape de zilele noastre: putem pune un semn de egalitate între implicarea socială, implicarea în comunitate pe de o parte, și politică, pe de altă parte? Pentru că, în esență, partea de activism în sfera politică înseamnă, prin definiție, o implicare de natură socială. Poate că și aici sunt oameni care sunt mulțumiți și care sunt dezamăgiți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Vreau să fac această legătură cu implicarea socială, comunitară, să o duc spre zona politică, pentru că - la modul cel mai ideatic cu putință - cred că ar trebui să fie o responsabilitate. Oare este?
În urmă cu foarte multă vreme, Platon, care a fost discipolul lui Aristotel, făcea un portret foarte interesant asupra a ceea ce înseamnă un politician adevărat. Spunea că politicianul trebuie să îndeplinească trei condiții complementare. Prima dintre ele era aceea de a fi în stare să discrimineze foarte corect binele de rău. Cunoașterea binelui și a răului ține de foarte multe laturi ale existenței noastre. Al doilea criteriu, spunea la vremea respectivă Platon, era acela că politicianul trebuie să fie educat. Educat în ce și mai ales de ce. Să știe filosofie, spunea Platon, să știe artă, religie, sociologie, pentru că, la rândul lor, acești politicieni - într-o formă sau alta - decid pentru viitorul nostru, al celor care lucrăm în învățământ, sănătate, sport și oriunde. Al treilea criteriu: politicianul să aibă suficient timp liber. Când spunea timp liber nu se referea la faptul că trebuie să fie un pierde-vară, ci la situația în care cel care intra în politică trebuia să aibă suficient timp liber ca să muncească pentru comunitate și timpul său să nu fie folosit pentru a se îmbogăți, când ar trebui să lucreze pentru alții. Mă întreb care este cronologia firească, naturală, a devenirii politice: să devii politician, după care să devii bogat? Sau să devii bogat demonstrând ceva la vremea respectivă, după care, atunci când ai destul de multe de spus, să spui lucrurile și de pe alt plan?
Vă întreb și mă întreb: în ce măsură se împlinește acest portret - simplist, desigur - făcut de Platon pentru zona de implicare comunitară, inclusiv politică, pe care o vedem în jurul nostru? Pentru că dacă răspunsul nu este unul nici măcar satisfăcător, atunci cu siguranță trebuie căutate alternative. Care sunt alternativele? Reacția civică față de anumite lucruri? Sigur, poate fi o alternativă. Până unde poate să meargă reacția civică? De curând am văzut o reacție civică virulentă împotriva unor situații, într-un fel diferit interpretat. Unii spuneau că au dreptul la reacție civică atunci când viața o ia într-o direcție nepotrivită, alții că au în spate legitimitatea unui vot pe care o dă cantitatea sau numărul de voturi adunate. Dar tot Platon vine și spune în același context politic: cel care votează trebuie să fie instruit în ale filozofiei și artei. (Sigur, luați această formulare în termenii arhaici pe care îi spun eu). Oare votantul trebuie să fie instruit când votează? Oare cantitatea de voturi trebuie să aibă în spate și informația corectă – nu doar cea promisă – atunci când se pune ștampila pe un loc sau altul?
Este nevoie de modele. Iar modelele vor veni din partea oamenilor care, pe de o parte, au dovedit o educație corectă, puternică, parte din calitatea umană a acestor intelectuali. Pentru că, așa cum este și în celelalte domenii, nu întotdeauna un profesionist foarte bun este dublat de o persoană cu caracter, onestă, care are niște valori la același nivel. Această dihotomie din zona intelectuală face ca un segment care ar trebui să fie omogen să fie extrem de eterogen. Pe de altă parte, intelectualii nu sunt neapărat cei mai curajoși cu putință. Și în general, în contextul unor mișcări civice, mulți dintre noi funcționăm după sindromul drobului de sare, pentru că tot suntem în Moldova. Și apare întrebarea: oare nu cumva există riscul ca, implicându-mă într-o mișcare civică, să fie destul de mulți oportuniști politici în apropierea unei asemenea mișcări și să încerce să confiște, cum a fost și la acel protest din București, un obiectiv care este generos, care este făcut cu onestitate, pentru țară în cel mai frumos sens al cuvântului, să îl confiște spre ei, indiferent de care parte a eșicherului politic?
Și fascismul, cu forma lui supremă de stat, a venit ca o consecință a unui vot popular. Hitler a avut legitimitate deplină prin numărul de voturi, și la ce monstruozitate s-a ajuns! Oare câte voturi aduni înseamnă că ai și dreptate? Oare dacă ai mai multe voturi decât alții ești apărătorul și deținătorul binelui absolut? Am mari rezerve în acest sens. Problema noastră, a intelectualilor, este că nu suntem destul de vocali. Și dacă nu suntem vocali există destul de multe contraforțe care încearcă să compromită deseori mesajul onest pe care tu îl expui. Poate că cineva care vine cu o inițiativă bună deranjează pe alții. E un cerc vicios din care nu cred că se poate ieși pe cale individuală. Poate că se va ieși dacă se va găsi un lider carismatic care să adune în jurul său un grup suficient de mare de intelectuali care să dea, la rândul lor, o alternativă credibilă. Avem o vină semnificativă noi, intelectualii, așa cum am avut și pe vremea lui Ceaușescu. Din cauza lipsei de curaj, din cauza unor interese personale care coexistă, dar care trebuie să fie dublate și de interesul colectiv. Și poate și profilul fiecăruia, care diferă semnificativ de la unul la altul.
Așadar, încotro mă îndrept? Intru în zona politică, intru în zona protestatară sau în zona de implicare comunitară, care cel puțin la nivel de Platon nu îmi creează în acest moment conflicte? Revenind la aritmetica despre care vorbeam, există studii care spun că, într-o comunitate, o proporție cam de 90% sunt consumatorii. Ei nu fac nimic, ei doar consumă, folosesc ce fac alții. 9% sunt cei care contribuie intermitent, sporadic la proiectul respectiv. Și doar 1% sunt cei care se implică la modul decisiv pentru a crea plus valoare.
Întrebarea este: putem face ceva pentru a modifica aceste proporții? Un asemenea festival, care aduce oameni de la distanțe foarte mari, poate fi înțeles ca un mesaj nu doar de cosumatorism - desigur unul elegant, de foarte bună calitate - ci un model de bună practică, ce poate să fie replicat?
Putem avea în stomac fluturi sau putem avea în stomac molii. Ce vrem să cultivăm este, până la urmă, opțiunea noastră. Răul vine de la sine, binele, pentru a se înfăptui, trebuie să fie premeditat. Îndemnul meu: faceți cât mai mult bine!
Prof.univ.dr. Leonard Azamfirei,
Rectorul Universității de Medicină și Farmacie Tg.Mureș
(Discurs susținut la Darabani, la Întâlnirile Nordului, în cadrul Festivalului Zilele Nordului, 1 septembrie 2018)
Vezi și LEONARD AZAMFIREI: "Ne impresionează performanța medicală realizată pe bolnavi, nu pe oamenii sănătoși, deși avem un Minister al Sănătății, nu unul al Bolii"
(Ștefan Teișanu, organizatorul Zilelor Nordului, alături de invitații la Întâlnirile Nordului: Dorin Dobrincu, Elisabeta Lipă, Camelia Cazacu și Leonard Azamfirei)
