O poveste dintr-o zi de iunie, pe Sărărie. "M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește despre Mihai Ursachi!"

O poveste dintr-o zi de iunie, pe Sărărie. "M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește despre Mihai Ursachi!"

Mihai Ursachi
Foto: antoneseiliviu.wordpress.com

Iași, început de iunie 2017. Pe Sărărie, și cea mai ușoară pală de vânt răscolește un miros de tei care imediat învăluie strada. Poarta scârțâie scurt. Curgând semeață în verdele curat al curții, aleea care duce spre casă dezvăluie un om. De departe firav. De aproape... Câtă viață într-o subțirime de trup care pare că se clatină, dacă nu ar fi ochii atât de vii, dacă nu ar fi zâmbetul atât de bine prins în luminozitatea unui chip de o strălucire care tulbură. Preotul Gheorghe Ursache se apropie cu mâinile întinse, ochii se îmbracă într-un bun-venit jucăuș, iar zâmbetul închide într-o clipită un soi de siguranță pe care nu ai cum să nu o simți prin toți porii. 

În odaia din dreapta, multe cărți, fotografii și o răcoare ce răzbate plăcut printre cuvintele ce prind a se rostogoli din prima clipă. Fotoliul verde, pălăria, vioara. Obiecte mici sau mai mari, cărți de vizită, însemnări, lucrări în limba germană. Toate fixează într-un pământesc efemer o existență poetică. Poveștile curg fără reguli, fără cronologie, fără sofisticate adaosuri sau inutile ocolișuri. Din când în când, vorba se face gravă, într-un molcom apăsat, voit meticulos și cotit cu înțelesuri. Pentru ca în clipa următoare să își facă loc un vers, o întâmplare veselă, o abia dezvăluită poveste de familie.

Părintele Gheorghe răsfoiește pagini, citește când și când un poem, după care se oprește brusc. O lacrimă se ivește în colțul ochiului, dar nu se grăbește să coboare, de parcă ar călători agale pe un tărâm al amintirilor dragi. Opera fratelui său, poetul Mihai Ursachi, continuă să fie editată. Cărțile apar în condiții grafice deosebite și asta îl bucură. Poartă dintr-o mână în alta un volum de versuri apărut nu de mult, în îngrijirea lui Lucian Vasiliu. Prinde cu degetele foile cărții și o face ca și cum acolo, în umbra paginilor, ar putea da de o urmă, de o respirație, de un vis. Dar mai presus de toate vrea să știe părintele Gheorghe dacă nu l-au uitat botoșănenii pe fratele Mihai.



Povești cu regi, regine și poeți


-Care este faima fratelui meu în Botoșani? Pentru că noi, știți, suntem botoșăneni. Se vorbește despre el, se citește, se publică, apare în presă? 

-Botoșănenii nu își uită poeții. Cu atât mai puțin pe Mihai Ursachi, mai ales că a fost primul laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu-Opera Omnia, care se acordă anual la Botoșani. 

-Mi-a plăcut ce ați scris despre el, de asta am insistat să iau legătura cu dvs. Mi-a spus prietenul Ochișor, din Botoșani (coleg de clasă cu fratele meu), că a văzut la Botoșani o fotografie cu Prințesa Margareta, Prințesa Sofia și eu, fotografiați de presa din Geneva donând sânge pentru martirii de la Timișoara. M-aș bucura să fie așa. 

-Pentru cei care nu vă cunosc bine, pentru că ați amintit de acest episod, să spunem că ați fost apropiat de Casa Regală în perioada de exil a Regelui Mihai.

-Cât a stat Majestatea Sa la Geneva, eu am asigurat corespondența Casei Regale. Ceea ce înseamnă că pentru Secretariatul Casei Regale semnam eu. A circulat aici, în țară, un manifest care se intitula Despre Rege și Țară. Cineva mi l-a trimis zicându-mi că îmi face o surpriză. Manifestul acesta eu l-am făcut, lucrând o noapte întreagă la el. Am stat de mai multe ori la masă cu ei, și cu Majestatea Sa Regina Ana, Dumnezeu să o odihnească, și cu Prințesa Margareta. Eu m-am străduit în vara aceea, 1990, lucram până noaptea târziu, să le învăț pe prințese limba română. Îmi amintesc că am cumpărat un joc de table ca să învețe cifrele. Citeam Evanghelia în românește. Odată stăteam la masă și Prințesa Margareta încerca să vorbească românește. Și zicea: "Mama mea îmi spune...." Și eu îi spuneam: "Votre Altesse, spuneți Mama mea Regina". Am o fotografie foarte frumoasă de la botezul Prințului Nicolae, un botez la Versoix. Foarte frumos, fotografia este expusă acum la Geneva. 

Cât  am lucrat cu ei am fost de mare folos pentru că eram singurul care vorbea românește. Unchiul meu, Jan Lozneanu, mi-a spus odată, la Iași: Ei, Gheorghiță, vorbești tare frumos românește. Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite complimente de care am avut parte în viața mea. Și am avut ocazia să fiu destul de sus, aș fi meritat multe complimente, dar acesta a fost unul dintre cele mai frumoase. Poate e un pic cam arhaică limba, dar baza a rămas sănătoasă. 

-Cu toate acestea, dumneavoastră înșivă fiind într-un exil asumat, la fel ca Regele Mihai, nu ați avut o viață ușoară.

-Am lucrat mult. Când m-am decis să urmez teologia, spre marea bucurie și spre binele sufletului meu, nu m-am gândit niciodată că voi trăi bine-mersi.

Am avut un proiect interesant la Universitatea din Geneva, bine cotat și bine plătit, care se referea la obținerea pe cale industrială de diamante utilizabile în mecanica fină a ceasurilor quartz. Nu am reușit să îl duc până la sfârșit, nu aveam un aparataj informatic, nu am mers pe direcția cea bună pentru a reuși. Apoi am fost profesor la un liceu, tocmai avusese loc catastrofa de la Cernobîl, eu predam fizica. Apoi am lucrat într-o societate de investiții, cea mai lungă activitate, unde am avut un salariu onorabil, care mi-a permis să îl ajut pe fratele meu și în America, apoi în țară. 

Nu am fost niciodată nici prea încrezut, nici prea expansiv, dar nici disprețuitor, am apreciat anturajul, m-am adaptat fără mofturi, fără pretenții, fără intenții. 


"M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi"

-Cum credeți că ar trebui abordată astăzi opera lui Mihai Ursachi? 

-Multe s-ar putea întâmpla! Vreau ca prin intermediul dvs., de pildă, să comunic celor care sunt în literatură, scriitorilor, să se pună în discuție Timpul în opera lui Mihai Ursachi sau Fantasticul în opera lui Mihai Ursachi. Ar fi un fel de focalizare asupra unor teme, chiar dacă extrem de vaste. 

Îmi amintesc ziua în care am citit o poezie la Geneva și am văzut așa: Cântecul furnicii (Citeste) "Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?/ Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.// Ea înainte de zori, când se duce la lucru,/ cântă cu vocea-i neauzită,/ nimeni n-aude, nimeni n-aude.// În vreme ce cară, aduce, zideşte,/ aleargă, se zbate în fiece clipă/ a zilei, până când soarele vânăt apune,/ ea cântă un cântec, un cântec anume,/ nimenea, nimenea nu îl aude,// Atunci când furnica abia se mai mişcă,/ trupu-i uscat – mai nimica – se duce/ la muşuroi, după ziua de lucru,/ ea mai găseşte puterea să cânte/ un cântecel, unul mic, însă nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Şi când viaţa furnicii se isprăveşte,/ ea presimte cu-o clipă mai înainte/ şi mai găseşte puterea să cânte/ cântecu-acela, pe care nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?"

Mi-au dat lacrimile și am reținut-o. Foarte frumoasă poezia! Eu nu sunt om al literelor, spun cu sinceritate că nu îi cunosc opera fratelui meu, nu sunt în stare să spun: asta e reușită, asta mai puțin... Mulți s-ar aștepta ca eu să pot vorbi mai frumos, mai bine, mai cu folos despre opera lui. Dar nu mă pot lăuda cu astfel de lucruri frumoase.

M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi. Mi-ar face mare bucurie să aud despre apariția vreunei cărți. Nu numai sub aspect strict estetic, dar el transmite, are forță, aproape întotdeauna am spus că el este printre noi dacă îl citim, este prezent prin verbul pe care l-a publicat, pe care ni l-a dat, este cu noi, este aici. 

-Nu doar prin poezie, ci și prin atitudine, să nu uităm discursul din 1996, din Aula Universității Iași. Mihai Ursachi rostea atunci adevăruri despre care în România a început să se vorbească abia în ultimii 5-10 ani. Poetul cunoștea foarte bine timpul din care venea, vorbea despre neo-marxism, despre prigonirea lui Eminescu, despre cum a fost marginalizat de comuniști. O privire de ansamblu lucidă și corectă, mai ales atunci, la mijlocul anilor 90.

-A  fost un om foarte inteligent, înzestrat cu o memorie bună, chiar foarte bună, cu o putere de pătrundere, cu perspicacitate, vedea dincolo de literă, sesiza spiritul. Și asta nu e dat oricui. M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește din când în când, se mai amintește de el. Știu că acum se citește mai puțin, din păcate... Îl voi întâlni pe Lucian Vasiliu să îi mulțumesc pentru ce a făcut pentru opera fratelui meu. 
Mă bucur că ascultați și, dacă ceva veți crede că merită să treceți pe hârtie, m-aș bucura foarte mult. 

-Cineva spunea despre dvs: Fratele lui Mihai Ursachi a fost cam ce a fost fratele lui Van Gogh pentru Van Gogh. Acea susținere discretă din spate care i-a permis să creeze și să ne lase o operă fantastică.

-În măsura în care am putut, l-am ajutat pe fratele meu. Când am revenit eu prima dată în țară, în 2001, era tare obosit. Nu se mai controla. Mi-a părut rău să îl văd așa, era diminuat, mult diminuat. Mi-a spus că nu mai scrie, că e decepționat și în ceea ce privește viața politică, viața culturală... Veneam prima dată după o lungă absență din țară, deși atunci când am plecat am spus că nu mă mai întorc niciodată. 


"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

-Ce vă amintiți din ziua plecării din România?

-Când am plecat din București, până să ajung la strada principală de unde să iau tramvaiul, m-am uitat înapoi, pentru că locuisem într-o casă foarte frumoasă. Din mijlocul străzii mă urmărea cu privirea câinele, m-am uitat la el, m-am întors și mi-am spus: nu mă mai întorc. Am plecat cu un avion care avea o bombă la bord, am ieșit din avion pe aripa avionului, pe o bază militară din Turcia. Nu am uitat cum se uita câinele după mine, am auzit după mai bine de o lună, când am putut lua legătura cu cei din țară, că după plecarea mea câinele nu a mai vrut să mănânce și a murit de foame. 

Am plecat la Ierusalim la începutul anilor 80. Eram așa de bolnav că nu puteam sta drept în picioare, cu un ulcer avansat, nu mai spun de cum se manifesta. Când am ajuns la Sfântul Mormânt, nu am mai avut absolut nimic, dar absolut nimic! Și nu am avut o viață ușoară. Am plecat cu 100 de dolari din țară, o lună de zile am dat lecții de șah.  

-Ați suferit vreodată din pricina faptului că erați fratele unui deținut politic?

-Nu prea se știa despre asta. El a fost condamnat când eu eram în clasa a X-a. Au venit odată doi tipi, într-o dimineață. Era după condamnare. M-au întrebat dacă aceea este casa părinților. Dar fratele a contribuit la cumpărarea ei?, au întrebat. Avea obiecte? Nu prea, după cum vedeți, nu suntem oameni cu avere. O casă armenească, cu două cerdacuri. Dar obiecte? Un palton, zic. Unde e? În cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței prin care fratele meu era condamnat și cu confiscarea bunurilor. Au renunțat la palton (râde).

-În vremea aceea au fost arestați mulți elevi din Liceul Laurian...

-Colegii mei au fost arestați. Printre ei Dorin Glăvan, care era cu un an înaintea mea, cineva chiar din cartierul în care locuiam noi, la Sfântul Nicolae..., îmi amintesc că i-au dat drumul, dar la o lună, o lună jumătate a murit. Vă mai spun ceea ce cred că nu v-a spus nimeni: au adunat toate clasele în aula Liceului Laurian. Era un director instalat după opțiuni politice, un profesor de geografie de mâna a șaptea. Ni l-a adus atunci ori pe Simion (ori pe Glăvan, nu mai rețin bine). Dar era tot tumefiat, doamnă! Dușman al poporului, așa ni l-a prezentat! Nu știau bine nici cum îi cheamă, erau copii... Dar tumefiați, bătuți! Și asta înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, la o săptămână-două după ce i-a ridicat din clasă. Pe mine m-a exmatriculat. 

-Era cu Basarabia..., subiectul fierbinte care îi ardea pe comuniști!

-Ce s-a întâmplat în clasa cu Basarabia! Eram în clasa a X-a. La ora de geografie. Unul dintre noi, nu îmi amintesc cine, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Doamnă, a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, elevul respectiv a dispărut. Îl scoseseră de la ultima oră și a dispărut. Profesoara era membră de partid și informatoare, și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului. 

Cumplit! Orice, numai om nu poți să spui că ești! Îmi spunea fratele meu că au făcut - pe când era în închisoare la Jilava - două-trei celule greva foamei. Eu acum vă spun ce mi-a spus el, dar cred că acoperă adevărul. Au adus două microbuze de pioneri din București, le-au debarcat la intrarea în închisoare și i-au pus să strige: Moarte lor! În celulele cu deținuții care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți atunci, în timp ce copiii strigau: Moarte lor! Adică asta era voința poporului. Cum calificați asta, doamnă?

-Cel mai mare dușman al poporului român a fost poporul român, se spune.

-Mi-am pus de multe ori întrebarea, dar nu am ajuns la niciun răspuns: cum de a prins comunismul într-o țară fundamental ortodoxă? Mă refer la Rusia. Distrugere, crimă, lagăre? Da, este pentru mine o enigmă a istoriei, cum într-o țară profund creștină, cu rădăcini de care nici nu are rost să vorbim, a prins comunismul și a și ținut 80 de ani. 

Pentru mine, comunismul a supraviețuit prin crimă și teroare, iar la baza crimei și a terorii a stat minciuna. Comunismul a fost construit pe minciună. M-am pronunțat de mai multe ori: comunismul este trupul mistic al necuratului. Chiar și felul de a se organiza, prin acele manifestații... Am discutat odată cu oameni din Botoșani, cu o profesoară chiar, care mi-a spus că e convinsă că în Botoșani Revoluția din 1989 au făcut-o americanii. Așa ceva! Înseamnă că e convinsă!

-Nu e de mirare că Mihai Ursachi a fost un om profund anticomunist!

-Ochișor este singurul din Botoșani cu care a format un grup, un fel de asociație anticomunistă, Mari români, chiar dacă a fost mai mult joacă, o fantezie, pe atunci. Ei doi și cu Doru Ionescu. Oricum atitudinea anticomunistă era netă!

Comunismul a distrus țărănimea. Cred că vor mai dura încă vreo 20-30 de ani până să se vorbească despre comunism la timpul trecut. Încă are consecințe, are prezențe printre noi. Fiecare idealizează, mai ales atunci când întâmpină dificultăți, o epocă pe care nu a cunoscut-o, dar despre care își închipuie că o știe și că era mult mai bună decât cea în care trăiește. Este în firea omului. Își găsește defularea într-o epocă în care își închipuie că lucrurile mergeau bine. Spun că mergeau bine cei care nu au avut direct de a face cu organele Securității. 

-Ați avut contact direct cu Securitatea?

-Am fost exmatriculat din Laurian, așa că am fost înscris la o școală din apropierea casei. Dar presiunile nu au încetat. Îmi amintesc că vine cineva, eram în clasă. Ursachi, ia traista și hai! Am mers la Miliție, care era pe atunci vizavi de grădina publică. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, au zis. Eu nu știu, nu am nici un amestec, am spus. Au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic mare, un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios și mai frumos. A scos unul și a spus: cu unul ca ăsta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din Botoșani, au spus din nou.


"Era fermecător ca om!"

-Care este cel mai minunat lucru din viața dvs.?

- Fratele meu. El face parte din fondul de aur al literaturii române. Sunt bucuros, nu cu sentimentul de a fi mândru, ci chiar sunt bucuros. Când a fost cazul, am susținut materialmente acțiunile lui, care de fiecare dată aproape au fost fanteziste.

Era fermecător ca om, să știți. Eu am plecat din Iași în 1968. Vă închipuiți, în perioada în care el era activ, prolific, eu eram departe. Poate a fost mai bine, pentru că într-o măsură oarecare sunt sigur că ar fi trebuit să ne întâlnim, într-un fel sau altul. E mai bine că fiecare a mers pe calea lui. Eu am fost inginer la calea ferată, am lucrat în Ministerul Căilor Ferate. Era o poziție foarte importantă, de mare responsabilitate. Aveam o legitimație prin care aveam liber pe toate trenurile și în cabina locomotivei, cu drept de control. A fost o situație din care a trebuit să plec, nefiind membru de partid. Am început apoi cursurile la Teologie, la zi. După ce am terminat cursurile de licență, mi-am făcut licența la Părintele Galeriu.

Apoi am părăsit România. Am revenit pentru prima dată în țară în 2001. L-am găsit cam obosit pe Mihai. Cred că era deja foarte bolnav și nu își dădea seama. Nu am intrat în detalii, dar mi-am dat seama că era foarte decepționat de felul în care merg lucrurile și social și politic, poate și cultural, probabil și din cauza faptului că era deja uzat fizic, sub aspect biologic, spun. 

-Cum ați primit vestea morții lui Mihai Ursachi?

-Pentru noi a fost un șoc teribil faptul că a plecat brusc dintre noi. Când a murit, a fost expus pentru veghe la Muzeul Teatrului din Iași. Am făcut totul după rânduiala creștinească. Părintele a ținut un cuvânt, din partea Mitropolitului Daniel a vorbit cineva. 

Ultimul cuvânt l-am spus eu. Am încheiat cu cuvintele lui Ovidiu: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”. Acesta este epitaful scris pe monumentul lui Ovidiu la Constanța. Am spus: Cum este scris în altă parte pentru un mare poet. 

Convingerea mea e fermă: toate sunt date pentru a ne încerca credința și a ne pregăti pentru viața de apoi. Menirea noastră este să ne mobilizăm sufletește, trupește, să ținem pasul cu îndemnul acesta permanent care subzistă în corpul nostru: noi suntem făcuți pentru viață, desăvârșire, progres. Să îi mulțumim Lui Dumnezeu! Un popor, dacă este bolnav, sau se vindecă sau moare, spunea cineva. Eu cred că poporul român nu va muri. Și dacă nu moare are să se vindece. Clerul de ar fi vrednic pentru toate darurile! În mulțimea de preoți care slujesc la sfântul altar sunt și oameni deosebiți. Îmi imaginez că o duc greu, sunt atacați și din partea presei și din partea poporului. Să sperăm că, așa cum s-a menținut 2000 de ani, chiar dacă a fost persecutată, atacată, și cu oameni uciși, hăituiți, să sperăm că, fiind organul mântuirii, Biserica lucrează spre binele poporului și spre binele fiecărui suflet. Chiar dacă acum sunt mai puțin activ, trăiesc cu acest sentiment. Poate nu mă înșel, dar în cele importante am mers bine. 

-Ați mai trecut în ultimii ani prin Botoșani? Vă este dor de locul copilăriei?

-Mi-aș fi dorit să ajung la Botoșani, să văd locul casei noastre. (tace clipe îndelungate) Îmi face bine că aveți răbdare să îmi ascultați istorioarele de acum 50 de ani.  

Am avut o viață plină. Mai ales după ce fratele meu a fost arestat, am înțeles în adâncul sufletului meu că trebuie să fiu atent, cât mai diplomat, cât mai prudent. Eram student la Teologie, la sărbători trebuia să merg la paraclisul bisericii, toți studenții trebuiau să participe. Pe atunci erau un fel de chioșcuri cu timbre, ilustrate, un fel de magazin cu mese unde puteai să scrii o ilustrată. Tocmai îmi scosesem stiloul, am cerut timbre, să trimit ilustrate, felicitări. Eram cu stiloul în mână, mi-a dat mărunțișul, și atunci vânzătoarea mi-a răspuns ceva. I-am aruncat totul: Doamnă, m-am săturat de toate interdicțiile! Atunci mi-am dat seama că exista oricând riscul de a mă exterioriza, ceea ce putea avea consecințe foarte delicate.

-Ați decis, poate și de aceea, să plecați din țară. Cum a rămas mama?

-Mama! Veneau din timp în timp securiștii, dar ea cum nu scria, nu telefona, nu aveau ce îi spune. Odată eu am telefonat. Și ea m-a întrebat: Ce tot mai ai de a face cu Mihai? Se referea la Regele Mihai. I-am spus: Eu aici fac ce consider eu, dacă este ceva ce se întâmplă să îmi spui, pentru că aici la Geneva am cui să mă adresez. Au lăsat-o în pace. 

-Mesajul era, de fapt, pentru cei care ascultau.

-Desigur, înregistrau tot. După plecarea fratelui meu, securistul care îl monitorizase - pe care l-am cunoscut, avea grad de maior, cel care îi și plătea consumația, din banii poporului, desigur – îl simpatiza pe fratele meu și făcea rapoarte convenabile, probabil nu le măsluia prea tare. Cam mic de stat, vioi, comunicativ, cred că a protejat-o un pic pe mama, și-a dat seama că nu are niciun amestec, că nu are rost să exercite presiuni. În mod sigur nu intervenise cu nimic în deciziile noastre. Cred că a protejat-o, dar venea mereu și stătea de vorbă cu ea. Mama nu ne-a spus să fi fost bruscată, terorizată.


"Suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem!"

-A fost grea despărțirea de România?

-Pentru mine a fost simplu, odată ce am avut pașaport pentru Țara Sfântă... Eu consider că am avut parte de un miracol să scap de durerile de stomac. Mi-am spus, judecând lucrurile detașat: am venit dincolo de cortina de fier să văd locurile sfinte. Sunt locuri sfinte în toată Europa occidentală. Uneori poate pare pueril ce vă spun, dar spun pentru că am trăit. 

-Ați plecat de aici cu gând că nu veți reveni...

-Nu aveam nimic aranjat, nimic pregătit, nici măcar gândul de a nu mă mai întoarce.

-Deci plecarea însăși face parte din miracol...

-Să știți că da! Am avut nu unul, ci nenumărate miracole. Am plecat de la căminul românesc, la Haifa. Acolo am dat peste un creștin arab care tocmai se căsătorise cu o elvețiancă. I-a plăcut de mine, nu știu în ce sens. Mi-au spus amândoi că, dacă nu am unde sta, să merg în apartamentul lor, ei se căsătoresc și vor sta în altă parte. Mi-au dat cheia și am stat aproape o săptămână acolo. Umblând prin Haifa am dat și peste un profesor de matematică de la catedra Universității din București, fusese antrenorul echipei de halterofili a universității. Eu fusesem sportiv, deci ne cunoșteam. M-a dus pe plajă, peste tot. Mi-a spus la plecare: Uite ce, eu îți voi da niște bani. Dar nu îți fă griji, pentru că tu, atunci când o să ai, vei da la altul. Și acela căruia îi vei da va da și el la altul. Și poate că în cele din urmă vor ajunge la mine. Este o parafrază din Cartea proverbelor, din Solomon: dacă arunci o bucată de pâine pe apă ea se întoarce în cele din urmă la tine. Mi-a plăcut foarte mult gestul, mi-a fost de folos. Asta mi-a permis să cumpăr un bilet de vapor, pe un vapor de marfă, și așa am circulat, pe băncile dintr-o sală lungă.

-E uimitor cum v-a adus Dumnezeu, de fiecare dată, oamenii potriviți aproape!

-Noi suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem. Mi-am amintit că, puțin înainte de a pleca din România, a venit fratele meu în București. A spus să dăm un tur împreună. Eu eram cu pașaportul, plăteam biletul. M-am oprit pe o bancă în fața Ateneului. Mihai m-a întrebat atunci: Te mai întorci?

I-am spus: Uite, cred că e cam scump un bilet doar dus, simplu. El a scos dintr-un carnet un număr de telefon, Dragu Cătălin Sergiu (îi pomenesc și astăzi, în fiecare dimineață când îmi fac rugăciunile), la Roma. Doamnă, când am ajuns la Roma m-am dus la Biserica Unită. Eu aveam doar o servietă, în mânerul căreia pusesem suta de dolari (care se terminase de mult!). Aveam reverenda și o cămașă și mai nimic. Am rugat pe cineva acolo să telefoneze la acel număr. În jumătate de oră a venit Cătălin. Aflându-mă la Roma mă gândeam că voi merge la consulat. Dar am stat la Cătălin, apoi m-au dus în Elveția. Am avut avantajul apoi că vorbeam binișor limba franceză, m-a avantajat foarte mult. Era atunci o infrastructură care primea oameni în situația mea, rezolvau problema micilor cheltuieli, nu știu de unde aveau bani. M-am echilibrat apoi și am insistat mai târziu să îmi trimită un decont cu cheltuielile pe care le făcurseră cu mine. Mi-au spus că dosarul meu e închis, nu am nici o datorie, dar am insistat să îmi comunice. Mi-au trimis o scrisoare plină de considerație. 

-Voi scrie povestea asta...

-Sunt tare bucuros, cu o mulțumire lăuntrică foarte intensă pentru faptul că am avut ocazia să vorbesc atât de mult despre fratele meu. Nu puneți la inimă toate (râde). Scrieți, dar nu eu sunt persoana importantă, ci fratele meu. 

-Dvs. sunteți persoana importantă din viața fratelui dvs.

-Dacă se scrie despre fratele meu și ajunge un mesaj la cititor, eu cu mult înainte vă mulțumesc, sunt încântat! Îmi pare rău că nu pot spune mai mult sau alte lucruri importante din viața fratelui meu. Din 1968 eu am plecat din Iași, cea mai intensă parte a vieții fiecare și-a trăit-o separat. Eu construiam o casă la București, el cu băieții de la Securitate. (zâmbește amar) Condamnabil, desigur, căci așa se cheltuia vlaga poporului. Îl urmăreau pentru o poezie despre furnici? Să vorbim cu cărțile pe masă. Voiau rapoarte atât de adânci, de grele încât să îl poată considera dușman al poporului. Pentru ce? Odată considerat dușman al poporului era pasibil de pedeapsa capitală. Nu cred, totuși, că se ajungea până acolo...

-Până la urmă poetul s-a dus, securiștii s-au dus, dar a rămas Poezia.

-Poezia nu au distrus-o comuniștii, iar în măsura în care este cu adevărat valabilă și merită să rămână în sufletul poporului român, în literatura română, în trăirea sufletească a poporului român, este deja un lucru realizat. Și am toată admirația pentru el, că a reușit să o facă în niște condiții absolut dificile. Avea avantajul că, fiind o dată condamnat, mai greu l-ar mai lua din nou. 

-Fratele dvs. v-a spus că se întoarce din America, imediat după Revoluție, s-a sfătuit cu dvs.?

-Am vorbit la telefon de mai multe ori. Mi-a spus că se întoarce. I-am dat telefon de la Versoix. A vorbit și cu Regele. I-am spus: Fii atent, nu e stabilă situația în România. Dar el a avut invitații pe care putea conta, cred că asta l-a determinat. Mi-a mai spus că pentru el contează doar opera, și dacă va putea să își vadă opera publicată e de ajuns.

-Care este ultima imagine cu Mihai Ursachi?

-Ultima dată mi-a spus că nu mai scrie. Era dezamăgit de cum evoluează lucrurile, mai ales politic, pentru că se implicase și politic. Nici cultural nu era încântat, economic era o catastrofă totală. El vedea lucrurile din punctul de vedere al unui om care a publicat, nu voia să se piardă ceea ce a scris, eventual să se publice, să mai revadă textele. El lucra permanent pe textele lui. Opera lui e bine conturată la ora actuală. Dar cred că a venit în țară și pentru a reedita, cu o anumită revizuire. 

Pentru mine e un titlu de mare bucurie și de profundă trăire duhovniceaacă faptul că fratele meu a reușit să publice așa lucruri frumoase. 
Tare m-aș bucura dacă ar fi temă de studiu pe tema Timpul în opera lui Mihai Ursachi, sau Fantasticul... Îmi închipui că ar fi interesant și cu folos, sunt lucruri minunate. 

-Vă mulțumesc pentru aceste ore agreabile, ore de poveste și de amintiri.

-Mi-a făcut multă bucurie, este spre folosul meu că ați venit. Mi-am amintit multe lucruri. După cum vedeți, nu sunt nici într-o formă prea bună. Dar încercările acestea din timpul vieții ne sunt date pentru a ne pregăti mântuirea, să le primim pe toate așa cum le-a primit dreptul Iov și cu încredere că, chiar dacă suferim, suferința este spre mântuirea noastră.



La mai puțin de un an de la acest interviu - la începutul lunii mai 2018 - în aceeași casă de pe strada Sărărie, din Iași, părintele Gheorghe Ursache pleca la Domnul. Îi fie țărâna ușoară și odihna în pace! 

În fotografie, cu două zile înainte de trecerea în veșnicie, în redacția Editurii Junimea, Iași (foto: Editura Junimea) 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Dionisie Vitcu împlinește 81 de ani. LA MULȚI ANI!

astăzi, 08:36
220

Dionisie Vitcu s-a născut la data de 15 decembrie 1937 în comuna Ibănești, județul Botoșani. A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "Ion Luca Caragiale" d...

GABRIEL COROLEA, omul care colindă cu inima!

Miercuri, 12 Decembrie 2018
2162

Concertele organizate de el în prag de Crăciun sau în vremea Paştilor nu sunt simple adăugiri de afişe pe zidurile târgului. Copii, tineri şi bătrâni vin an de an s...

"Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii"

Miercuri, 12 Decembrie 2018
275

Trăim într-un enorm consum sufletesc, într-ocontinuă nefericire pe care, cu o îndărătnicie uriașă, o transformăm în boală, în cruntă suferință trupească. ...