O lume în care nevinovații mor. Vinovații pleacă pur și simplu!

Povestea lui Mateiu nu s-a terminat. E grea, e bizară, e chinuitoare pentru el şi pentru toţi cei din jurul lui. Dar e un om. Care odată scria poezii. Aşa, cu încâlceală de cuvinte, de cratime, de stări. Și îl locuia poezia...

O lume în care nevinovații mor. Vinovații pleacă pur și simplu!

I-am cunoscut în urmă cu vreo 15 ani, la un cenaclu în care sporovăiam poetic și ne zăpăceam orgoliile, ale lor adolescentine, ale mele așa-zis profesionale (sarcină de serviciu). Veneau elevi, uneori şi scriitori, care le mai ciunteau sau le mai lipeau câte o pană în aripa poeziei lor.

Cel mai des ne deschidea uşa regretatul profesor Florinte Catargiu. Cu un zâmbet mereu în coada ochiului, cu răbdare, cu bucurie, ştia să dea curaj cuvintelor. Ne răspunsese înalt şi surprinzător (la poşta redacţiei) la fel de regretata Constanţa Buzea, în România Literară, cucerită de poezia Alexandrei (atunci a debutat Alexandra şi în Hyperion, de curând a publicat şi prima carte de poezie!). Mă uimea delicateţea lui Andrei (el făcea teatru, dar scria cu o gingăşie copleşitoare; astăzi este un foarte bun actor de teatru şi film). Tot atunci, Ionuţ se apropia, curajos şi cu un fler uimitor, de cronica de teatru (astăzi este un cunoscut critic de teatru!). Ne aducea, pe hârtii de dictando împăturite în n-şpe, o grămadă de gânduri clipocite după vreun spectacol care îl entuziasmase.

La cenaclu venea şi Mateiu. Era vremea "aripilor deschise" (competiţie organizată la iniţiativa unei doamne senator, îi fie țărâna ușoară și în pace odihna veșnică!), iar el, Mateiu figura acum într-o antologie, cu nume şi prenume, în care organizatorii concursului de poezie pentru elevi agăţaseră două poeme. Ale lui! Ni le-a citit. Ceilalţi nu erau printre fericiţii câştigători ai "aripilor" (nu participaseră la concurs!), dar au îndrăznit să îi dea câteva sfaturi. Nu le accepta uşor. Chiar deloc.

La finalul unei şedinţe a venit şi mi-a dat cartea cu laureaţii-liceeni, pe care scrisese şi un autograf: în două rânduri firave, îmi "dedicase" şi două greşeli grave de ortografie! Nu am apucat să îi spun nimic... Mi-a zis el: "Doamnă, trebuie să înţelegeţi că eu am debutat deja cu aceste două poezii. Nu mai pot să rămân la acest nivel de cenaclu, e prea puţin pentru mine. Voi căuta un sponsor care să îmi publice o carte!". L-am privit pe Mateiu cu milă. Mintea mea derula fastuoasele gale de premiere a acestor liceeni care, cu primele 1-2 poezii din viaţa lor, multe scrise în grabă, în vreo pauză grăbită, deveneau "poeţi cu carte". Li se spunea ce importanţi, buni, minunaţi, valoroşi erau ei după acele două poeme. 

L-am revăzut pe Mateiu după vreo 10 ani, într-un spital de psihiatrie. Nu m-a recunoscut. Intrase într-un atelier să întrebe dacă este ceva treabă pentru el, pentru că terminase de măturat în curte. Ştiam că e client vechi acolo. Ce mai face Mateiu, am întrebat. Mai exact, ce a mai făcut acum? A sărit cu cuţitul la mamă-sa, i-a zis că vrea să o vadă crenvuşti. Ni l-a adus poliţia..., aflu. 

Povestea lui Mateiu nu s-a terminat. E grea, e bizară, e chinuitoare pentru el şi pentru toţi cei din jurul lui. Dar e un om. Care odată scria poezii. Aşa, cu încâlceală de cuvinte, de cratime, de stări. Și îl locuia poezia...

 

În urmă cu doi ani, pe 26 octombrie 2015, l-am văzut pentru prima dată pe Dan (nu, nu este numele lui, dar veți accepta această „acoperire”). Scria poezii, picta, iar fotografiile lui te afundau într-un necunoscut care te fascina. Delicatețe, smerenie, viață bună în suflet trist. "Îmi place mult Dostoievski, dar nu am voie! Mi-a spus domnul doctor: Citeşti orice, fără Dostoievski! Şi aşa tare-mi place, dar ştiu, simt că e periculos. Când eram plecat din țară citeam "Amintiri din casa morţilor" şi umblam năuc. Eram chiar eu personajul din carte, umblam ziua şi mi se întâmpla ce citeam noaptea. Fără Dostoievski, gata!".

Priveşte amar undeva în palmă. Dan e blând, e matur, a umblat pe la o facultate deloc uşoară. Războiul îl duce cu el însuşi şi cu toată lumea, cu gândurile şi cu percepţiile şi cu toate sensurile dimineţilor lui. "Citesc mult. Nu mai scriu aşa mult, din păcate. Mi-aţi citit poeziile? Cum vi se par?", m-a întrebat în altă zi. Îmi enumeră autori. Pe Vieru îl ia de trei ori la rând. "Am numai o carte, chiar aşa se cheamă: Poezii, dar îmi place tare!". Şi pe Eminescu l-a preumblat, tot de mai multe ori.
 
Scoate caietul de dictando din rucsac şi îmi arată nişte desene. Mi se face sufletul coajă de măr pârjolit în plită. Doamne, ce freamăt e acolo! Să te uiţi la desenele astea şi să le povesteşti în cuvinte, îi zic. Face ochii mari. În felul acesta scoţi tot, cureţi, eliberezi. Le arunci afară şi gata, vin alte imagini, pe care ai grijă să le faci frumoase. "Nu m-am gândit până acum", zice şi se înseninează în colţul gurii. "O să fac. O să scriu, mă simt bine când scriu". Când pictează, Dan e tot un fel de scriitor. El înţelege mai întâi, apoi aşază culoarea şi o modelează cu vârful pensonului ca şi cum ar scoate din poezie tot nevăzutul.

După alte câteva zile am căutat poeziile lui Dan. Nu erau poezii. Era el, ca şi cum ar căuta ieşirea. 

"Nervos pe sârma ghimpată,/ Ce-mi înconjoară măduva spinării"

"E un dar primit închis,/ dar lumea de-afară aşteaptă schimbare,/ Tu rămâi cu o remuşcare,/ Îţi îndrepţi o parte din tine,/ vezi acea schimbare şi e bine".

"A doua zi începe la fel dar, înjunghiată-n memorie,/ O parte de zi e scrisă de tipar"

"..de fapt te-ai transformat într-un zeu ce-şi colorează trecutul şi primeşte doi pumni de prezent"

Peste exact doi ani. În amiaza zilei de 26 octombrie 2017, Dan a părăsit această lume supărat și neîmpăcat, în pădurea de la marginea orașului. A fost un fapt divers, o tragedie peste care am trecut cu toții, fără să ne gândim prea mult la singurătățile, spaimele, înălțimile, gingășiile sufletești și prăpăstiile lumești ale acestor oameni. 

Mateiu, Dan, Laura, Crina, Dorel, Marcela, Ana, Maria, din nou și din nou Mateiu... Suflete. Oameni. Unii dispar într-o zi și noi, rămașii, ne comportăm ca și cum nu ne dor plecările lor. Alții se zbat, lovesc. Ucid. Atunci faptul divers se preface în uriașă tragedie. Moartea nevinovaților ne revoltă. Pe bună dreptate! Nimeni nu merită un astfel de sfârșit! Dar ne doare și când acești oameni își fac lor înșile răul? Oare nu e la fel? Tot un nevinovat e și acolo, în trupul stăpânit de o minte chinuită. Pe ei de ei înșiși nu îi apără nimeni. 

Oare tragedia de la metroul bucureștean putea fi evitată dacă cineva sesiza boala acelei femei? Facebook, această minune a secolului XI care ne disciplinează (trimite la colț/blochează) cu atâta ușurință, a acceptat manifestările unei femei care depășește cu mult toate regulile, normele spațiului public. Cine își asumă responsabilitatea? De ce plătesc nevinovații? Câte astfel de suflete bântuie printre noi? Întrebări cărora nu le putem răspunde. Dar măcar putem, atunci când ne este la îndemână, să nu mai fim pasivi. 


„Aș fi vrut să ating urma Ta/ dar îngerul mi-a şoptit: nu-i de-ajuns/ aş fi vrut o rugă în somn să cobor/ dar stelele de tot au căzut şi mi-au spus:/ nu-i de-ajuns/ aş fi vrut să-Ţi sărut picioarele/ ca să nu mai plângi schiopătând./ nu am putut să ating norul/ ce conducea spre veşnicie patru aripi/ ce-şi uitaseră sufletul pe pământ/ şi atunci ne-am pierdut/ în uitare...”. Sunt versurile Marilenei, un suflet care într-o zi ar putea fi la metrou în oricare dintre cele două ipostaze. Depinde (și) de noi să nu mai existe astfel de tragedii!   



(Text scris în memoria lui Dan, smeritul suflet dintr-o lume în care nevinovații mor, iar vinovații pleacă pur și simplu. Neștiuți!)

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

"Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii"

astăzi, 21:21
55

Trăim într-un enorm consum sufletesc, într-ocontinuă nefericire pe care, cu o îndărătnicie uriașă, o transformăm în boală, în cruntă suferință trupească. ...

Colindele au adus bucuria în bisericuța satului Agafton: Dialogul dintre generații! FOTO, VIDEO

Sâmbătă, 8 Decembrie 2018
1905

Se spune despre colind că este glasul Sfintei Evanghelii, transmis în sufletele și în casele credincioșilor creștini. Colindele sunt legătura cea mai directă și mai frumoasă cu Dumnezeu, ia...

La mulți ani, Mircea Oprea! - "Vârstele omului vor fi paşii tăi către starea de trezie"

Sâmbătă, 8 Decembrie 2018
272

"În toată viața mea am fost liber și singur ca o piatră în cădere, din vârf de munte. Cum să te apropii de un asemenea pericol de neîmblânzit", ne avertiz...