În fiecare an, pe 9 Martie îi comemorăm pe luptătorii anticomuniști din România. Această zi este dedicată celor ce au luptat, cei mai mulți până la moarte, împotriva instaurării în România a unui regim politic totalitar şi agresiv anticreștin.
Pe aceşti luptători români pentru libertate, modele autentice de curaj, demnitate, statornicie în credință şi patriotism, Biserica îi pomenește la fiecare Sfântă Liturghie, alături de eroii din toate timpurile și din toate locurile, deoarece ei s-au jertfit în lagăre şi în închisori pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.
Cei închiși pentru diferite motive politice nu erau doar privați de libertate, ci și supuși unor munci epuizante completate de chinuri ca bătăile, izolarea și înfometarea până la moarte. Toate acestea erau aplicate de torționarii comuniști pentru a-i reeduca pe deținuți.
Reeducarea din închisorile comuniste a fost practicată prin diferite metode de tortură care au ajuns la stadiul de fenomen deoarece intensitatea acestora a fost extremă. În închisoarea de la Pitești, deținuții, au trăit traume ireparabile sau au murit din cauza chinurilor. De aici a fost luat și numele fenomenului care a ucis și traumatizat mii de oameni: Fenomenul Pitești.
Poveștile eroilor anticomuniști sunt tulburătoare, multe dintre ele rămase necunoscute până astăzi. Nu puțini au fost botoșănenii care au pătimit în pușcării după ce au refuzat să se supună noii orânduiri.
Au fost arestați, bătuți, ținuți în închisori cu anii fără nicio veste despre familiile lor. Bunicii își mai amintesc și astăzi cum milițienii, însoțiți de securiști, înconjurau satul și, în miez de noapte, făceau arestări. Oamenii ”erau scoși în izmene” din case, aruncați în dube și duși direct la Securitate.
Maria din Roma Botoșanilor, simbol al curajului feminin!
Victimă a regimului comunist din perioada colectivizării, Maria Ionescu a fost una dintre supraviețuitoarele pușcăriilor comuniste, care a apucat anii eliberării de comunism. S-a născut la 3 martie 1914, în satul Roma, din județul Botoșani.
Maria Ionescu a fost arestată la 15 iunie 1949, în urma revoltei ţăranilor din Roma, şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională pentru „rebeliune”. Închisă în penitenciarele Iaşi şi Mislea, a fost eliberată la 15 iunie 1955.
Reacţia ţăranilor la procesul de colectivizare a venit la câteva luni de la Plenara din martie, în vara anului 1949 în mai multe judeţe ale României izbucnind revolte ale ţăranilor. Fenomenul a luat o amploare deosebită în zona de vest a României şi în Nordul Moldovei, unde, aproape concomitent, s-au declanşat revolte în zeci de sate.
Începând cu luna iunie şi până în august 1949, în Nordul Moldovei s-au revoltat ţăranii din judeţele Botoşani (Roma, satul Călugăreni-comuna Ungureni), Dorohoi (Avrămeni, Vorniceni, Grămeşti, Dersca, satul Cândeşti-comuna Mihăileni, Zamostea, Liveni, satul Zoiţani-comuna Adăşeni, Truşeşti, Brăeşti, Cracalia, Dimăcheni, Havârna, Hilişeu, Mitoc), Rădăuţi (Cândeşti, Rogojeşti, Calafindeşti, Milişăuţi, Verpole, Siret, Ruina, Horodnicul de Sus, Bilca, Frătăuţii Noi, Văşcăuţi, Bălcăuţi, Negostina, Condeşti, Morjinca, Ruşi), Suceava (Bălăceana, Stroieşti).
În după-amiaza zilei de 13 iunie 1949, câteva sute de ţărani din Roma s-au adunat în faţa şcolii din comună. Au fost aduse câteva icoane mari din biserică şi puse în sălile de clasă, iar în curtea şcolii a fost amplasată o troiţă, care a fost sfinţită de către preotul paroh al bisericii din satul Roma. În discursul ţinut după slujba de sfinţire a troiţei, preotul le-a vorbit oamenilor despre garantarea libertăţii religioase şi individuale de către Constituţie, cuvinte care, potrivit documentelor întocmite de Securitate, ar fi amplificat starea de agitaţie a populaţiei.
După adunarea de la şcoală, cei mai mulţi ţărani s-au întors la casele lor, iar aproximativ 100 persoane au plecat spre cooperativă pentru a numi un nou vânzător.
În noaptea de 14 spre 15 iunie s-a trecut la arestarea celor ce au fost făcuţi responsabili pentru evenimentele din zilele anterioare. Reţinerea acestora nu s-a făcut, însă, fără ca ţăranii să se opună din nou.
Cei trei frați din Roma
Cel mai des menţionat episod din acea noapte, atât de autorităţi, cât şi de martorii oculari, este acela al reţinerii celor trei fraţi Ciocan (Gheorghe, Ştefan şi Maria), care au rezistat arestării în curtea casei părinteşti, până în zorii zilei de 15 iunie. Pentru reţinerea lor a fost nevoie de ajutor suplimentar, în sprijinul trupelor de Securitate şi Miliţie.
În final, în acea noapte au fost reţinute 11 persoane, 9 bărbaţi şi 2 femei; alţi 3 „instigatori” nu au fost găsiţi acasă în momentul în care autorităţile s-au dus să îi aresteze, iar alte 4 persoane, considerate şi ele vinovate, au fost arestate mai târziu, aflăm din ”Să ne răsculăm, că pământul ne ține pe toți!”, Revolte împotriva colectivizării din Nordul Moldovei, Mărturii culese de Daniel Popa şi Zenovia Pavlică, Editor, studiu introductiv şi aparat critic Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2019
După aproximativ o lună de anchete brutale, la 13 iulie 1949, prin Sentinţa nr. 964 a Tribunalului Militar Iaşi, 14 ţărani din comuna Roma au primit condamnări cuprinse între 2 şi 10 ani închisoare corecţională pentru delictele de „instigare publică” şi „rebeliune”.
Au fost condamnați: Ioan Ursu, 10 ani închisoare corecţională; Gheorghe Ciocan, 10 ani închisoare corecţională; Dumitru Alexoaie, zis Petru, 10 ani închisoare corecţională: Ştefan Ciocan, 8 ani închisoare corecţională; Vasile Tiliuţă, 8 ani închisoare corecţională; Grigore Andreescu, zis Puiu, 8 ani închisoare corecţională; Gheorghe Ioniţă, 8 ani închisoare corecţională; Dumitru Şuşter, 7 ani închisoare corecţională; Maria Ionescu, 6 ani închisoare corecţională; Ilie Alexoaie, 5 ani închisoare corecţională; Dumitru Anuţa, zis Ricu, 3 ani închisoare corecţională; Mihai Budeanu, 3 ani închisoare corecţională; Grigore Călin, 2 ani închisoare corecţională şi Mihai Căpăţână, 2 ani închisoare corecţională.
Din păcate, manualele istoriei de astăzi se apleacă prea puținsau deloc asupra luptelor țărănești împotriva comunismului, în special despre procesul colectivizării, proces care a început în 1949 și a durat până în 1962. Prin colectivizare erau confiscate proprietățile agricole din țară și comasate în gospodării agricole administrate de stat. Modelul era cel din URSS. Cei care s-au opus acestui proces au fost arestați, torturați, deportați.
Prin sistemul cotelor, apărut în 1949, țăranii erau obligați să predea statului o parte importantă din producție, de multe ori aceștia fiind lăsați doar cu grâul de sămânță necesar anului viitor. Alteori nici cu acesta. Sistemul cotelor a sărăcit satele, zona rurală înregistrând foarte repede o cădere uriașă.
Comuniștii au pregătit cadrul legal în baza căruia aveau să exercite arestările. Printre legi, hotărâri, ordine de partid și de stat, apar și hotărârile Decretului 306 şi H.C.M. 774/21-07-1949, care prevedeau că "nici o gospodărie agricolă nu va putea treiera fără prezentarea carnetului de cote, iar morile nu vor măcina cerealele producătorilor decât pe bază de adeverinţa de predare a acestora".
Revoltele botoșănenilor: ”Afară cu bolșevicii, n-avem nevoie de comunism!”
Și în Moldova autoritățile se așteptau la revolte, pentru că țăranii nu aveau altceva decât pământul și roadele lui. Încă de la începutul lunii august politrucii de la județeana de partid mișunau prin comune și încercau să îi determine pe săteni să nu se împotrivească noilor cerințe. ”În această regiune oamenii obişnuiau să-și ducă cerealele în şură unde şi le treierau cu batozele ce le aduceau acasă. Din acest punct de vedere au refuzat să ia carnetele de cote”, scrie Cicerone Ionițoiu, în ”Revolte țărănești”.
În fața unui val de răscoale, Gheorghe Gheorghiu-Dej amenința că regimul de democraţie populară va zdrobi fără cruţare orice încercare de grupare sau de rezistenţă faţă de măsurile economice şi sociale luate de partid şi guvern. Starea de nemulţumire cuprinsese toată ţara şi manifestările contra sistemului de asuprire prin cote izbucneau pretutindeni.
În zona Mihăilenilor, satele fierbeau, țăranii erau tot mai greu de stăpânit. Războiul, foametea care i-a urmat, slăbiseră nu doar trupul, ci și răbdarea oamenilor. Nu mai aveau decât pământul. Să cedeze de bună voie roadele și să devină sclavi era peste puterile lor. ”Rogojineștii au știut și știu să aprecieze adevăratele valori, pe toți acei care i-au tratat cu dreptate, dar în aceeași măsură au reacționat, ori de câte ori s-au simțit amenințați și nedreptățiți”, scrie Aristide Zub în cartea "Forme de rezistenţă anticomunistă. Zona Siretului Superior. Documente, mărturii, evocări, consecinţe", publicată în 2015 la Editura Pim.
Astfel că, la Rogojești, întregul sat a reacționat în vara anului 1949, atunci când autoritățile comuniste au încercat să le ia țăranilor ”pâinea de la gură”, obligându-i să transporte cerealele la aria organizată pe islazul satului, pentru a fi vămuiți, după voia administrației de atunci.
Era o zi duminică. În sat au venit mai mulți activiști de partid pentru a-i lămuri pe proprietari să ridice de la primărie carnetele de cote. Sătenii i-au așteptat și au început a huidui. Apoi i-au pus pe fugă: ”Afară cu bolșevicii, n-avem nevoie de comunism!”.
Imediat s-a dat alarma și nu a durat mult până când în sat au intrat două camioane încărcate cu milițieni. Înspăimântați, oamenii încep să se retragă și intră fiecare pe la casele lor. Însă comuniștii nu trec ușor peste ofensa primită. Protestatarii sunt monitorizați, se fac liste cu capii revoltei. În sat erau, ca peste tot, mulți informatori ai Securității, astfel că nu e greu să fie identificați toți cei care au fost prezenți, în acea duminică, pe islazul satului.
Dubele din toiul nopții
În noaptea de 6 spre 7 august 1949, sătenii sunt arestați. Oamenii nu au avut nicio scăpare. Casele au fost înconjurate de milițieni și securiști. Intrau, întorceau totul cu susul în jos, îi urcau în mașini pe cei găsiți în locuință și îi duceau direct la Securitate.
Scoși din case, aruncați în dube și duși la sediul Securității din Siret. Cercetați, bătuți fără milă. Dosarele sunt trimise către Tribunalul Militar Iași, sătenii sunt condamnați pentru revoltă sau instigare la revoltă împotriva ordinii sociale. Primesc între 1 și 5 ani. Printre cei arestați și condamnați îi găsim pe Vasile Ciripaniuc, Elena Șucaliuc, Vasile Cozlav, Olimpia Ivaniciuc sau Ștefan Seminciuc. ”Cei mai mulți dintre condamnați, când s-au întors acasă, erau ”terminați”, bolnavi, cu grave sechele, și au trăit în mare suferință. Ivaniciuc Olimpia, lovită mai ales la cap, a devenit amnezică și sfârșește, la scurt timp, în anul 1953”, scrie Aristide Zub.
Vasile Ciripaniuc a fost adus ca martor la procesul de la Tribunalul Militar Iași. Însă a refuzat să rostească vreun nume al vreunui participant la revoltă. A fost el însuși dus la Canal, fără judecată. ”S-a întors după doi ani cu sănătatea zdruncinată, a decedat la scurt timp, după ce a umblat din spital în spital”, povestește Aristide Zub.
Despre arestarea, în miez de noapte, a lui Ștefan Seminciuc dă mărturie și fiul său, Vasile. ”A fost luat în izmene”, condamnat și dus la Canal. ”Când trăia în sat, Ștefan Seminciuc era un om vesel, glumeț, dar comuniștii i-au întunecat ființa”, la întoarcere nu mai era același om. În urma unei lovituri cu pumnul în ureche, i-a fost spart timpanul. Nu a mai auzit până la sfârșitul zilelor.
Nici astăzi, spune Artistide Zub, după atâta amar de ani, sătenii nu uită urgia din acea vară a lui 1949. Mulți dintre membrii familiilor din care s-au făcut arestări în anul 1949 au și astăzi rețineri în a relata evenimentele și urmările dezastruoase ale acestora asupra comunităților sătești.
”A uita faptele ce au dus la curmarea violentă a multor vieți omenești, persecuțiile la care au fost supuși, înseamnă a nu avea respectul cuvenit față de cei care au avut curajul de a se opune fățiș sau tacit regimului care le-a schimbat brutal destinul și statutul social”, spune mai departe Aristide Zub
Desigur, nu doar la Rogojești au fost revolte. Comunele din jur fierbeau, au fost aduși militari iar ordinele erau clare: se trage fără somație. Au fost uciși, nu departe de Rogojești, oameni în Calafindești și Frătăuții Noi. Zeci de țărani arestați și aruncați în beciul Securității, apoi condamnați. Morții au fost îngropați în gropi comune în cimitirul din Rădăuți. ”Oamenii trebuiau să înțeleagă să nu-i de glumit cu noua putere, că trebuiau să accepte, fără împotrivire, lagărul comunist”, scrie Aristide Zub.
Revolta de la Rogojești este consemnată și în „Anale Sighet 7. Mecanismele terorii”, Fundaţia Academia Civică (1999), care preia astfel mărturiile din anii 1990-1992 ale juristului Corneliu Nicoară: ”La Rogojești, sătenii au alungat doi delegaţi trimişi de la Rădăuţi cu sarcina de a organiza aria comunală. În noaptea de 6/7 august 1949 satul a fost înconjurat de miliţienii veniţi cu două camioane, iar zece ţărani au fost arestaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi pentru instigare publică”.