Specialiștii și naturaliștii au căzut de acord că Teiul lui Eminescu din Iași este un miracol. Da, este adevărat, ținut în viață de inginerie, dar tot un miracol rămâne. Biologic, un tei nu rezistă 500 de ani, trunchiul este gol pe interior, susținut de un schelet metalic, iar rădăcinile sunt hrănite cu perfuzii. Până aici, totul este știință. Așadar, unde este miracolul?
Teiul care a ”ascultat” poeziile lui Eminescu refuză să moară. Dar, mai mult decât atât, este copacul care și-a construit singur o nouă sursă de viață.
La jumătatea secolului trecut, starea teiului devenise critică. A fost momentul în care profesorul Leocov Mandache, un botanist care a înțeles că metodele clasice de cimentare a scorburii ar fi sufocat arborele, a decis curățarea completă a lemnului mort din interior până la scoarța vie, lăsând trunchiul gol, dar ventilat, oprind astfel procesul de degradare fungică.
Mai mult, pentru a preveni prăbușirea coroanei grele, care nu mai putea fi susținută de trunchiul subțiat, inginerii au proiectat un sistem de console metalice. Aceste brațe de oțel sunt introduse discret în structura lemnoasă și preiau o mare parte din sarcină, funcționând ca niște cârje interne. Fără acest schelet artificial, ramurile principale s-ar fi rupt sub propria greutate la prima furtună serioasă, distrugând iremediabil silueta copacului.
La începutul anilor ’90, Mandache Leocov, director la acea vreme al Grădinii Botanice din Iași, spunea că teiul dădea din nou „semne vizibile de moarte”. „Prin 1990 am avut curajul să încercăm salvarea teiului. S-au scos centurile de siguranță care îl strangulau, a fost spartă cu dalta plomba de ciment, grea de peste 200 de kilograme, și minunea minunilor ni s-a deschis în fața ochilor. Trunchiul copacului, așa cum îl vedeți, era gol ca un butoi. O carapace moartă. în schimb, de sus, din crengi, pe lângă plomba de ciment, coborau rădăcini adventive. Se poate întâmpla uneori ca o crenguță introdusă în sol să dea rădăcini adventive. Dar așa ceva n-a văzut nimeni, niciodată. De la o înălțime de peste doi metri, ramurile și-au creat propriile rădăcini care au trecut prin trupul îmbătrânit și le-au înlocuit pe cele vechi. Nici măcar în literatura de specialitate nu se găsește un asemenea exemplu. Eu am să las în scris că atunci când acest arbore va muri definitiv, să i se facă o cupolă de sticlă pentru a rămâne o mărturie peste veacuri. Iașul se va mândri cu Teiul lui Eminescu încă 50, poate chiar 100 de ani de-acum încolo, fără probleme”, a spus specialistul.
Rădăcinile miraculoase!
Un fenomen biologic extrem de rar, numit „rădăcini adventive”, a avut loc în interiorul trunchiului gol. De la nivelul ramurilor superioare, teiul a trimis rădăcini noi prin interiorul propriei scorburi, coborând câțiva metri până au atins solul. Acestea s-au înfipt în pământ și au început să se îngroașe, transformându-se în noi tulpini interne. Practic, copacul s-a regenerat singur, construindu-și un nou sistem vascular protejat de coaja bătrână.
Fenomenul a fost invocat și de scriitorul Varujan Vosganian la Botoșani, la Gala de Decernare a Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” - Opera Omnia.
”Miracol! Crengile au început să caute pământul și și-au creat propriile rădăcini. Specialiștii de la Grădina Botanică spun că este un miracol pe care nu l-au mai văzut: coroana hrănită de lumină și-a creat propriile rădăcini”, a spus președintele Uniunii Scriitorilor din România.
Însă nu este acesta singurul fapt extraordinar când vine vorba despre Teiul lui Eminescu din Copoul ieșean.
”În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, regimentul care era în Iași l-a acoperit cu saci de nisip ca să nu fie distrus de eventuale bombe. Trebuie să știți că în Copou, în jurul teiului, nu există copaci mai vechi de 1944, pentru că toți copacii au fost distruși de bombe. Singurul care a rămas a fost teiul. Iar după aceea, când rușii au făcut în Parcul Copou un lagăr pentru prizonierii români și nemți care urmau să fie deportați în Siberia – de atâta frig, unii dintre soldații nemți au venit cu topoarele să taie din ramuri, să se încălzească. Și prizonierii români au făcut de pază în jurul teiului, ca nimeni să nu se atingă de el”, a adăugat Varujan Vosganian.
”Teiul lui Eminescu are sacralitatea Rugului Aprins”
Ce se întâmplă astăzi? Specialiștii realizează periodic lucrări de aerare a solului în jurul teiului și injectează soluții speciale de îngrășăminte minerale și tratamente fitosanitare direct la nivelul rădăcinii, asigurându-se că arborele primește nutrienții necesari pe care, din cauza vârstei, nu îi mai poate extrage eficient singur.
Legătura sa cu Mihai Eminescu nu este p legendă. În perioada în care poetul locuia la Iași și era membru al societății Junimea, obișnuia să se plimbe prin Grădina Copou. Acest tei, fiind deja bătrân și impunător la acea vreme (avea deja peste 350 de ani în secolul XIX), oferea umbra perfectă și o panoramă asupra orașului care îl inspira pe poet, devenind un loc de refugiu și creație.
Astăzi, Teiul lui Eminescu este declarat Monument al Naturii, un statut care îi oferă un regim de protecție strict, orice intervenție asupra lui necesitând aprobări speciale de la comisiile de mediu și cultură.
Este un obiect de patrimoniu național viu, având aceeași importanță ca o clădire istorică sau o operă de artă.
”Poate o să întrebați de ce evoc teiul, atunci când am putea să evocăm poetul. Pentru că așa se naște orice legendă. În nicio legendă eroul nu este singur. El este cu vietăți care îl apără, este cu evenimente miraculoase alături. Pentru noi, Eminescu e împreună cu teiul acesta, care s-a încăpățânat să trăiască până la noi. Eminescu unește generațiile. Atunci când vorbim despre Eminescu, suntem o singură generație cu toții. Am fost odată la poalele Muntelui Sinai și am văzut Rugul. Rugul Aprins, din Vechiul Testament. Rugul care se încăpățânează să rămână verde și să înflorească după atâtea mii de ani. Pentru noi, pentru români, păstrând proporțiile, într-o zi ca asta, Teiul lui Eminescu are sacralitatea Rugului Aprins”, a încheiat Varujan Vosganian.
