În ușa microbuzului se ițește o femeie. Târâie după ea două sacoșe de rafie pline cu toate sărăciile. De mâna stângă a agățat o geantă burdușită cu hăinuțe din care tot cade, la câteva minute, o sticlă cu suc gata să plesnească sub presiunea acidului greu încercat. Cu mâna dreapta ține strâns o copilă de câteva luni care flutură colorat între faldurile unei rochii ca de prințesă rurală. Mai aveți un loc până la Botoșani?, întreabă femeia și toată spaima din priviri e pregătită înaintea unui răspuns negativ. Așteptați, acum nu știu ce să zic, aruncă șoferul, dar prinde în priviri spaima femeii și adaugă grijuliu: Nu vă las aici, doar așteptați încă puțin!
Călătorii feresc privirile. Șoferul probabil nu e dispus să ia, în microbuzul care va pleca peste câteva minute din Iași, o mamă cu copil de câteva luni, care să îi streseze călătorii cu arii de plâns. Doi bătrânei urcă și împrăștie îngrijorare în urechea șoferului: ei merg la Botoșani, au rezervare, dar prind oare, din gară, cursa spre Dorohoi care pleacă la ora 3? După orarul normal, nu au cum să prindă Dorohoiul. Ne străduim, se aude vocea șoferului și tânăra din scaunul de la geam strâmbă un zâmbet ironic. Mai în spate se așază o femeie de vreo 30 de ani, cu cartea pregătită de drum. Verifică semnul, numai bine va da gata cele vreo 150 de pagini până la Botoșani. Alături, un domn își așază tacticos căștile pe urechi și odihnește mâinile pe genunchi, pregătit să pornească muzica imediat ce microbuzul va pleca.
Unul câte unul, locurile din microbuz încep să se ocupe. Șoferul verifică, împarte, dă indicații, schimbă locurile. Se uită la ceas. Mai sunt câteva minute și, cel mai probabil, cei care au mai făcut rezervare și nu au ajuns nici o șansă să mai prindă loc. Spre surprinderea tuturor, coboară sprinten, agață hotărât cele două sacoșe de rafie pline cu toate sărăciile și îi face semn femeii cu copilul în brațe să îl urmeze. Îi poartă bagajele sub privirile călătorilor, în timp ce prințesa rurală își flutură faldurile până la ultimul scaun. Aici să stați, în spate e mai bine, ca să aveți loc destul și pentru fetiță, zice simplu șoferul. La ușă ia în primire un puști, pe care tatăl său îl instalează pe primul scaun și îi dă indicații cum să circule și ce da, ce nu… Flăcăiandrul se dă curajos, chiar dacă se vede că are emoții în a pleca singur la drum. Glume scurte, bărbătești, și băiatul se relaxează.
Ca și cum nu era de ajuns, mai urcă o femeie cu doi prunci după ea și unul în brațe. Șoferul se asigură că băieții cei măricei au locuri în spate, iar pe mamă o oprește mai în față, cu tot cu fetița ei ochioasă în brațele protectoare. Flăcăiandrul este chemat și mai în față. Ia zi, ai paișpe ani?, întreabă șoferul și puștiul explodează de sinceritate: din păcate, nu! Eii, spunem: din fericire, nu din păcate! Puștiul izbucnește în râs. Atmosferă de pace și muzică. Și ce muzică! După câteva sute de metri, căștile domnului părăsesc urechile și zac agățate năstrușnic de reverul hainei. Femeia cu cartea renunță să mai verifice semnul: nu are de gând să o mai deschidă. Pe locul de la geam, o doamnă bine îmbrăcată fredonează și bate ritmul, într-o voioșie care nu trece neobservată.
Kilometru după kilometru, melodie după melodie. Anii 60, 70, 80. Voci care aduc din trecut amintiri pentru fiecare în parte. Muzica tinereților, a primilor fiori. Chipurile călătorilor se destind, cu zâmbete ce înfloresc de la un minut la altul, ca o răbufnire a vieții demult uitate. Angela Similea, Gabriel Dorobanțu, Alifantis, Gheorghe Gheorghiu, Semnal M, Aurelian Andreescu, Mirabela Dauer, Ilie Micolov, Bittman, Loredana Groza cu Caramitru, Margareta Pâslaru…
Microbuzul intră în Botoșani și nimeni nu pare grăbit să coboare primul. O sută de kilometri au trecut mult prea repede. Abia atingi covorul moale…, cântă Mondial și femeia prinde cu hotărâre cartea cu tot cu semnul pregătit la cele vreo 150 de pagini până la final. Să știți că sunt supărată pe dumneavoastră, se aude vocea cu direcție clară. În curba aglomerată, șoferul privește nedumerit peste umăr. Tot drumul am avut așa o muzică de frumoasă, că nu am putut citi nici măcar un rând din carte. Călătorii râd, dar aprobă supărarea femeii. Unii și alții încep să se ridice de pe scaune. Trec pe rând pe lângă șofer, mulțumind pentru drum. Și pentru muzică!, se aude nu de puține ori. Oamenii coboară în lumina de duminică și fiecare fredonează o altă melodie… În spate, un șofer își odihnește mâinile pe volan. 100 de kilometri de muzică, nu e puțin lucru. Dar câtă bucurie! Își privește ceasul mulțumit. O făcut o cursă mai scurtă decât de obicei: nu a uitat că doi bătrânei trebuie să ajungă în altă autogară, să prindă Dorohoiul!
O întâmplare măruntă? Posibil. Dar în mod cert un om a dovedit că niciunul dintre semeni nu îi este indiferent. A dovedit că bucuria aproapelui său depinde de un gest mic, de un ajutor minim, de respectul pe care i-l oferă. Și parcă niciodată cuvintele lui Sandu Tudor, scrise în urmă cu 80 de ani, nu și-au găsit mai frumoasă folosință: Mai e ceva bun în lumea asta, printre noi şi în noi. Dincolo de tirania faptelor exterioare, dincolo de politic şi economic doarme în câţiva dintre noi ceva minunat, un soare de simţire şi gând bun, cu care s-ar putea preschimba lumile. Dragostea. Ce vom face? Să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti.
Gesturi mici, întâmplări mărunte care clădesc și fac viața frumoasă. Sau cum spunea Boris Vian: "Ceea ce mă interesează nu este fericirea tuturor oamenilor, ci a fiecăruia dintre noi."
