de Cătălin Borangic, istoric:

Secolul XX poate fi considerat, fără nici o îndoială, secolul dictaturilor.

Și nu, în secolul nostru n-am scăpat, cu am fi tentați a zice. Corectitudinea politică, succesoarea nazismului și a comunismului, pe care le îmbină într-un fantastic melanj, este tot o dictatură. Mult mai agresivă și mai insidioasă decât cele anterioare, din care se trage.

Corectitudinea politică emasculează societatea, decerebrează individul, transformă națiunile și popoarele în populații și populațiile în turme.

Profitând de aparența de umanism, corectitudinea politică transformă toleranța în indiferență, cel puțin atunci când ea însăși nu dă dovadă de o intoleranță feroce.

Dreptul la opinie este mutilat cu talentul unui criminal în serie.

Ideologii corectitudinii politice, care seamănă până la identitate cu o sectă, șurubăresc zilnic false revoluții, de pe baricadele cărora snobi de ocazie și haite de idioți utili linșează orice gest, orice direcție și orice intenție care nu cadrează cu direcția lor sectară, convinși până la fanatism că așa contribuie decisiv la progresul civilizației, că drumul acesta este singurul care are la capăt un rai.

În spatele acestui carnaval al demenței sociale se perpelesc și se coc resentimente adânci, se produc falii abisale și se trasează drumuri fără întoarcere.

Creuzetul următoarelor dictaturi fierbe mocnit și, de bună seamă se va revărsa la un moment dat peste noi.

Pentru că deși i se pare că rezolvă orice problemă, că-și elimină vocile ostile, că aplatizează eficient societățile, corectitudinea politică nu are capacitatea de genera anticorpi. Poate și din cauză că ea însăși este o dictatură și nu poate face diferența.

În fond, între ucenicii oricărui maestru se află și asasinul lui.