de Cătălin Borangic, istoric:
Secolul XX poate fi considerat, fără nici o îndoială, secolul dictaturilor.
Și nu, în secolul nostru n-am scăpat, cu am fi tentaÈ›i a zice. Corectitudinea politică, succesoarea nazismului È™i a comunismului, pe care le îmbină într-un fantastic melanj, este tot o dictatură. Mult mai agresivă È™i mai insidioasă decât cele anterioare, din care se trage.
Corectitudinea politică emasculează societatea, decerebrează individul, transformă naÈ›iunile È™i popoarele în populaÈ›ii È™i populaÈ›iile în turme.
Profitând de aparenÈ›a de umanism, corectitudinea politică transformă toleranÈ›a în indiferență, cel puÈ›in atunci când ea însăși nu dă dovadă de o intoleranță feroce.
Dreptul la opinie este mutilat cu talentul unui criminal în serie.
Ideologii corectitudinii politice, care seamănă până la identitate cu o sectă, È™urubăresc zilnic false revoluÈ›ii, de pe baricadele cărora snobi de ocazie È™i haite de idioÈ›i utili linÈ™ează orice gest, orice direcÈ›ie È™i orice intenÈ›ie care nu cadrează cu direcÈ›ia lor sectară, convinÈ™i până la fanatism că aÈ™a contribuie decisiv la progresul civilizaÈ›iei, că drumul acesta este singurul care are la capăt un rai.
În spatele acestui carnaval al demenÈ›ei sociale se perpelesc È™i se coc resentimente adânci, se produc falii abisale È™i se trasează drumuri fără întoarcere.
Creuzetul următoarelor dictaturi fierbe mocnit și, de bună seamă se va revărsa la un moment dat peste noi.
Pentru că deÈ™i i se pare că rezolvă orice problemă, că-È™i elimină vocile ostile, că aplatizează eficient societățile, corectitudinea politică nu are capacitatea de genera anticorpi. Poate È™i din cauză că ea însăși este o dictatură È™i nu poate face diferenÈ›a.
În fond, între ucenicii oricărui maestru se află È™i asasinul lui.