Imaginea de neșters a domnului Profesor Aurel Dorcu, în friguroasa sală a Casei Sindicatelor. Muzica îl luminează și îi transfigurează ființa, în timp ce pleoapele coboară peste ochii tot mai triști. Pentru domnul Profesor, Filarmonica a fost până în clipa ultimă o durere fără leac. Își dorea pentru această instituție un sediu adecvat, cu acustică pe măsură, condiții decente pentru artiști și o scenă pe care să dirijeze maeștrii muzicii din toată lumea.
Ca instituție publică de sine stătătoare și cu decizie oficială de înființare, Filarmonica de Stat Botosani își începe existența la data de 1 septembrie 1953, primul director și dirijor fiind Max Weber, cel care se ocupase de coagularea și organizarea activității orchestrei încă din anul 1945. "Dacă nu ar fi avut loc atunci, nu știu dacă s-ar mai fi produs cândva, pentru că multe orașe însemnate din Moldova, unele poate mai civilizate decât noi, nu se bucură de prezența unei filarmonici", scria într-un articol publicat pe Știri.Botoșani.ro Profesorul Aurel Dorcu, puțină vreme înainte de plecarea în veșnicie. Domnul Profesor credea cu adevărat în misiunea culturală a Filarmonicii botoșănene: "Cântul frumos, sensibil, nobil pe care ni-l oferă de decenii Filarmonica ne sensibilizeaza ființa, ne face mai buni, mai prietenoși, mai umani. Oameni în adevăratul sens al cuvântului. Nu e posibil ca, după ce ascultăm muzica de Mozart, să nu fim luminoși spiritual, mai aproape de natură, de primăvară. Impresia produsă de muzică este și mai mare pentru tineri, dat fiind sensibilitatea lor sporită. Pentru mine, prieten constant al Filarmonicii de la infiintarea ei, muzica buna reprezinta cel mai minunat dar pe care creatorul ni l-a lasat noua, oamenilor, impreuna cu credinta".
În anul de grație 2017, la 64 de ani de la înființarea Filarmonicii Botoșani, instituția NU are un sediu propriu.
Tot în urmă cu 64 de ani, dar pe 1 mai, se înființa la Botoșani Teatrul Vasilache, numit la acea vreme Teatrul de Stat de Păpuși, după cum reiese din Decizia nr. 153, din 4 mai 1953, a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Botoșani. Clădirea în care și astăzi funcționează instituția fusese construită în anul 1890 (așadar, o vechime de aproape 130 de ani!), și aparținea Societății meşteşugarilor botoşăneni "Izvorul vieţii". În anul 1953, Max Weber a recondiţionat clădirea, iar în anul 1956 a fost preluată de stat şi dată Teatrului. Primul director al instituției a fost Max Weber. Cea dintâi premieră, "Micul gâscănel", a avut loc la 25 iunie 1953, în regia lui Florica Teodoru şi scenografia lui Tache Dobrescu. Teatrul Vasilache a organizat o perioadă Gala Internaţională a Recitalurilor Păpuşăreşti, manifestare bienală, care a adus la Botoșani, alături de trupe din ţară, teatre din Bulgaria, Cehia, Croaţia, Elveţia, Franţa, Italia, Republica Moldova, Rusia, Spania, Ucraina.
În anul de grație 2017, Teatrul pentru Copii și Tineret Vasilache funcționează în aceeași clădire recondiționată în urmă cu șase decenii de către Max Weber. Tot mai șubredă de la un an la altul, cu pereții crăpați și tot mai cufundată în propria istorie frământată de procese și revendicări, clădirea actuală vine parcă dintr-un alt timp, dintr-un trecut care vulnerabilizează tot mai mult actul artistic de calitate.
Cu o istorie de 100 de ani, soarta Teatrului "Mihai Eminescu" este cea mai tragică dintre toate instituțiile culturale ale Botoșanilor. Înființat în 1914, cu eforturi imense, dar cu o dăruire exemplară din partea botoșănenilor care au adunat cei 400.000 de lei care au stat la temelia unei instituții ce avea să aducă nu doar prestigiu orașului, ci și bucurie cetățenilor săi. Clădirea impresiona prin frumusețe, stilul ecletic francez, după planurile arhitectului Grigore Cerchez, atrăgea public din întreaga Moldovă. Distrus de bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial, teatrul este refăcut de comunişti. Iată mărturia arhitectului Leon Srulovici, păstrată în arhiva publicației "Arhitectura": "În anul în care s-a trecut de la stilul de arhitectură modern la cel tradițional și am început să facem o arhitectură așa-zis tradițională, în momentul acela întâi s-a așezat o tristețe peste pătura arhitecților, Ascanio Damian ne-a spus: cine știe într-un fel știe și în alt fel. Atunci am început să fac niște lucrări, unele mai impresionate și inspirate de stilul pompieristic care apăruse atunci, ca teatrul de la Botoșani și altele, dar majoritatea cu reținere. Mă inspiram din tradiție, dar nu din cea pompoasă. Teatrul de la Botoșani a fost subordonat rigorilor arhitecturii oficiale din anii 1950".
(FOTO: Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani, operă a arhitectului Grigore Cerchez, inaugurat în 1914 și reconstruit după proiectul arhitectului Leon Srulovici, între anii 1956-1958, cf: Eugenia Greceanu, revista Arhitectura)
Ce a produs acest stil pompieristic al anilor 50, am văzut. Însă mult mai dureroasă este imaginea de astăzi a Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani: în mijlocul orașului, zidurile părăsite și abandonate riscă să devină în orice clipă o grămadă de moloz.
În anul de grație 2017, la mai bine de 100 de ani de la înființarea instituției, Teatrul Mihai Eminescu funcționează într-un spațiu impropriu, fără strălucirea care dă farmec reprezentațiilor teatrale.
Botoșanii mai respiră prin cultură. Ne întoarcem la numele geniilor pentru a justifica astfel umbra de mândrie care ne mai alină. Cultura este singura resursă pe care, însă, nu o valorificăm, nu o protejăm și, ceea ce este și mai grav, nu o așezăm la locul cuvenit.
Este incredibil, însă, cum voci din ce în ce mai sonore îndrăznesc să aspire la un statut de capitală culturală sau, mai aproape, de urbe universitară.
Fără investiții și fără o politică serioasă și susținută, niciun act cultural nu își va dovedi eficacitatea pe termen lung. Țările care conștientizează acest lucru dezvoltă o industrie a culturii şi chiar a creativităţii. Guvernele elaborează constant politici publice pentru susţinerea acestei industrii care, conform studiilor, reprezintă cel de-al cincilea sector economic, după domeniul serviciilor financiare, al tehnologiei informaţiei, farmaceutic şi biotehnologie şi turism. Sărăcia, mediocritatea, discursurle iresponsabile din ograda politicii, duc la o continuă stare conflictuală, produc o lehamite socială greu de dărâmat. "La cât suntem de săraci, cultură ne mai trebuie?!", auzim din ce în ce mai des.
"Produsele culturale, ca să fie sănătoase și ele, au nevoie de producători curajoși și pricepuți, iar acești oameni abia au început să se coacă la noi. Și mai e nevoie de consumatori, care abia își exersează plăcerea acestor gusturi noi: gustul pentru alte moduri de a-și petrece timpul liber, interesul pentru diferit și așa mai departe. Ce ne lipsește, și nu vorbesc numai de Botoșani și de sectorul cultural, ci, în general, de România, este mai multă inițiativă educată. Mai mulți oameni care să-și asume riscuri și care să îi tragă pe alții după ei. Încă suntem o societate de spectatori. Prea mulți stăm pe margine, unii nici măcar nu-i aplaudăm pe cei care încearcă, ci îi recompensăm cel mult cu un "era și cazul să se facă ceva". Asta dacă nu îi bănuim din start de interese ascunse sau, pur și simplu, de nebunie", spunea în urmă cu câțiva ani Ștefan Teișanu, un antreprenor îndrăzneț care, între timp, a dovedit că vorba nu e de ajuns să fie rostită, ea trebuie și împlinită. Și vorbim aici despre cel puțin două proiecte ale clujeanului născut la Darabani: Festivalul Zilele Nordului și campania Cluj – Capitală europeană.
Ca cetățeni ai orașului, nu putem să nu constatăm situația gravă în care se află astăzi instituțiile de cultură. La fel cum nu putem să nu observăm eforturile financiare majore care în ultimii 5 ani s-au orientat către stadion, parc de distracții, mall-uri și supermarketuri, care încep să preia din atribuțiile zonei culturale. Astfel am ajuns să promovăm așa-zisa cultură de mall. Vedem concerte la Mall, spectacole de teatru la Mall, lansări de carte prin sălile întortocheate ale hotelurilor.
În anul de grație 2017, Orașul geniilor nu dispune de un spațiu care să reunească personalitățile care au dat strălucire acestui loc și țării întregi. Același oraș al geniilor dispune, în schimb, de unul dintre cele mai bine conservate și reabiliate Centre Istorice, un loc în care însă plimbarea devine o aventură în necunoscut și un risc asumat pe cont propriu.
Cu ce ne mândrim, până la urmă?!
(Foto jos: clădirea Teatrului Mihai Eminescu în anul 2016, la mai bine de doi ani de la demararea lucrărilor de reabilitare, restaurare și modernizare)
