27 martie. Ziua Mondială a Teatrului. O sărbătoare creată de Institutul Internaţional de Teatru, în cadrul Congresului Mondial din 1961, la Viena. A fost sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris.
În fiecare an, pe 27 martie, artişti şi public celebrează Teatrul! La Botoșani, Ziua Mondială a Teatrului sfredelește și arde parcă. Un teatru-stafie în mijlocul târgului este imaginea care doare. Într-un timp al clipei-glorioase, indiferent că ea, clipa, se consumă pe scenele improvizate din săli polivalente, mall-uri sau piețe-repede-aducătoare-de-voturi, într-o lume a sfintei superficialități cu rang de ministru, a vorbi despre trebuința unui teatru e ca și cum am striga în pustiu. Un pustiu în care parcă și motivația dispare și devine o tristă obișnuință. În astă vreme privim cu jind către vecinii noștri care își clădesc adevărate temple ale artelor.
În anul 1912, pe 23 septembrie, începea la Botoșani construcția clădirii Teatrului Eminescu. Este ziua în care se punea piatra de temelie. Lucrările de construcţie au fost executate după planurile şi sub conducerea directă a arhitectului Grigore Cerchez. Au durat doi ani şi trei luni. Pe 21 decembrie 1914 avea loc inaugurarea acestui templu al artei botoșănene.
În 1915, în luna martie, apare numărul festiv al revistei "Teatrul Eminescu". Număr unic, editat la Botoșani, al cărui conținut este păstrat astăzi grație lucrării "Istoria Teatrului la Botoșani", de Ștefan Cervatiuc. Printre paginile acestei reviste aniversare din martie 1915, cuvintele semnate de un gazetar bucureștean sunt nu doar impresionante prin mesaj, ci mai ales înălțătoare prin prisma istoriei, încurajatoare și dătătoare de mândrie. Leontin Iliescu a avut curajul de a rosti cuvinte ca acestea, ce astăzi ar uimi o lume întreagă: "Cât n-ar da Capitala noastră să aibă o asemenea bijuterie, cel puţin ca exterior!". Ce dureroase cuvinte astăzi, când privim ruina din centrul orașului!
Le urăm actorilor botoșăneni LA MULȚI ANI, spectacole frumoase, public iubitor și sărbători în normalitate!
Mesajul zilei de astăzi: "Călătoria ta este către clipă, către moment, către întâlnirea irepetabilă cu cei asemenea ţie"
În fiecare an, de Ziua Mondială a Teatrului, o personalitate din lumea teatrului sau din alt domeniu al culturii este invitată să-şi exprime gândurile legate de acest eveniment, într-un Mesaj internaţional care se difuzează în lumea întreagă, în zeci de limbi.
Anul acesta, Mesajul internaţional este conceput de Carlos Celdrán, regizor din Havana, Cuba:
“Înainte de trezirea mea întru teatru, maeştrii mei erau deja acolo. Îşi construiseră lăcaşurile şi poetica pe vestigiile propriilor vieţi. Mulţi dintre ei rămân necunoscuţi sau ne vizitează rareori amintirile: au lucrat în taină, în liniştea smerită a sălilor de repetiţie şi-n sălile de spectacole umplute până la refuz de spectatori. Pentru ca, pe nesimţite, la capătul multor ani de muncă presăraţi cu realizări extraordinare, să se facă nevăzuţi şi să dispară. Când am înţeles că profesia mea, că destinul meu personal este acela de a le călca pe urme, am înţeles totodată că am moştenit de la ei tradiţia aceasta sfâşietoare şi unică de a trăi prezentul fără nicio altă speranţă decât atingerea transparenţei unui moment irepetabil. Momentul în care te întâlneşti cu celălalt în întunericul sălii de teatru, protejaţi doar de adevărul unui gest, al unui cuvânt revelator.
Patria mea teatrală este definită prin astfel de momente de întâlnire cu spectatorii care vin în sălile noastre seară de seară, din colţurile cele mai diverse ale oraşului meu, pentru a ne însoţi şi a împărţi cu noi câteva ore, câteva minute. Din momentele acestea unice îmi clădesc eu viaţa, când încetez să mai fiu eu, să mai sufăr pentru mine însumi şi când renasc şi înţeleg rostul autentic al meseriei de a face teatru: să trăieşti clipe efemere de adevăr pur, când ştii că tot ceea ce spui şi faci sub lumina proiectoarelor este adevărat şi reflectă eul tău cel mai profund şi mai personal. Patria mea teatrală, a mea şi a actorilor mei, se ţese din toate aceste momente în care lăsăm deoparte măştile, retorica, teama de a fi cei ce suntem, şi ne dăm mâinile în întuneric.
Tradiţia în teatru este una orizontală. Nimeni nu poate afirma că în teatru există un centru al lumii, care ar fi un oraş sau un edificiu privilegiat. Teatrul, aşa cum mi-a fost dat mie să-l percep, se propagă urmând o geografie invizibilă ce amestecă vieţile celor care fac teatru cu arta teatrală, într-un gest unificator. Toţi maeştrii teatrului mor cu momentele lor irepetabile de luciditate şi de frumuseţe, toţi se duc în acelaşi fel, fără ca nicio altă transcendenţă care să-i apere şi să-i facă iluştri. Maeştrii teatrului ştiu asta, nicio recunoaştere nu este mai preţioasă decât certitudinea ce stă la rădăcina muncii noastre: să creezi momente de adevăr, de ambiguitate, de forţă, de libertate în mijlocul celei mai mari precarităţi. Nimic nu le va supravieţui dincolo de însemnările despre munca lor şi de înregistrările video sau foto care vor reda doar o palidă idee a ceea ce au făcut. Dar ceea ce va lipsi mereu din aceste înregistrări este răspunsul silenţios al publicului, care înţelege într-o clipă că ceea ce se petrece nu poate fi nici tradus, nici regăsit în afară, că adevărul împărtăşit aici este o experienţă de viaţă, preţ de câteva secunde mai diafană decât viaţa însăşi.
Când am înţeles că teatrul este o patrie în sine, un imens teritoriu ce cuprinde lumea toată, a luat naştere înlăuntrul meu o hotărâre, care era totodată o eliberare: nu trebuie să te depărtezi, nici să te mişti din locul unde te afli, nu trebuie să fugi şi nici să te deplasezi. Publicul este acolo unde exişti tu. Acolo îţi sunt alături colegii de care ai nevoie. Acolo, în afara căminului tău, se găseşte toată realitatea ta zilnică, opacă şi impenetrabilă. Şi-atunci lucrezi din aparenta imobilitate în care te afli, pentru a construi una dintre cele mai măreţe călătorii, ca să refaci Odiseea, legendara călătorie a argonauţilor: eşti un călător imobil care nu încetează să accelereze densitatea şi rigiditatea lumii tale reale. Călătoria ta este către clipă, către moment, către întâlnirea irepetabilă cu cei asemenea ţie. Călătoria ta este către ei, către inima lor, către subiectivitatea lor. Călătoreşti prin ei, prin emoţiile lor, prin amintirile lor pe care tu le trezeşti şi le pui în mişcare. Călătoria ta e vertiginoasă, nimeni n-o poate măsura sau reduce la tăcere. La fel cum nimeni nu o va recunoaşte la justa valoare. E o călătorie prin imaginarul poporului tău, o sămânţă plantată în pământul cel mai îndepărtat: conştiinţa civică, etică şi umană a spectatorilor tăi. De aceea eu sunt statornic, veşnic legat de propriul cămin, printre cei apropiaţi mie, într-o aparentă nemişcare, muncind zi şi noapte, pentru că eu posed secretul vitezei”.