Ceea ce se petrece de un timp obositor de lung, peste Prut, în Basarabia, nu este o întâmplare, nu sunt gesturi ale unor inconÅŸtienÅ£i brutali ÅŸi primitivi, ci reprezintă o linie de conduită, a politicii ruseÅŸti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general.

"Descoperirea" a două popoare latine, la Nord de Dunăre, unul "moldovenesc", altul român, aparÅ£ine lingviÅŸtilor ÅŸi politicii ruseÅŸti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana aceasta trainică, din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei la Imperiul Rus (1812).

De la Petru cel Mare ÅŸi până la colapsul istoric ÅŸi benefic, pentru toată lumea, al Uniunii Sovietice, din 1991, ochii imperiului din Nord au fost mereu aÅ£intiÅ£i spre Sud-Estul Europei, zonă pe care Rusia dorea să o anexeze sau să o Å£ină sub control. Neîmplinirea, în totalitate, a planurilor expansioniste ruseÅŸti, Å£ine de implicarea, a două mari puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală”, care a urmărit blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori ÅŸi Constantinopol. Corolarul tuturor obrăzniciilor comise de ruÅŸi ÅŸi rusofoni, ca o sinteză a dispreÅ£ului ÅŸi urii faţă de români, îl reprezintă acest dicÅ£ionar „moldovenesc – român”, apărut, recent, la ChiÅŸinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un trădător de neam printre atâÅ£ia alÅ£ii din stânga sau din dreapta Prutului.

Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc ruÅŸinea copleÅŸitoare a abandonării de pământuri româneÅŸti, de bună voie ÅŸi nesiliÅ£i de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Åžerpilor, HerÅ£a), precum ÅŸi dezinteresul, până la abandonul laÅŸ, faţă de soarta minorităţilor româneÅŸti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria). Åžtiu că împotriva fatalităţii unor forÅ£e copleÅŸitoare, în istorie, nu poÅ£i lupta cu sorÅ£i de reuÅŸită; dar, ÅŸtiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupÅ£i, mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul ÅŸi onoarea unei naÅ£iuni. Noi, românii, cu puÅ£ine ÅŸi excepÅ£ionale ocazii (Åžtefan cel Mare, Mihai Viteazul, 1916 – 1919) ne-am complăcut într-un constant ÅŸi nepermis raport negativ cu Istoria. Care să fie cauza acestor eÅŸecuri, neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat „invariantul” ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eÅŸecul? Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în pragul unei indiferenÅ£e vinovate, de ce forÅ£a noastră de reacÅ£ie faţă de ticăloÅŸia celor ce ne batjocoresc naÅ£iunea se manifestă atât de palid ÅŸi insuficient? Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conÅŸtiinÅ£e a zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat, ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naÅ£ional, iar nu de „preÅ£iosul” destin personal de care sunt preocupaÅ£i până la indecenţă cei care au fost ÅŸi sunt investiÅ£i cu responsabilitatea guvernării poporului român. În ceea ce mă priveÅŸte, identific rosturile noastre, ca destin, cu năzuinÅ£a de a ne împlini Idealul NaÅ£ional, Ideal NaÅ£ional care a fost, ÅŸi va rămâne, refacerea unităţii statal-istorice a poporului nostru între hotarele etnice pe care le-am moÅŸtenit de la înaintaÅŸi. Åži, dacă timpurile potrivnice sau generaÅ£ii de lideri nedemni de un asemenea rost au abandonat acest ideal, ar trebui să acceptăm provocarea unei lupte imposibile, spunându-ne-o, ca ÅŸi Nicolae Bălcescu, la 1848: „Mai bine Å£ara noastră să se prefacă într-un întins mormânt, numai să rămâie tot Å£ara românilor”. Nu-mi pot reprima întrebarea dacă Å£ara noastră mai este a românilor sau doar a unor români mai speciali, aÅŸa cum, în Vechiul Regim, FranÅ£a aparÅ£inea unor francezi mai speciali (stări privilegiate).

Puterea de rezistenţă, de exprimare, a unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conÅŸtiinţă pe care-l posedă, de efortul conÅŸtient, de a sfida ceea ce te depăşeÅŸte în fapt, de a depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins. Pentru ca puterea de reacÅ£ie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate superioară; solidaritatea unei naÅ£iuni se creează prin zidirea armoniei, a unei bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort ÅŸi risc, iar nu prin manipulare, hoÅ£ie, cinism sau impostură. Un popor dispune de o forţă de reacÅ£ie reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îÅŸi asumă sacrificiul, iar sacrificiul celor mulÅ£i, odată asumat ÅŸi făptuit, e răsplătit, de posteritate, prin recunoÅŸtinţă, iubire ÅŸi neuitare, nu prin indiferenţă generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă. Românii s-au opus destinului chiar ÅŸi atunci când au fost provocaÅ£i la o luptă inegală, disperată, când invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice, excepÅ£ionale.

Întreaga epocă a lui Åžtefan cel Mare a fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Åžtefan cel Mare ne vorbeÅŸte de forÅ£a ÅŸi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenÅ£e potrivnice, a fost conÅŸtient că luptă pentru supravieÅ£uirea, libertatea ÅŸi credinÅ£a sa. Dintr-o Å£ară dezbinată, ruptă în două, vasală, aÅŸa cum era Å£ara Moldovei la începutul domniei lui Åžtefan cel Mare, la sfârÅŸitul ei, va atinge apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ÅŸtiindu-ne investiÅ£i de destin cu o misiune de avanpost ÅŸi de apărători ai civilizaÅ£iei creÅŸtine. Åži totuÅŸi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit. AÅŸ cita aici una din spusele lui Åžtefan cel Mare, de la sfârÅŸitul domniei: „Nu ÅŸtiu cum face Ivan (Ivan al III-lea, primul Å£ar al Rusiei ÅŸi cuscrul lui Åžtefan – n. n.) că, fără lupte, ÅŸi-a tot mărit Å£ara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc ÅŸi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuÅŸesc să-mi apăr Å£ara”.

Mihai Viteazul a înfruntat destinul, provocând istoria ÅŸi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile. Avram Iancu ÅŸi prefecÅ£ii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător, demnitatea unei naÅ£iuni prea îndelung înjosite ÅŸi umilite. Românii ÅŸi-au înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când ÅŸi-au aÅŸezat drept temelie, faptei, un ideal, sau când au fost conduÅŸi de personalităţi excepÅ£ionale. Decăderea, decadenÅ£a vremurilor noastre Å£ine de natura unei civilizaÅ£ii care-ÅŸi articulează „valorile” pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral. Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie divertismentul de cea mai joasă speţă, precum ÅŸi bunăstarea dobândită, nu prin sudoare, ci prin furt.

Puterea de rezistenţă a unei naÅ£iuni nu este constantă, iar reacÅ£ia la ticăloÅŸie, în timp, nu este aceeaÅŸi; când vremurile stricate Å£i-au ÅŸubrezit temeliile, sau când există o presiune constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, ÅŸi te înfrăţeÅŸti cu eÅŸecul! EsenÅ£iale rămân identificarea eÅŸecului, valorizarea, răscumpărarea sa.

O ÅŸtim bine, cu toÅ£ii, necunoscând istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conÅ£ine, în structurile sale de nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai eÅŸuat, cantonat în eÅŸec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România la 27 august 1991). Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaÅŸtem istoria ÅŸtim ce avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conÅ£ine legi, în ciuda acelora care pretind contrariul.

Există Istorie numai în măsura în care există conÅŸtiinţă, dar o conÅŸtiinţă dublată de responsabilitate ÅŸi sacrificiu. EÅŸecul nostru, în planul idealului naÅ£ional, rămâne să fie explicat, parÅ£ial, printr-o neputinţă certă de a înfrunta forÅ£e ostile ÅŸi drept urmare a unei conjuncturi spaÅ£ial-temporale mult peste forÅ£a noastră de reacÅ£ie ÅŸi de rezistenţă. Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaÅ£ie, dar altceva este atunci când eÅŸuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia, ticăloÅŸia sau laÅŸitatea „liderilor” tăi! Pentru că, astăzi, „masele” nu mai fac istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi istoria o face „elita” politică, cum îi place cu trufie ÅŸi obrăznicie să se autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac” istorie o dată la patru ani, delegând-o liderilor, dacă aceÅŸtia n-au conÅŸtiinÅ£a responsabilităţilor mari sau o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleÅ£ea înfăptuirii de ideal îi rămâne străină.

Vorbeam de o conduită constantă, a politicii externe ruseÅŸti, în ceea ce-i priveÅŸte pe români. Această constanţă rezidă în faptul că românii n-au avut un duÅŸman mai înverÅŸunat, mai tenace, al statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus! Din nefericitul an 1792, când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, ÅŸi până azi, suportăm rigorile unei prezenÅ£e ameninţătoare ÅŸi strivitoare de destin românesc. La aceasta s-au priceput ÅŸi încă se pricep, ruÅŸii, în istorie: să înghită popoare ÅŸi spaÅ£ii, chiar ÅŸi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii, călcând în picioare orice principiu moral! Dacă au întâlnit adversităţi, opoziÅ£ii, reacÅ£ii, pericole (vezi 1812, 1853 – 1856, 1918 – 1920, 1941 – 1945) „troica rusească”, pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit; sau s-a oprit din proprie neputinţă, provocată de indigestie spaÅ£ială, sau pentru că expansionismului moscovit i s-a impus o carantină binemeritată (NATO).

Să dăm un exemplu: după triumful revoluÅ£iei, în iunie 1848, în Å¢ara Românească, ÅŸi după ce revoluÅ£ionarii români din tot spaÅ£iul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi permis realizarea unităţii naÅ£ionale româneÅŸti, Rusia, ca putere „protectoare”, va avea o reacÅ£ie vehementă. Astfel, ÅŸeful guvernului rus de la acea dată, cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă extrem de jignitoare faţă de români ÅŸi care sintetizează tot dispreÅ£ul cu care ruÅŸii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut. În notă (18 iulie 1848) se scria, despre marea generaÅ£ie paÅŸoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate turbulentă”, ca despre „un număr de nesăbuiÅ£i” care vorbesc „în numele unei pretinse naÅ£ionalităţi”, ÅŸi care „pe o bază istorică ce nu a existat niciodată”, vor să constituie „regatul Daco-Român”… (Cornelia Bodea, „1848 la români”, O istorie în date ÅŸi mărturii, 1982, p. 811 – 815).

AÅŸadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate, poziÅ£ia ruÅŸilor, prin „descoperirea” unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei sunt consecvenÅ£i cu ei înÅŸiÅŸi ÅŸi cu interesele lor. Drama constă în faptul că, în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia, prin toate abandonurile diplomaÅ£iei româneÅŸti. Acest tip de relaÅ£ie, servilă ÅŸi laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful revoluÅ£iei (ÅŸi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaÅ£ie” a cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă ÅŸi imorală restauraÅ£ie din istoria contemporană. UrmaÅŸii celor aduÅŸi la putere de ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaÅŸi persoane, au preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare ÅŸi crimă, puterea, în nefericita ÅŸi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaÅ£i de participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut ÅŸi au încă obrăznicia ÅŸi cinismul să-i înveÅ£e pe români ce sunt libertatea ÅŸi democraÅ£ia, onoarea ÅŸi responsabilitatea. ToÅ£i oamenii aceÅŸtia (se ÅŸtie cine sunt) doresc puterea, cu orice preÅ£, au puterea ÅŸi vor dori mereu, puterea, în România, doar de dragul de a „guverna” ÅŸi chinui, o naÅ£iune, de a-ÅŸi clădi mari averi pentru ei ÅŸi abjectele lor progenituri. Idealul acestor oameni n-a fost ÅŸi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înÅ£eles că este un laÅŸ ÅŸi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaÅ£iile, sacrificiile ÅŸi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi înÅ£eles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să abandonezi un ideal naÅ£ional.

Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne clare de dezintegrare, în 1990, diplomaÅ£ia românească semnează, la Moscova, tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat ÅŸi celorlalte state foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaÅŸi Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de la 23 august 1939, în consecinţă ÅŸi anexiunile teritoriale sovietici); când Basarabia îÅŸi proclamă independenÅ£a, la 27 august 1991, România este primul stat din lume care recunoaÅŸte această „independenţă”, în loc să fi proclamat, de comun acord cu ChiÅŸinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!!! Când, în 1991 – 1992, Basarabiei i se va impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia ÅŸi al Ucrainei; când dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român, prin autorităţile în drept, nu a miÅŸcat un deget, cu excepÅ£ia unor gesturi care Å£in, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă. Toate aceste renunţări laÅŸe Å£in de o strategie deliberată, a BucureÅŸtiului, de a abandona definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă. Åži, ca o încununare a acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a reuÅŸit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o moÅŸtenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul Ribbentrop-Molotov, ÅŸ.a.).

Toate acestea mă fac să cred că forÅ£ele sănătoase ale naÅ£iunii n-au ieÅŸit ÅŸi nu vor ieÅŸi, devreme, la suprafaţă, că pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aÅŸa cum m-a încredinÅ£at, într-o convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul Gheorghe Platon. Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „Å£ineau de neamuri”, cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicÅ£ionar, pentru a ne înÅ£elege. Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului ÅŸi urii, faţă de români, a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită) în Å¢ara Românească a Moldovei.

Ion Iliescu ÅŸi Emil Constantinescu ÅŸi-au asumat, cu bună ÅŸtiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naÅ£iunii române. N-a fost deloc uÅŸor, ci de-a dreptul „epocal”, ca, într-o singură viaţă, să beneficiezi de „norocul”, privilegiul, de a fi încheiat două tratate, cu ruÅŸii (chiar la ei acasă), aÅŸa cum a făcut-o Ion Iliescu… Aici nu mai este vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca Å£ara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie, obligatoriu, să se continue în fapta celor vii. Nu s-a ÅŸtiut, ÅŸi nici nu s-a dorit să se ÅŸtie, de către cei care trebuiau să o ÅŸtie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului XX: „Åži făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă ÅŸi muncă, noi înÅŸine ÅŸi urmaÅŸii noÅŸtri, pentru ca vechea nedreptate să se ÅŸteargă ÅŸi viaÅ£a naÅ£ională liberă să domnească ÅŸi peste aceste plaiuri ale întunericului ÅŸi robiei, unde dreptul nostru veÅŸnic ne cheamă.”.

Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în privinÅ£a viitorului, în privinÅ£a reînfăptuirii unităţii naÅ£ionale, ÅŸi am să spun că atât prezentul, cât ÅŸi viitorul, sunt ÅŸi vor fi sumbre! Vechea nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veÅŸnic, ne cheamă, n-am răspuns decât printr-o nefericită, nedreaptă ÅŸi îndelung blestemată indiferenţă!

(Gică Manole)