Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordu­lui Bu­co­vinei, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pac­­tului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a Ro­mâ­niei.

Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor terito­riale suferite de România în vara anului 1940, Germania şi URSS au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoţit de un protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau « sferele de interese ». Tratatul, cunoscut şi sub nu­me­le celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (pri­­mul – comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS, ce­lălalt – ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din con­­­­­­ver­genţa de interese ale celor două regimuri totalitare şi a schimbat configuraţia geostrategică a continentului european.

Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin şi Moscova – nazism şi comunism – nu i-a împiedicat pe Hitler şi Stalin să cadă de acord şi să fixeze soarta ţărilor din imediata vecinătate a Germaniei şi URSS.

Pentru Führer, înţelegerea cu URSS era condiţia indispen­sa­bilă declanşării – dorite de el – a războiului, prin cîşti­ga­rea căruia spera să instaureze hegemonia celui de-al treilea Reich în Europa şi în lume. Garanţia acordată Poloniei de Marea Bri­ta­nie şi de Franţa, la 31 martie 1939, crea perspectiva unui răz­boi pe două fronturi în cazul în care guvernul de la Varşovia ar fi respins revendicările Berlinului (oraşul Danzig/Gdañsk şi o cale ferată pe teritoriul polon unind Germania propriu-zisă cu Prusia Orientală şi beneficiind de extrateritorialitate). Pentru ca garanţia să capete o consistenţă militară, era nevoie ca Uni­u­­nea Sovietică să fie asociată la apărarea Poloniei, avînd în ve­de­re că frontiera de vest a Germaniei era străjuită de Linia Sieg­­­fried, a cărei străpungere – pentru a veni în sprijinul Polo­ni­ei – ar fi necesitat, judecînd după experienţa primului război mondial, costuri umane uriaşe.

Uniunea Sovietică şi conducătorul ei, Stalin – care, după acor­­dul de la München (29 septembrie 1938), încheiat, în detri­­­­mentul Cehoslovaciei, de Germania, Italia, Marea Brita­nie şi Franţa, păreau într-o totală izolare – s-au aflat, odată cu începerea crizei poloneze, în situaţia de arbitri ai Europei.

Hitler avea nevoie de URSS pentru a evita un război pe do­uă fronturi : în vest, împotriva Franţei şi Marii Britanii ; în est, îm­potriva Poloniei şi URSS, dacă acestea din urmă s-ar fi alăturat coaliţiei anglo-franco-poloneze Führer-ul era convins că, dacă URSS rămînea neutră, Wehrmacht-ul era capabil să lichi­de­­ze ra­­pid Polonia (2-3 săptămîni), pentru a se « întoarce » apoi în Vest.

La rîndul lor, premierii Marii Britanii şi Franţei – Cham­ber­­la­in şi, respectiv, Daladier – înţelegeau că garanţia dată Po­lo­niei nu căpăta eficienţă decît dacă Uniunea Sovietică s-ar fi ală­turat celor două mari democraţii occidentale.

Stalin avea de ales între cele două oferte : cea anglo-fran­ce­ză şi cea germană. Prima însemna participarea la un război pentru apărarea unei ţări – Polonia – pe care Moscova o considera « un copil monstruos al Versailles-ului » şi care nu dorea să fie salvată de sovietici (« cu germanii ne pierdem independenţa, cu ruşii ne pierdem sufletul », gîndeau polonezii). În afară de angajarea într-un război nedorit, URSS nu obţinea nici un bene­ficiu de pe urma efortului militar. Ce avantaje ar fi putut căpăta la masa păcii – în cazul victoriei – în faţa celor două mari puteri « imperialiste » ?

Oferta lui Hitler era mult mai tentantă : dacă rămînea neutră, URSS îşi vedea recunoscută o întinsă « sferă de interese » în Europa Nordică, Central-Răsăriteană şi de Sud-Est. Pro­pu­ne­rea germană venea în întîmpinarea celor două obiective fundamen­tale ale politicii externe promovate de Stalin, ca mijloa­ce­le cele mai sigure de a garanta securitatea Ţării Socialismului :

a) Crearea unui brîu de protecţie (glacis strategic) la fron­tie­­­­rele sovietice.
b) Stimularea unui război între ţările capitaliste pentru a îm­piedica formarea unei mari coaliţii antisovietice.

Era evident că, odată asigurată neutralitatea URSS, Hitler avea să declanşeze atacul împotriva Poloniei, ceea ce avea să atra­gă onorarea garanţiei din 31 martie 1939, ajungîndu-se ast­­­fel la un război între Germania şi anglo-francezi, adică acea divi­zi­une sîngeroasă a lumii capitaliste, chemată să favorizeze răs­pîn­direa revoluţiei comuniste.

În acelaşi timp, Hitler era dispus să plătească generos pre­ţul neutralităţii sovietice : Finlanda, Estonia, Letonia (iniţial, Li­­tu­­a­nia rămînea în sfera germană), o mare parte din Polonia şi Ba­sarabia.

Cîntărind cele două oferte, Stalin nu putea ezita. Sunt indi­cii că la 19 august 1939 el a luat decizia de a accepta oferta ger­­ma­nă.

Ambele părţi erau grăbite – odată principiul cooperării ac­cep­­tat – să încheie tratatul : Hitler, presat de apropierea toamnei, cu ploile ei, care stînjeneau funcţionarea binomului tanc-avi­on, piesa esenţială a războiului-fulger ; Stalin, nerăbdător să vadă statele « imperialiste » încăierate, în timp ce Uniunea So­­vie­­­ti­că, rămasă în afara conflictului, avea să-şi spo­rească po­­ten­ţialul mi­litar, să-şi extindă graniţele şi, la momentul ju­de­cat de ea opor­tun, cînd combatanţii aveau să-şi fi sleit for­ţele, Ar­mata Ro­şie avea să intervină şi să pună bazele unei pax sovietica.

În momentul încheierii tratatului germano-sovietic, atenţia lui Hitler şi Stalin era îndreptată asupra Europei Central-Ră­să­ri­­­tene, unde avea să izbucnească războiul şi unde cei doi pre­gă­teau împărţirea Poloniei. Europa de Sud-Est a făcut, în con­­secinţă, obiectul articolului 3 din Protocolul adiţional secret, redactat intenţionat într-o formă mai puţin precisă, care dădea însă sa­tis­­facţie semnatarilor, în aşteptarea intervenţiilor de mai tîr­ziu. Textul suna astfel : « În privinţa sud-estului Europei, din par­tea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Par­tea germa­nă declară totalul dezinteres politic pentru aceste re­giuni ».

La prima lectură, cititorul are percepţia unei inadvertenţe : « aces­te regiuni » par a nu se potrivi cu menţionarea numai a Basarabiei. În realitate, « aceste regiuni » se referă nu la Ba­sa­­rabia, ci la sud-estul Europei. Chiar însă şi cu această lămu­ri­re, textul articolului 3 poate fi înţeles în două feluri :

a) Germania consimte la anexarea Basarabiei de către URSS.
b) Germania consimte la anexarea de către URSS a Ba­sa­ra­­­biei şi a altor teritorii din Europa de Sud-Est, cu condiţia res­­pec­­­tării intereselor sale economice (partea germană îşi ex­pri­ma­­se numai dezinteresul politic pentru această arie a con­ti­nen­tu­lui).

Această dublă interpretare avea să provoace – aşa cum se va vedea – prima fisură în cooperarea germano-sovietică, ca ur­­ma­re a revendicării sovietice, prezentată României privind nor­­dul Bucovinei.

Aplicarea clauzelor Protocolului adiţional secret a început odată cu împărţirea Poloniei – a patra, după cele de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) – ca urmare a ata­că­rii acestei ţări de către Germania (1 septembrie) şi a intrării Ar­ma­tei Roşii pe teritoriul ei (17 septembrie 1939). În timpul celei de-a doua vizite a lui Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie 1939) a fost semnat tratatul germano-sovietic de frontieră şi prietenie. Printr-un protocol adiţional secret, Lituania a intrat şi ea în sfera de interese a URSS, iar linia de demarcaţie în Polonia a suferit o modificare prin intrarea voievodatului Lublin şi a unei părţi a voievodatului Varşoviei în sfera de in­te­rese a Germaniei.

Atenţia lui Stalin s-a îndreptat asupra celor trei state bal­­tice – Estonia, Letonia şi Lituania –cărora Moscova le-a im­pus tra­ta­te de ajutor reciproc, în temeiul cărora URSS a căpătat dreptul de a avea baze militare pe teritoriile lor. Stalin, precaut ca întot­deauna, pregătea anexarea statelor baltice, în etape, ţi­nîn­d seama de contextul internaţional, mai exact, de aşa-numitul « război ciudat », caracterizat prin absenţa unor opera­ţiuni militare de însemnătate pe frontul de vest.

României i se pregătea, deocamdată, o situaţie apropiată de cea a ţărilor baltice. În absenţa altor surse, aceasta este conclu­zia ce se desprinde dintr-un articol publicat în revista In­ter­naţio­na­la Comunistă de Boris Stefanov, secretarul general al CC al Par­ti­dului Comunist din România. În articolul inti­tulat « Răz­boiul imperialist şi România », liderul comunist re­co­man­­da în­cheierea imediată a unui tratat româno-sovietic de ajutor re­ciproc.

Nimeni nu era atît de naiv încît să nu înţeleagă că Boris Ste­fanov se conformase unei indicaţii a Kremlinului şi că articolul său era un mijloc de a sonda reacţia României. Probabil că acţiunile sovietice în vederea încheierii unui astfel de tratat ar fi continuat dacă, la 30 noiembrie 1939, nu ar fi izbucnit războiul sovieto-finlandez, care a concentrat interesul lui Sta­lin asupra sectorului nordic. Propunerea lui Boris Stefanov a fost, aşadar, îngropată. Ministrului României la Moscova, Gheor­ghe Davidescu, comisarul-adjunct al Afacerilor străine, V.P. Po­tem­kin, i-a spus, la 8 decembrie 1939, că « articolul în ches­­­ti­­une expune consideraţiuni personale ale autorului, care nu co­respund vederilor guvernului sovietic ».

Încheierea războiului sovieto-finlandez (12 martie 1940) a pus capăt răgazului de care beneficiase România. La 29 martie 1940, vorbind în faţa Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molo­tov a deschis practic « dosarul basarabean », arătînd de ce nu exista un pact de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Ro­­mânia : « Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. Astfel, nu este nici un motiv de agravare a rela­ţiunilor sovieto-române. »8 Declaraţia lui Molotov cuprindea un avertisment dat României, dar şi asigurarea că nu era de te­mut o acţiune militară. Această moderaţie se explică prin situaţia indecisă încă de pe frontul de vest, unde continua « războiul ciudat », Wehrmacht-ul acţionînd în Norvegia. Probabil că Sta­lin avea în vedere şi faptul că România beneficia de garanţia an­glo-franceză din 13 aprilie 1939.

Următorul demers sovietic l-a constituit conversaţia însărci­natului cu afaceri al URSS în Italia, L.B. Helfand, cu mi­nistrul României la Roma, Raoul Bossy (19 aprilie 1940). Abor­­­dînd problema Basarabiei, diplomatul sovietic a spus că ea era o « rană adîncă » pentru ţara sa şi că « trebuie căutat un mij­loc de a vindeca rana ». Din cele spuse de el nu au lipsit însă de­cla­raţii liniştitoare şi ademenitoare, cînd a îndemnat la discuţii bi­la­terale : « De unde ştiţi că dl. Molotov ar pune ches­tiunea Ba­sa­rabiei în totalitatea ei ? Eu cred că aţi fi mirat de gene­ro­zi­tatea (sic !) guvernului sovietic » sau « Dar s-ar putea să nu vi se ceară nici o concesiune teritorială. De unde ştiţi că dl. Mo­lo­tov nu s-ar mărgini să vă propună, de pildă, cedarea vreunei baze navale – ca Estoniei – menită apărării contra unei eventu­ale debarcări a trupelor generalului Wey­gand ?».

Ofensiva declanşată de Wehrmacht pe frontul de vest la 10 mai 1940 a năruit scenariul lui Stalin, întemeiat pe un război de lungă durată între ţările capitaliste, cu hecatombe de luptători, care să-i epuizeze pe adversari şi să deschidă drumul Arma­tei Roşii şi al revoluţiei comuniste. Războiul-fulger a înge­nun­­cheat Franţa – pentru a nu mai vorbi de Belgia, Olan­da şi Lu­xem­­burg – în decurs de patruzeci de zile (10 mai-22 iunie 1940). Nu se ştia cît va mai rezista Marea Britanie, astfel că Stalin s-a aflat în faţa perspectivei de a se găsi singur în faţa unui Reich victorios şi puternic. S-a grăbit, aşadar, să treacă la anexarea ţărilor baltice şi să rezolve « problema basarabeană ».

În ziua de 13 iunie 1940, Stalin a convocat la Kremlin o cons­fătuire la care au participat Molotov, mareşalul S.K. Ti­moşenko, co­mi­­­sarul poporului pentru Apărare, mareşalul B.M. Şapoş­ni­kov, şeful Statului Major General, şi alţi înalţi comandanţi mi­li­tari, unde s-a discutat operaţiunea ce trebuia desfăşurată împotriva Româ­niei dacă ea s-ar fi opus revendicărilor teritori­a­le sovie­tice. Pe temeiul celor hotărîte la această consfătu­ire, Direcţia Po­litică a Armatei Roşii a emis o directivă privind munca po­li­ti­că în rîndurile trupelor sovietice din regiunile militare Kiev şi Odesa şi acţiunile de subminare a moralului militari­lor ro­mâni. Directiva nu face referiri decît la Basa­rabia, nu şi la Bu­co­­vina. Întrucît, la 23 iunie, V.M. Molotov l-a informat pe am­ba­sadorul german la Moscova, contele von der Schu­len­­bu­rg, că URSS va cere României să-i cedeze Ba­sa­rabia şi Bucovina (toată Bucovina !), este de presupus că decizia de a adăuga şi Bucovina pe lîngă Basarabia a fost luată între 21 şi 23 iunie.

Comunicarea făcută de Molotov diplomatului german – că guvernul sovietic era hotărît să recurgă la forţă dacă era necesar – a produs nervozitatea părţii germane. Pentru economia de război a Reich-ului, livrările de petrol şi cereale din Ro­mâ­nia erau esenţiale. Cum să duci un război al motoarelor – aşa cum era războiul-fulger – fără carburant ? Un război sovieto-ro­mân putea perturba livrările de petrol din România sau afecta grav zona petroliferă. Pe lîngă acest aspect, Hitler a fost iritat de ce­re­rea sovietică privind Bucovina. Führer-ul înţelegea art. 3 din Protocolul adiţional secret ca referindu-se strict la Basa­ra­bia şi percepea revendicarea Bucovinei ca prima depăşire de către Stalin a limitelor teritoriale fixate sferei de interese a URSS prin acordurile germano-sovietice din august-septembrie 1939. În răspunsul guvernului german se preciza că pro­ble­ma Buco­vi­nei este « ceva nou », altfel spus, o problemă neabordată în discuţiile bilaterale anterioare. Faţă de poziţia germană, Stalin, pentru a veni în întîmpinarea poziţiei germa­ne, a restrîns revendicarea la nordul Bucovinei, decizie comunica­tă de Molotov lui Schulenburg la 26 iunie.

În nota ultimativă sovietică din 26 iunie adresată Româ­ni­ei, URSS cerea « restituirea » Basarabiei şi reclama nordul Buco­vi­­nei, ca fiind locuit de ucraineni, şi ca o compensaţie – neîndestulătoare – pentru cei 22 de ani de ocupaţie românească a Ba­sarabiei !

Guvernul român a avut prevederea să dea o astfel de formulare în răspunsul la cea de-a doua notă ultimativă sovietică încît să nu legalizeze din punctul de vedere al dreptului internaţional raptul teritorial săvîrşit de URSS : « Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei se vede silit (s. n.) să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic. »

La 29 iunie, tancurile sovietice au intrat în ţinutul Herţa, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, ci din Vechi­ul Regat, mai exact din judeţul Dorohoi, aşadar, el nu fi­gura în nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940. S-a aflat sau nu Herţa pe harta însoţitoare a notei şi pe care ministrul României a crezut că este mai bine să nu o ia cu el în noaptea de 26/27 iunie ? (Harta luată de Gheorghe Davidescu la 29 iu­nie şi publicată în acea zi în presa sovietică, hartă unde Herţa intra în frontierele sovietice, putea fi una substituită.) Rămîne sigur faptul că militarii sovietici care au intrat la Herţa, la 29 iu­nie, au declarat, după un incident în urma căruia au fost ucişi şi răniţi mai mulţi militari români, că « au greşit că au mers pînă la Herţa ».

În urma instrucţiunilor primite de la Bucureşti, Gheorghe Davidescu i-a semnalat lui Molotov incidentul de la Herţa şi a subliniat că este vorba de « un vechi teritoriu românesc apar­ţi­nînd României încă înainte de războiul din 1914 ». Că la Moscova existau îndoieli în privinţa ocupării ţinutului Herţa o dovedeşte – în opinia noastră – faptul că, la 30 iunie, Statul Ma­jor General sovietic a cerut şefului de Stat Major al Fron­tu­lui de Sud, N.F. Vatutin, să transmită, pînă la orele 14, « eva­luarea însemnătăţii raionului Herţa din punct de vedere militar şi economic ». Răspunsul a fost că « Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al rîului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mîinile noastre. » Răspunsul lui N.F. Vatutin a pe­cet­luit soarta ţinutului Herţa !

Dictatul de la Moscova (căci în capitala sovietică a avut loc un dictat similar celui care avea să se desfăşoare în Viena la 30 august 1940) a smuls României Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. S-a consumat astfel prima fază a lichidării Ro­mâ­niei Mari. În memoriile sale, Ion Negoiţescu scrie cu dreptate, referindu-se la prăbuşirea României Mari în iunie-septembrie 1940 : « Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia nu ar fi fost atît de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvîntul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii. »

Plătim şi astăzi !

Acad. Florin Constantiniu

(Prefaţă la cartea lui Mihai Pelin – Săptămîna patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Editura Compania, Bucureşti, 2008)

Prefaţă via Ziaristi Online
 

 

CITEȘTE ȘI: "Calendar ortodox, 5 noiembrie: Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimia"