Ce lipseste si ce prisoseste unei societati adanc infipte in cutume, prejudecati, false valori si reale carente de educatie, cultura si civilizatie?

Ar prisosi increderea in sine a fiecarui participant activ la spectacolul strazii, o incredere care atinge deseori limitele orgolioase ale ipocriziei, dar si ale badaraniei condimentate abundent de cuvinte incluse de curand in vocabularul de baza al romanului.

Ar prisosi ignoranta care inlocuieste cu succes calitatea oricarui act de bun simt. O dictatura a poporului de dragul multimii si a gloatei ca valoare suprema. O victorie a prostiei, girata viclean de niste conducatori constienti de puterea ei, a prostiei, in campaniile electorale, folosita ca hrana subliminala a celor multi.

Lipseste din societate decizia. Lipsa de reactie a fiecaruia la pomeni, la prostie, la lideri injumatatiti de capacitatea lor intelectuala si culturala. Lipsa de bun simt. Lipsa de educatie. Lipsa de civilizatie. Lipsa de dragoste. Lipsa de daruire. Lipsa de responsabilitate in viata, la locul de munca, in iubire, in colectiv, pe strada, pe stadion, pe ecranele TV, pe hartia de ziar, in pat, in tramvai, la stopul de la intersectie, la telefon, pe mess...

Putin cate putin, invatam sa ne prisosim si sa ne lipsim de noi insine. Traim cu succes un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti. Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost.

Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine. Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.

E frustrant si deopotriva injositor sa judecam societatea dupa regulile impuse de specimenele politice cocotate in varful stogului cu fan, de unde acum ne flutura steagul victoriei propagandistice!

E frustrant si aproape ca ni se face mila de noi insine. Oameni fabricati din hartii reciclabile, in functie de doctrina de partid - rosie, galbena, portocalie, ne scot ochii cu legi aberante, folositoare intru apararea unor specii nu pe cale de disparitie, ci de aparitie de sine-statatoare.

Noi ramanem cu ochii scosi, iar ea, specia, se aseaza confortabil si creste, prin legile pe care le fundamenteaza si le sadeste adanc in structura unui popor si asa schingiuit de harababura administrativa, ea, specia, se transforma intr-o normalitate periculoasa, dar normalitate...

Nu se mai justifica nicicum bunul simt, decat in masura in care stii sa iti tii gura in fata lor. Standardul de viata a devenit acum traiul ultra-decent - pentru ca decent in Romania inseamna sa ai in fiecare zi o bucata de paine, un cartof si sa nu dormi sub cerul liber.

Reclamele care supraliciteaza o viata de lux, publicitatea excesiva a vedetelor fitoase care dau impresia ca e de ajuns sa dai ochii peste cap pentru ca totul sa curga rauri-rauri, scormonirea excesiva in viata si in scandalurile saracilor cu duhul nu fac decat sa ne dezica de oamenii simpli, sa ne rusinam de noi insine daca nu luam cafeaua in living, sa nu recunoastem ca nu avem masina si ca dormim intr-o camera cu copilul...

Devenim ipocriti, intr-o ipocrizie care ne convine, pentru ca nu ne obliga sa privim in noi insine!

F. TONITA