Semnalăm apariția unui nou număr al revistei de cultură Hyperion, numărul 10-11-12/2018, publicaţie ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, în parteneriat cu Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" şi editată de Fundaţia Culturală "Hyperion - Caiere botoşănene".
Un format consistent de 200 de pagini, acoperind o plajă amplă și bine proporționată de genuri literare, de la poezie la beletristică, teatru, eseu, critică, interviuri, note, comentarii.
Editorialul care deschide revista Hyperion se așază, de această dată, într-o notă polemică, în nuanță combativ-critică față de gestul unui confrate într-ale literaturii. Somnul tulburat al poetului, Accentul care poartă semnătura lui Gellu Dorian, redactor-șef al revistei Hyperion, aduce în prim-plan, dar nu spre a licita în piața publică, ci mai degrabă pentru a clarifica - și, de ce nu, anula! - o solicitare cel puțin bizară pe care un poet a adresat-o, în anul ce tocmai se încheie, procurorului general al României, solicitare care are drept obiect deshumarea poetului Mihai Eminescu. Un gest pe care Gellu Dorian îl încadrează în "patologia unei mentalităţi", posibil doar într-o societate în care "anormalitatea este principala caracteristică".
La 129 de ani de la moartea lui Eminescu, deshumarea trupului poetului "nu poate dovedi decît o preocupare în ton cu toate ciudăţeniile lumii de azi, din acest areal în care numele poetului trebuie doar dezgropat din mintea unora sau altora, din limba de lemn care i-a acoperit ca o rugină groasă opera, din sintagme apreciative ca „Poetul nepereche“, „Luceafărul poeziei româneşti“, „Sfîntul poeziei româneşti“ altele şi altele. Eminescu trebuie dezgropat din mintea unora care, mici fiind, vin deasupra tuturora nu pentru a-l slăvi pe Eminescu, ci pentru a se lustrui pe ei. Eminescu mai trebuie scos de după boscheţii în care îi stau ascunse lucrările artistice consacrate, opere ale unor mari artişti români, aşa cum se poate lesne vedea în oraşul naşterii sale, Botoşani.
Eminescu nu trebuie scos din mormîntul de pămînt de la Bellu, unde a fost aşezat fără a i se respecta de contemporanii săi testamentul poetic, ci din mormintele astea vii, ale impostorilor, care, iată sunt gata să-i aranjeze altă biografie, făcîndu-se că nu văd că locul lui din manualele de literature română este din ce în ce mai mic, gata să fie trecut la şi alţii, aşa cum unii, în perioade triste ale istoriei noastre, l-au trecut în rîndul duşmanilor poporului sau pe liste care indică aşezarea lui în uitare. Ba unii dintre versificatorii locali şi de-aiurea, epigoni în fond ai manierei eminesciene, se declară strănepoţi ai poetului, insistînd la ocuparea locului care li se cuvine în memoria timpului. Nu moartea poetului trebuie să intereseze acum, ci nemurirea operei sale poetice, carată veritabilă a identităţii naţionale", scrie Gellu Dorian în editorialul revistei.
Argumentele și contraargumentele vor fi mereu puncte de hotar în stabilirea adevărului istoric. Cu condiția ca adevărul să treacă proba timpului, să reziste tuturor încercărilor/manipulărilor de a-l preschimba într-un instrument ideologic sau de propagandă.
Revista Hyperion găzduiește în prezentul număr un material care, sub semnătura Ioanei Diaconescu, întregește imaginea asupra unor ani nu doar controversați, ci mai ales tulburi și încă tulburători din perspectiva istoriei literare: D 18/Arhiva CNSAS – Un dosar alcătuit de Consiliul Securității Statului – Scriitorii ce vor fi urmăriți după eliberarea din închisoare.
“Între 1945 (la 6 martie Stalin impune guvernul Petru Groza, cu dominanta communistă) și 1960 s-a produs în România prima represiune violentă activată de către noua putere: impunerea regimului concentrationar pentru a arunca în temnitele politice pe toti aceia care, prin statura lor intelectuală, ar fi putut salva România de la dezastrul comunist. Începînd cu 22 mai 1945, cînd avusese loc procesul ziariștilor, urmînd înscenarea juridică din mai 1946 prin care au fost învinuiti si condamnați membrii guvernului Antonescu, ambele procese facînd parte din planul noilor guvernanți de a extermina, în temnitele comuniste, elita politica a României și de a reduce la tacere presa democratică și culminînd cu procesele „lotului Rugului Aprins“ (1958) și al „lotului Noica-Pillat“ (1960), procese care au însemnat lovitura de grație în urma căreia au fost scoși din arena luptei cavalerești a spiritului intelectuali și teologi de mare anvergură. O „lectie“, o „corectie“ aplicată tuturor acelora care nu întelegeau înlocuirea acestora cu „omul nou“ născut și apoi „călit în focul marilor victorii ale socialismului și comunismului“...
Arhiva CNSAS păstrează dovezile neîndoielnice ale punerii la cale și aplicarii acestui plan de represiune ce vizase elita intelectuală a României și aruncase în pușcăriile comuniste (țara fusese acoperită de „regimul concentrationar“) personalitati de anvergură. Dosarul documentar nr. 18 contine documente „privind arestarea si condamnarea unor indivizi de profesii diferite ca: scriitori, ziaristi, profesori, compozitori, pictori, artisti, regizori, în perioada anilor 1945 – 1964“, scrie Ioana Diaconescu, prezentând câteva „dovezi“ ale primei represiuni asupra elitei intelectuale din România (anii 50’ – 60’), din dosarul D (documentar) nr. 18 din Arhiva CNSAS, “reprezentate în cazul de față de o seamă de documente despre scriitorii urmariti de securitate dupa iesirea din închisoare”.
Câteva pagini ale revistei sunt dedicate, în acest număr, memoriei unuia dintre marii poeți ai ultimului secol românesc, poet dispărut de curând - Cristian Simionescu. Ancelin Roseti, Gellu Dorian și Nicolae Corlat sunt scriitorii care aștern pe hârtie o reverență față de cel care, născut în Botoșani, a călătorit pe tărâmurile literaturii precum “un maratonist în ținutul bufonilor” (Gellu Dorian), asemenea unui „cântec ce curge invers" (Ancelin Roseti).
“Exilat în sinea sa, ca şi cum ar fi avut de inaugurat noi şi vaste ediţii ale tristeţii, Cristian Simionescu a învăţat pe de rost, repetând până la epuizare, de multe ori chiar şi cu o singură aripă, drumul de la inimă la tâmplă – semeţul său „Maraton“ de lavaj şi distilare prin care au trecut stăruitor evele şi adamii lumii, cu toate ale lor.
Insular, dar foarte sociabil, taciturn, dar nu posac, Cristian Simionescu şi-a asumat din plin tăcerea, ţinând urechea trudnică la cele ale lumii, dând urletului ei sfioase contururi.
Adesea, în compania zâmbetului său seniorial puteai surprinde umbrele cuvintelor ce nu doreau (încă!) a fi rostite. Astfel, în chip magistral, tăcerea sa avea să devină un spaţiu cu întindere în timp – timpul ascuns al răbufnirii meditative, lira de dilataţie poetică, pârghia şi punctul fix prin care efigia interioară a lumii, cu toată istoria ei complezentă, era urnită din loc spre un alt areal, „ţinutul bufonilor“.
Cristian Simionescu, ţinând adâncurile cuvântului sub auspiciile unui bisturiu vigilent, a ştiut să asculte atât zeii sangvini ce-i clipoceau în crucea pieptului, cât şi pe-acei ce nu vesteau nimic.
Acum, deja e târziu…, tăcerea sa, aidoma unui cântec ce curge invers, s-a ridicat la cer, legilor mele nescrise punând, iată, pinteni nostalgici. Acum e mult prea târziu… Busolele noastre au intrat în delir…, încolţesc iliadele, scâncesc odiseele, o lume eminamente tristă îmi freamătă pe limbă…”, scrie Ancelin Roseti.
REVISTA HYPERION poate fi citită aici!