O lectură aparent facilă, o pledoarie pentru cariera de dascăl, pentru valorile reale ale fiecăruia, pentru iertare şi uitare. În esenţă, o carte complexă despre destinul relaţiei dintre Maestru şi Ucenic. Toate rezumate în întrebarea: "Aţi avut vreodată cu adevărat un profesor?"
Perspectiva subiectivă conferă autenticitate relatării, accentuând intensitatea clipelor care se rătăcesc şi se regăsesc între cele două personaje principale.
Mitch este un jurnalist sportiv de succes, care a pătruns treptat în lumea mondenă, are o viaţă perfectă, deşi este conştient că scrie despre „atleţi bogaţi, care, în mare parte, nu dădeau doi bani pe oameni ca mine”, dar o ştire despre Morrie Schwartz, fostul său profesor de la Brandeis University, îl determină să redefinească perfecţiunea.
Rememorează întâmplări trecute din facultate, primul curs cu profesorul Morrie Schwartz, din primăvara anului 1976 şi cuvintele pe care acesta i le-a adresat, parcă prevestitoare: „Sper ca într-o zi să mă consideri prietenul tău.” Şi gestul din primăvara anului 1979, de la finalul facultăţii: „Mă întreabă dacă vom păstra legătura, iar eu răspund fără să ezit: Bineînţeles. Când se retrage, văd că plânge.”
Morrie Schwartz este profesorul care, în anii războiului din Vietnam, a dat câte un 10 tuturor băieţilor, ca să le fie amânată înrolarea. Este Profesorul care predă lecţii de viaţă, care acceptă ca studentul să i se adreseze cu „domnule antrenor” şi care răspunde cu umor şi înţelepciune: „Bine, am să fiu antrenorul tău. Iar tu poţi să fii jucătorul meu. Poţi să joci toate rolurile frumoase ale vieţii pe care eu sunt prea bătrân să le mai joc.”
Şi Mitch se ţine de cuvânt. Nu uită nimic şi joacă toate rolurile frumoase ale vieţii, devine celebru, are tot ceea ce îşi doreşte, uită doar promisiunea pe care o făcuse la finalul anilor de studiu. Nu îşi mai caută fostul profesor. Crede că a devenit Jucător independent, deplin, dar descoperă că nu este decât un Jucător fără Antrenor.
Impresionat de ştirea despre Morrie Schwartz, decide să îl viziteze pe fostul său profesor, bolnav incurabil de ALS şi află că acesta îşi păstrează demnitatea în faţa morţii. Un profesor învaţă toată viaţa şi Morrie mărturiseşte cu sinceritate că nu vrea să cedeze nervos, nu vrea să fie depresiv, să devină o povară pentru ceilalţi. De aceea va încerca să respecte ceea ce şi-a impus încă din clipa în care a aflat că este bolnav, din vara anului 1994: „Să mă studiez în timpul plecării mele lente şi răbdătoare dintre cei vii. Să observ ce se întâmplă cu mine. Să învăţ cu mine.”
Privind cu luciditate destinul, acesta concluzionează: „- Ştii, Mitch, acum că sunt pe moarte, am devenit mult mai interesant pentru oameni.”
O replică rămasă suspendată în aerul dens dintre cei doi interlocutori: „Domnu’ antrenor...” este cheia care deschide seria celor 14 zile de marţi pe care Mitch le va petrece cu fostul său profesor, 14 zile de cursuri despre viaţă, mult mai interesante decât celelalte primite vreodată, poate şi fiindcă sunt sintetizate la maxim din cauza scurtului răgaz pe care îl lasă moartea între cei doi.
Dacă Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în ziua a şaptea s-a odihnit, Morrie Schwartz reclădeşte lumea lui Mitch în paisprezece zile. De două ori şapte. O zi creează, şase se odihneşte. La urma urmei Morrie nu este Dumnezeu, este Profesor. Şi, înainte de toate este Om. Care „citea cărţi ca să găsească idei noi pentru cursurile lui, îşi vizita colegii, păstra legătura cu foştii lui studenţi, scria scrisori prietenilor de departe. Petrecea mult timp mâncând şi admirând natura [...] Conversaţiile, întâlnirile, legăturile afective îi învăluiau viaţa într-o umanitate caldă ca într-un cocon şi i-o umpleau până la refuz [...]”
Este un om pentru care „Dragostea este singurul lucru raţional.”
14 săptămâni, 14 zile de marţi, 14 lecţii de viaţă despre regrete, moarte, familie, emoţii, dragoste, teama de bătrâneţe, bani, căsătorie, cultură, iertare, perfecţiune, oferite cu sinceritatea celui care nu mai are nimic de pierdut. Inserate între ele, amintiri din facultate, legende sau citate din scriitori preferaţi, trădează trăsăturile morale definitorii ale profesorului Morrie Schwartz, rememorate pentru a le concretiza pe cele descoperite recent de Mitch.
Ultima zi de marţi este impresionantă şi prin istorioara care deschide lecţia, ca o captatio benevolentiae, despre micul Val care, pe măsură ce se apropie de Mal, se teme tot mai mult că se va sparge şi că toate Valurile se vor sparge pe rând şi că vor dispărea. Dar un altul, următorul, îl linişteşte spunându-i că, de fapt, el nu este doar un Val, este parte din Ocean.
Morrie îşi consolează studentul, pe care moartea nu ar trebui să îl sperie. Nu este doar un Om, este parte din Omenire. De ce să pierzi frumuseţea vieţii contemplând moartea Valurilor care se sparg de Mal înaintea ta, când poţi să te bucuri de ea? Moartea nu sparge Valul, ea îl apropie de Mal.
Şi Mitch înţelege: „Îl privesc cum inspiră, expiră, inspiră, expiră.”
Aşa îşi iau rămas bun. Urmează Absolvirea. În toate sensurile pe care i le poţi da. Absolvirea facultăţii despre sensul vieţii, absolvirea de vină. După 14 lecţii de o frumuseţe pe care o simţi fluidă, de o complexitate austeră, lecţii despe Viaţă şi Moarte.
Şi pentru că sunt „oameni de marţi”, Mitch va veni în fiecare marţi la mormântul lui Morrie şi îi va povesti cum a pus în practică lecţiile despre sensul vieţii, pe care acesta i le-a predat în ultimele 14 săptămâni dinainte de moarte.
„Aţi avut vreodată cu adevărat un profesor?”
Recomand (de acelaşi autor): „Încă o zi”, „Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai”, „Măsura timpului”.
MIHAELA ARHIP