Astăzi, 4 februarie, are loc proclamarea publică a canonizării celor doi mărturisitori din Botoșani: Ilie Cleopa și Paisie Olaru. Doi duhovnici contemporani, pe care mulți dintre botoșăneni i-au cunoscut. Printre ei și actorul Andrei Ciopec devenit, la vârsta de 33 de ani, Monahul Ambrozie.
Andrei Ciopec a fost un artist complex, care a demonstrat că talentul nu reprezintă o consecință a unei educații anume, ci un har divin. Cu toate acestea, Andrei a știut că doar prin muncă susținută și prin credință poate ajunge la împlinirea artistică.
În urmă cu 11 ani, Andrei Ciopec câștigase Premiul HOP și începea studiile de Master la UNATC. Scria poezie, cânta, însă mărturisea și dragostea pentru Dumnezeu. Vorbea despre valorile creştine, dar nu ca dogmă, ci mai degrabă ca trăire.
”Ce suntem fără Dumnezeu? Nimic”, spunea Andrei Ciopec, amintindu-și apoi de copilăria în care îl cunoscuse pe Părintele Cleopa:
”Când eram mic, tata mă ducea la Biserică, unde mă îmbrăcam în veşminte preoţeşti. Nu înţelegeam prea multe. (…) La 8 ani am fost într-o excursie la Mănăstirea Sihăstria. Eram foarte neastâmpărat. Părintele Cleopa m-a chemat la el, m-a luat pe genunchi, m-a întrebat cum mă cheamă şi apoi ne-a povestit celor din grup viaţa Sfântului Andrei”, a povestit actorul de atunci.
”Una peste alta, am fost mereu conştient de existenţa lui Dumnezeu, care m-a ajutat în momente critice din viaţă. M-a purtat viaţa în căutările mele şi pe la yoga, reiki, meditaţii transcedentale, dar cred că s-a întâmplat aşa doar ca să mă bucur acum mult mai mult că m-am născut în România şi că m-am născut creştin-ortodox. Nu sunt cel mai bun creştin, dar merg la Biserică de fiecare dată când am ocazia. Este o insulă frumoasă într-un ocean agitat.
Contrar opiniei pe care o au mulţi, a fi actor nu implică neapărat o viaţă lipsită de reguli. Dar fiecare este cu drumul lui spre autocunoaştere şi fiecare are libertatea de a alege şi fiecare are Crucea lui.
Ceea ce mi se pare esenţial în actorie este ca, în timp, să ştii cu adevărat cine eşti. Cred că nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu. Astfel poţi interpreta orice rol, te poţi indepărta puţin de tine în creaţiile tale, ca mai apoi să ştii unde revii. Dacă tu nu ştii cine esti, unde te întorci?
Vorbim aici de adevărata creaţie, de actori care-şi construiesc luni de zile personajele (Robert De Niro). Sunt nişte riscuri pe care puţini au curajul să le aducă în discuţie. Totuşi, pui ceva peste tine sau mai dai jos de pe tine (şi nu mă refer la kilograme!), pentru ca apoi să revii la ce erai. Mai este şi un alt aspect: trebuie să-ţi placă acolo unde revii, deci să fii împăcat cu tine din toate punctele de vedere: armonie între minte, trup şi suflet. Poţi împrumuta anumite lucruri de la personaje, poţi învăţa de la ele cum poţi învăţa de la oameni, dar nu poţi rămâne un personaj doar pentru că îţi este frică de tine sau ruşine cu tine. Mă gândesc că acesta este unul dintre motivele pentru care mulţi actori îşi păstrează măştile în viaţa reală. Este ceea ce cred acum, dupa fragilul început de drum pe care mă aflu”.
