În urmă cu 84 de ani - 17 februarie 1941 - se năștea la Strunga, lângă Iași, poetul Mihai Ursachi. Era botoșănean, din același pământ care îl plămădise pe Eminescu.
Mihai Ursachi a învățat la Liceul "August Treboniu Laurian" din Botoşani, într-o vreme în care școlile erau răscolite de ochiul vigilent al securiștilor. Avea doar 16 ani când a devenit student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. La 20 de ani este arestat, din motive politice, şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza decretului de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Moare la 63 de ani, în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.
(Poetul Mihai Ursachi)
La 13 ani de la moartea poetului Mihai Ursachi, aveam parte de un dar-poveste. Prin fratele poetului, părintele Gheorghe Ursache.
Era un început de iunie. Părintele Gheorghe venea din Elveția și îmi telefonase că ar vrea să ne întâlnim. Cu o săptămână înainte fusesem pentru prima dată în casa familiei Ursache din Iași. Părintele mă rugase să merg mai întâi singură, să petrec timp în camera cu de toate, în încăperea în care prea-plinul părea că se revarsă prin ferestre, ținând piept aerului torid al verii.
Ajung la ora stabilită. Pe Sărărie, și cea mai ușoară pală de vânt răscolește un miros de tei care imediat învăluie strada. Poarta scârțâie scurt. Curgând semeață în verdele curat al curții, aleea care duce spre casă îmi aduce înainte un om care nu semăna deloc cu ceea ce căutasem eu în fotografii. De departe firav. De aproape... Câtă viață într-o subțirime de trup care pare că se clatină, dacă nu ar fi ochii atât de vii, dacă nu ar fi zâmbetul atât de bine prins în luminozitatea unui chip de o strălucire care tulbură. Cancerul care îi năpădise trupul îi schimbase cu totul fizionomia...
(Părintele Gheorghe Ursache)
Preotul Gheorghe Ursache se apropie cu mâinile întinse, ochii se îmbracă într-un bun-venit jucăuș, iar zâmbetul închide într-o clipită un soi de siguranță pe care nu ai cum să nu o simți prin toți porii.
Intrăm în casă. În odaia din dreapta, multe cărți, fotografii împrăștiate peste tot și o răcoare ce răzbate plăcut printre cuvintele ce prind a se rostogoli din prima clipă.
Fotoliul verde, pălăria, vioara. Urme-de-Mihai-Ursachi peste tot. Obiecte mici sau mai mari, cărți de vizită, însemnări, lucrări în limba germană. Toate fixează într-un pământesc efemer o existență poetică.
Poveștile curg fără reguli, fără cronologie, fără sofisticate adaosuri sau inutile ocolișuri. Din când în când, vorba se face gravă, într-un molcom apăsat, voit meticulos și cotit cu înțelesuri. Pentru ca în clipa următoare să își facă loc un vers, o întâmplare veselă, o abia dezvăluită poveste de familie.
Părintele Gheorghe răsfoiește pagini, citește când și când un poem, face pauze îndelungi. O lacrimă se ivește în colțul ochiului, dar nu se grăbește să coboare, de parcă ar călători agale pe un tărâm al amintirilor dragi. Opera fratelui său, poetul Mihai Ursachi, continuă să fie editată. Cărțile apar în condiții grafice deosebite și asta îl bucură. Poartă dintr-o mână în alta un volum de versuri apărut nu de mult, în îngrijirea lui Lucian Vasiliu. Prinde cu degetele foile cărții și o face ca și cum acolo, în umbra paginilor, ar putea da de o urmă, de o respirație, de un vis. Dar mai presus de toate vrea să știe părintele Gheorghe dacă nu l-au uitat botoșănenii pe fratele Mihai...
Așa a fost prima și ultima mea vorbire cu fratele Poetului... La mai puțin de un an de la acest interviu (la începutul lunii mai 2018) în aceeași casă de pe Sărărie, părintele Gheorghe Ursache pleca la Domnul, mistuit de un canser pe care nu reușise să îl alunge din trup.
Au fost multe povești în acea zi, în cămăruța cu fotoliu verde. Multe de o tristețe greu de cuprins cu sufletul, altele înduioșătoare sau hazlii.
Sufletul a păstrat, mai presus de toate, minutele în care Părintele Gheorghe a rostit, cu glas agale și în tremur vibrant, un poem al fratelui său, Mihai: ”Cântecul furnicii”.
"Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?/ Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.// Ea înainte de zori, când se duce la lucru,/ cântă cu vocea-i neauzită,/ nimeni n-aude, nimeni n-aude.// În vreme ce cară, aduce, zideşte,/ aleargă, se zbate în fiece clipă/ a zilei, până când soarele vânăt apune,/ ea cântă un cântec, un cântec anume,/ nimenea, nimenea nu îl aude,// Atunci când furnica abia se mai mişcă,/ trupu-i uscat – mai nimica – se duce/ la muşuroi, după ziua de lucru,/ ea mai găseşte puterea să cânte/ un cântecel, unul mic, însă nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Şi când viaţa furnicii se isprăveşte,/ ea presimte cu-o clipă mai înainte/ şi mai găseşte puterea să cânte/ cântecu-acela, pe care nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?"
Și-a iubit mult fratele, pe Mihai.
”A fost un om foarte inteligent, înzestrat cu o memorie bună, chiar foarte bună, cu o putere de pătrundere, cu perspicacitate, vedea dincolo de literă, sesiza spiritul. Și asta nu e dat oricui. M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește din când în când, se mai amintește de el. Știu că acum se citește mai puțin, din păcate...”, mi-a spus cu voce înceată.
Se spunea deseori despre Părintele Gheorghe că a fost pentru Mihai Ursachi cam ce a fost fratele lui Van Gogh pentru Van Gogh. Acea susținere discretă din spate care i-a permis să creeze și să ne lase o operă fantastică.
”În măsura în care am putut, l-am ajutat pe fratele meu. Când am revenit eu prima dată în țară, în 2001, era tare obosit. Nu se mai controla. Mi-a părut rău să îl văd așa, era diminuat, mult diminuat. Mi-a spus că nu mai scrie, că e decepționat și în ceea ce privește viața politică, viața culturală…”, își amintea părintele, el însuși obosit de viață. Peste trei ani de la acea întâlnire între frați (2011), fratele Mihai murea. Părintele Gheorghe avea să mai trăiască încă 14…
