Privind la patima stârnită de apariția în spațiul public a unui politician, indiferent de culoare sau doctrină, sau de dezvăluirea unor fapte flagrante de corupție, am zice că românul este conectat și direct interesat de viața politică, de mișcările regimurilor, fie că vorbim de un scrutin sau de o schimbare politica violentă de culoare/doctrină.
Oare – pentru cei care au trăit atunci! - cât de implicat era românul în politica anilor comuniști? Cât de implicat este astăzi, într-o democrație originală și totuși nu mai puțin periculoasă? Omul este, după zisa lui Aristotel, o viețuitoare politică. Pentru că trăiește în Polis (cetate), care este la rândul ei o comunitate organizată social. Politica este, așadar, un apanaj al cetății, al comunității.
Corupția, traiul tot mai anevoios, o degradare continuă a calității vieții, lipsa unei perspective personale și sociale, toate acestea ne determină să privim cu suspiciune tot ce se petrece în jurul nostru. Nu ne mai tragem sufletul, nu mai oprim la vreun refugiu pentru a reflecta, pentru a medita. Nu mai citim poezie, nu ne rugăm, nu privim către aproapele. Alergăm, alergăm, alergăm! Acest sindrom al ogarului era foarte bine cunoscut de sistemele totalitare. De multe ori suntem puși artificial în această situație, pentru că un om fugărit devine ușor manipulabil, răspunde ușor la comenzi, la false zgomote, ne avertizează specialiștii. Din păcate, astăzi suntem fugăriți la vedere, cu biciușca sărăciei șuierând aprig în spatele nostru.
Cum scăpăm? Unde se află salvarea?
Facebook a devenit un sistem. Unul construit cu uriașul nostru aport, cu imensa noastră disponibilitate și dorință de a fi apărați, susținuți, validați, liberi, interesanți, vizibili, vocali, generoși, amabili, entuziaști, blânzi, furioși, strigători la stele sau tăcuți în așteptare. Suntem o masă uriașă de voci virtuale din care, în fiecare zi, mai dispare câte unul. Care nu a respectat regulile, care a strigat mai sus decât alții sau despre ceva ce nu se strigă. Nu avem timp să ne oprim. Nu avem timp să coborâm în suburbiile gândului pentru a ne regăsi, pentru a ne lipi talpa de pământ, poate și genunchiul în rugăciune. Rămânem ogari într-o lume reală. Singurul popas: Facebook, urcarea cu parolă. Coborârea nu depinde de tine. Ești eliminat sau păstrat. Nimeni nu știe până când.
Salvarea vine de la clasa politică?
Sau din efortul comun, din implicarea fiecăruia pe segmentul care îi aparține?
Acuzăm clasa politică de corupție, dar clasa politică suntem și noi. De fiecare dată când fentăm controlorul din maxitaxi, pentru a nu mai plăti biletul. Sau atunci când, cuprinși de o bunătate ancestrală, înapoiem biletul pe care l-am cumpărat pentru ca șoferul de autocar să îl mai vândă o dată. Și îi și zâmbim complice! Noi suntem clasa politică și atunci când sunăm la un mai-mare și mai-tare pentru a ne aranja un loc în față la analize medicale sau la funcționarul de la ghișeu. Darul oferit cu generozitate medicului, de pildă, nu mai este un act de bunăvoință sau de mulțumire dacă, din pricina consistenței lui, un sărman care nu dispune de plic pierde rândul sau nu mai beneficiază de tratamentul necesar, fapt care îi va agrava, uneori iremediabil, starea de sănătate.
Suntem uniți doar împotriva politicienilor corupți, dar de câte ori ne-am oprit să privim și peste propriul umăr?
Am mai povestit despre povestirea din Fraţii Karamazov. Femeia care nu făcuse niciodată bine în viața ei. Rea, egoistă, ticăloasă și lista poate fi nesfârșită, pentru că nici un bine, unul singur, nu părea să se arate printre faptele vieții ei. A murit, a ajuns în iad și aici un înger se încăpățânează să caute, totuși, un bine-binișor, cât de mic și cât de departe. Îngerul păzitor și-a amintit și i-a povestit lui Dumnezeu: femeia dăduse o singură dată de pomană un fir de ceapă. Bine, a spus Dumnezeu. Dacă e aşa, atunci las-o să se agaţe de firul ăsta, trage-o afară. Și dacă firul rezistă, e salvată. Îngerul a luat firul de ceapă şi l-a întins femeii care s-a prins bine de el, cu amândouă mâinile. Firul rezista! Doar că iadul era, cum se știe, plin de păcătoși. Care au încercat imediat să se prindă de femeie, ca să scape şi ei din iad. Femeia și-a apărat cu încrâncenare firul de ceapă la capătul căruia se afla îngerul ei păzitor. I-a alungat pe toți cei care încercau să se prindă. Când a rămas din nou singură pe fir, acesta s-a rupt. Îngerul a plâns, femeia s-a prăbușit din nou în iadul veșnic.
Nu știu dacă noi am pierdut până și șansa firului de ceapă sau dacă mai suntem capabili a ne lăsa în grija îngerului păzitor, spre a ieși pentru totdeauna la lumină împreună cu toți cei agățați alături de noi.
Poate că e timpul să privim în jur: nu ne avem decât unii pe alții!
Dar avem loc toți pe drumul salvării, chiar dacă acest drum va fi un fir de ceapă.
Dacă, desigur, vom învăța încrederea în aproapele nostru. Este îngrijorător că recunoaștem că avem nevoie de șanse, de ajutor, de o mână întinsă, dar de prea puține ori – chiar deloc – suntem dispuși să fim noi cei care întind primii mâna.
Da, politica înseamnă să mă implic.
Dar implicarea nu presupune doar să comentez, să înjur, să strig.
Înseamnă să particip, ca cetățean, la binele cetății. Să combat corupția din jurul meu prin tratamentul corect față de ceilalți cetățeni. Să mă preocup de propria educație, să îmi organizez eficient viața și să mă autoevaluez corect și cu onestitate.
Vom fi, astfel, cetățeni în viața politică reală, nu cea de la televizor.
Sau, în limbajul politologilor, statutul ideal este cel aronian - spectator angajat, nu spectator de canapea. Un spectator angajat iese din pasivitate și luptă pentru propriul adevăr.
De ce avem nevoie de această schimbare?
Pentru că de aici, din această societate sănătoasă, se va ridica o nouă clasă politică. Cea capabilă să guverneze un stat de drept.