O zi fixată în calendar sub numele lui Eminescu, ca și cum un poet ar putea garanta, prin simpla asociere, vitalitatea unei culturi. Îl invocăm anual, cu solemnitate, îl cităm fragmentar mai ales azi și îl așezăm apoi pe un raft de bibliotecă, unde nu mai poate deranja pe nimeni până la examenul de bacalaureat.
Câtă cultură mai producem? Încă producem cărți, idei, eseuri, cercetare, artă, dar adesea într-un circuit restrâns, aproape intim. Cultura de azi nu mai aspiră la centralitate, ci la supraviețuire. Se scrie mult, se gândește serios, dar ecoul este slab. Nu pentru că valoarea ar lipsi, dimpotrivă, ci pentru că spațiul public a devenit ostil complexității. Cultura cere timp și noi avem de oferit doar grabă și certitudine instantanee.
Câtă cultură mai consumăm? Mult mai puțină decât ne place să credem. Consumul cultural s-a transformat într-un gest ocazional, decorativ. Preferăm rezumatul şi citatul motivațional. Cultura adevărată deseori incomodează și obligă la reflecție. Tocmai de aceea e evitată. Trăim paradoxul unei epoci cu acces nelimitat la cultură și cu o disponibilitate minimă pentru ea.
Eminescu însuși ar fi, probabil, incomod astăzi. Nu pentru limbajul său, ci pentru radicalitatea gândirii și pentru luciditatea cu care privea lumea. L-am transformat într-un simbol consensual tocmai pentru a-l neutraliza. Îl celebrăm ca pe un monument, nu ca pe o conștiință vie. Îl reducem la poezie patriotică și uităm de jurnalistul incomod și de omul care nu se integra ușor în entuziasme de masă.
De Ziua Culturii Naționale vorbim mult despre identitate și moștenire, și este bine, dar în restul zilelor investim prea puțin în formarea gustului și a discernământului. Cultura nu se transmite prin festivism, ci prin exercițiu cotidian: citit, gândit, pus sub semnul întrebării.
Poate avem răgaz astăzi să ne întrebăm dacă mai suntem dispuși să suportăm cultura? Pentru că ea nu se aliniază ușor. Eminescu nu e un pretext festiv, ci un test. Iar o cultură care își transformă testele în ritualuri riscă să rămână doar cu data din calendar, nu și cu substanța.
*** Leonard Azamfirei s-a născut pe 22 iunie 1967, la Botoşani, un oraș pe care îl poartă în suflet. A urmat paşii unei cariere de excepție nu doar în medicină, ci şi în cea universitară. A activat ca medic intern, asistent de cercetare, medic rezident, specialist, medic primar de anestezie-terapie intensivă. Astăzi conduce o universitate cu tradiţie în medicina românească - Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș - înfiinţată încă din 1945, printr-un decret semnat în vreme de Regele Mihai.