Moartea aduce rating. Produce trafic, accesibilizează un articol pe rețelele sociale într-un ritm amețitor. Moartea vinde, uneori și cumpără. Cu lacrimă sau fără, dramatică sau încremenită, șocantă sau sfâșietoare, în întreaga panoplie lingvistică menită să urce în vizibilitate și cele mai invizibile platforme online.

Moartea este pe atât de ”atrăgătoare” pe cât de hulită. Deseori pe nedrept așezată în rândul știrilor negative. Să ne gândim, bunăoară, la emoționantele ”ultime aplauze”. Oameni care și-au slujit cu onestitate, chiar cu jertfelnică abnegație, comunitatea: medici, profesori, artiști, scriitori… Alteori ne pleacă prunci nevinovați, micii eroi care trăiesc doar cât să ne învețe lecția (supra)viețuirii.

Specialiștii vorbesc despre senescență, fenomen explicat prin scenariul în care o ființă vie este capabilă să supraviețuiască tuturor calamităților, dar în cele din urmă moare din cauze legate de bătrânețe. Trăim, însă, vremuri în care nenorocirile întrec toate scenariile posibile.

Și totuși, suntem atât de neglijenți cu propriile vieți! Ne rătăcim atât de des în iureșul prăpăstios al zilei, ne grăbim, ne prea grăbim în goana noastră către nicăieri…

Ne-am obișnuit cu durerea? Nu ne mai impresionează doliul? Ne-am ”imunizat” împotriva morții? Există cumva vaccinul ”mie nu mi se poate întâmpla”? Întotdeauna, dar întotdeauna!, în spatele unei știri există un copil care plânge, un părinte prăbușit, o iubire sfărâmată, o ură sângerândă în ratarea unei ultime iertări.

Dar mai există o categorie de oameni despre care prea puțin vorbim: preotul de la căpătâiul muribundului, medicul de la patul bolnavului, polițistul care culege ultima suflare a unui rănit, pompierul care caută prin flăcări un trup prefăcut în scrum. Da, până și reporterul care printre lacrimi spune povestea unui om care a fost…

Moartea aduce rating. Produce trafic… auzim deseori. Da, așa este. Dar moartea ar trebui să ne și umanizeze, să ne facă mai buni, mai conștienți de noi și de aproapele nostru. Moartea înseamnă și rugăciune. Sprijin, compasiune, gânduri bune pentru cei rămași. Moartea ne aduce împreună spre a nu ne lăsa copleșiți de întuneric.

Nimeni pe lumea asta nu are imunitate împotriva Morții. Dar noi toți – și fiecare în parte – putem fi Viață pentru cei de lângă noi.

Scriu acest text cu respectul cuvenit familiilor care în aceste zile își plâng morții după tragedia de la Ibănești. Cu gândul la tinerii care au sfârșit în acest an pe șosele, cu lacrimă pentru copiii doborâți de boli cumplite, pentru toți bunii noștri care ne-au părăsit.

Însă cuvintele de mai sus nu sunt decât un prilej pentru a vă așeza sub privire un mesaj pe care, de multe luni, îl păstrez în arhiva personală și pe care îl recitesc de fiecare dată cu luciditatea omului de presă învățat să observe fapte și întâmplări, oameni și poveștile lor.

Comentariul, cules de pe rețelele de socializare, aparține unui polițist criminalist din Botoșani.

Vali B. își va recunoaște, cu certitudine, cuvintele scrise după o tragedie petrecută pe un drum din județ. Le voi reda întocmai:

”Nu există tragedie mai mare... În astfel de momente nici nu știi ce și cum să spui... Transmitem condoleanțe, suntem alături de cei îndoliați, punem întrebări, însă nimic nu mai repară nenorocirea creată...

Dumnezeu să-i odihnească în Împărăția Lui!

Dumnezeu să îi mângâie pe cei apropiați!

În peste 27 de ani de poliție criminalistică, am cercetat alături de alți colegi "N" accidente rutiere, unele ușoare, altele grave, foarte multe mortale, cu imagini și în condiții de nepovestit..., cu victime pornind de la bebeluși până la oameni în vârstă, bunici, care în mod normal ar fi trebuit să plece pe lumea cealaltă de bătrânețe și nu împrăștiați pe caldarâm...

Am așteptat, pe o ploaie cumplită, ore întregi pentru ca o mamă să-și plângă îngerul de fetiță pe acostamentul plin de mâl și apă și priveam neputincios, plângea inima în mine - că și eu sunt om, sunt tată și nu știam cum să-i cer acelei mame să ne permită să ridicăm trupul fără viață pentru că mama striga "ajutați-o, că respiră"...

Eu sunt condamnat să trăiesc cu acele imagini! Vina aparține fiecărui individ în parte, care se crede mai presus de orice.

Prețuiți viața, dragii mei, eu vă spun că între viață și moarte nu mai există graniță și când vă pregătiți să aruncați cu pietre, reflectați mai întâi. Spun din nou Dumnezeu să-i ierte, putere și mângâiere celor rămași să ducă această cruce grea”.

”Nu am, Moarte, cu tine nimic”, scria poetul Grigore Vieru, încheind cu memorabilele versuri: ”Nu frică. Nu teamă-/ Milă de tine mi-i./ Că n-ai avut niciodată mamă./ Că n-ai avut niciodată copii”.