……………………… 

Citind aceste versuri ale poetului George Topârceanu deja parcă sângele începe să pulseze în noi mai cu viață, simțim cum în interiorul nostru vioiciunea, entuziasmul și bucuria înfloresc instant. Fiecare început al primăverii, fiecare mărțișor primit sau dăruit și fiecare ghiocel sunt de fapt minuni. Ele sădesc în omul atent imboldul de a trăi frumos, de a se ridica la înălțimea nobleței sale firești. Primăvara nu este altceva decât un strigăt al tinereții fără de bătrânețe, al veseliei ce dorește să iasă la suprafață deasupra lâncezelii, a somnului ignoranței și a fețelor posomorâte.
 

Natura ce jubilează în luna Martie cântă simfonia înfloririi noastre, a renașterii nostre, a învierii noastre. Este o icoană a zbaterii și încordarii omului ce se căznește să biruiască amorțeala, autosuficiența, mediocritatea, lehamitea, împietrirea inimii… Regnul Plante și întreaga creație ne îndemnă să nu zăcem în groapa amorțelii victimizându-ne descurajați. Copacii înmuguriți, florile ce ies la lumină, razele soarelui ce biruiesc parcă norii, toate acestea ne invită să ne ridicăm și să ne luptăm cu frigul și întunericul din noi, ca în cele din urmă să renaștem mai fortificați, mai buni la inimă, mai dispuși să (ne) oferim altora și mai dornici să dăm un sens măreț vieții noastre. 

Natura însăși este o icoană vie, purtătoare de mesaj sapiențial. Copacii, cu al lor verde crud, ne invită să fim vii, să murim omului vechi plin de egoism și să avem privirea ațintită în sus către veșnicie, venindu-ne în fire după fiecare ,,moarte” cauzată de iarna din inimă. Pădurea leapădă toamna haina cea veche ca, prin moarte trecând, să  renască primăvara la viața cea nouă. O frumoasă lecție ne este oferită și de snopii de pe ogor sau de pomii din curte. Dacă privim cu ochi de filosof, putem vedea cum ei înfloresc și apoi dau roade la vremea potrivită, chiar dacă se află în grădina unui om hain și rece la inimă. Ei fac lucrarea lor, conform cu ceea ce le stă în fire. La fel ca mentorul care, voind să îl învețe pe discipol lecția statorniciei în bine, a salvat de sub piatră un șarpe mic cu riscul primirii unei mușcături.  Ucenicul a prins lecția de viață imediat: omul bun face lucrarea bunătății conform firii sale, iar șarpele își atacă binefăcătorul mușcându-l, acționând, de asemenea, după impulsul lui firesc. 
 

Khalil Gibran se referea la aceelași lucru când scria următoarele cuvinte: ,,De multe ori voi spuneți: Voi da, dar numai celui care merită.

Iar cel care a meritat să bea din chiar oceanul vieții, merită să-și umple cupa și din firavul tău izvor. Caută să fii unealta dăruirii” (Profetul, cap. V).
 

O primăvară cu bunătate în suflet ce iradiază seninătate pe chip!